Citește un fragment în avanpremieră din „Caesar. Viața unui titan”, de Adrian Goldsworthy
Caesar. Viața unui titan, de Adrian Goldsworthy este noua apariție editorială Litera, colecția Kronika. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro
Urmărind traiectoria extraordinară a vieții marelui general roman, Goldsworthy nu doar că îi acoperă realizările de orator carismatic, comandant cu numeroase cuceriri la activ și dictator puternic, dar prezintă și perioade mai puțin cunoscute în care a fost mare preot al unui cult exotic, prizonier al piraților, seducător nu doar al Cleopatrei, ci și al soțiilor a doi dintre principalii săi rivali politici și rebel condamnat în propria țară. În cele din urmă, Goldsworthy ne conturează întreaga complexitate a personajului Caesar și ne arată de ce conducerea sa politică și militară continuă să provoace ecouri și după trecerea a două milenii. Adrian Goldsworthy scrie: „Caesar a fost – uneori concomitent – fugar, prizonier, politician în ascensiune, comandant militar, avocat, rebel, dictator – poate chiar zeu –, precum și soț, tată, amant și adulterin“. Realizând o biografie de referință, Goldsworthy examinează personajul Caesar în toate aceste ipostaze, dar mai ales în cea de comandant militar, și îl plasează ferm în contextul societății romane din secolul I î.Hr.
CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE MIHNEA GAFIȚA
„INTRODUCERE
Iulius Caesar are o poveste de un intens dramatism, care a fascinat generațiile una după alta, atrăgând atenția unor dramaturgi precum William Shakespeare și George Bernard Shaw, ca să nu mai vorbim de numeroși romancieri și scenariști. Caesar a fost unul dintre cei mai capabili generali din toate timpurile, care a lăsat în urmă relatări ale propriilor campanii, iar acestea rareori au fost depășite – de fapt, poate niciodată – la capitolul valențe literare. În același timp, a fost politician și om de stat care, în cele din urmă, a preluat puterea supremă în Republica Romană și s-a făcut monarh în toate sensurile practice ale termenului, chiar dacă rege nu s-a intitulat niciodată. Caesar nu a fost un conducător crud, ba chiar a făcut paradă de clemență față de dușmanii săi învinși, dar a fost înjunghiat și omorât, în cele din urmă, ca rezultat al unui complot pus la cale de doi oameni iertați de el, în care și-au pierdut viața și mulți dintre susținătorii lui. Ulterior, Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar – pe numele său complet Caius Iulius Caesar Octavianus –, a devenit cel dintâi împărat roman. Descendența de familie s-a sfârșit odată cu Nero, în 68 d.Hr., dar toți împărații de mai târziu și-au luat în continuare supranumele de Caesar, cu toate că nu mai exista, între ei și el, nici o legătură de sânge sau prin adopție. Ceea ce inițial fusese doar numele unei familii aristocratice – și încă al uneia relativ obscure – a devenit, efectiv, un titlu, care simboliza puterea legitimă supremă. Într-atât de puternică s-a menținut asocierea încât, la începutul secolului XX, două dintre marile puteri ale lumii de atunci încă mai erau conduse de un kaiser și de un țar, amândouă titlurile reprezentând redări peste timp ale cognomenului Caesar. Studiile clasice și-au pierdut poziția centrală în educația lumii occidentale, dar Iulius Caesar este și azi una dintre cele câteva figuri din Antichitate ale căror nume provoacă o recunoaștere instantanee. Mulți oameni care nu știu latinește își amintesc de versiunea shakespeariană a ultimelor cuvinte ale lui Caesar: Et tu, Brute („Și tu, Brutus“) – de fapt, probabil că a spus alte cuvinte (vezi mai jos), dar asta numai așa, ca paranteză. Dintre romani, doar Nero și, poate, Marcus Antonius se bucură de o faimă similară, iar din alte națiuni, probabil că numai Alexandru cel Mare, filosofii greci, Hannibal și, mai presus de toți, regina Cleopatra ocupă locuri la fel de înalte în conștiința publicului. Cleopatra i-a fost amantă lui Caesar și Marcus Antonius s-a numărat printre locotenenții săi de frunte, așa încât amândoi fac parte integrantă din povestea lui.
Caesar a fost un mare om. Napoleon e doar unul dintr-o serie de comandanți celebri, care a recunoscut că a învățat mult studiind campaniile lui Caesar. Din punct de vedere politic, a influențat enorm istoria romană, jucând un rol-cheie în dezmembrarea sistemului republican de guvernământ, care dăinuise patru secole și jumătate. Cu toate că era extraordinar de inteligent și avea o înaltă educație, Caesar a fost un om de acțiune și din acest motiv și-l amintesc oamenii. Avea talente diverse și ieșite din comun, de la măiestria de care dădea dovadă ca orator și scriitor, ca legiuitor și conducător politic până la harul său de soldat și de general. Mai presus de toate, avea un șarm cu care de atâtea ori a cucerit de partea sa mulțimile romane, legionarii în timpul campaniilor militare și numeroasele femei pe care le-a sedus. Caesar a comis o mulțime de greșeli, și în calitatea lui de comandant, și în cea de politician – dar ce om, la urma urmei, nu o face? Marea lui iscusință era să depășească dificultățile, să recunoască, măcar în sinea lui, că nu avusese dreptate, apoi să se adapteze noilor situații și să câștige, într-un fel sau altul, pe termen lung.
Puțini sunt cei care să-i conteste lui Caesar pretenția de măreție, dar este mult mai greu de spus că a fost un om bun sau că urmările faptelor lui au fost, fără echivoc, unele bune. Nu a fost vreun Hitler, nici vreun Stalin și cu atât mai puțin vreun Genghis-Han. Chiar și așa, există o sursă care susține că peste un milion de dușmani ar fi fost uciși în timpul cam‐ paniilor sale. Atitudinile anticilor difereau de cele ale contemporanilor noștri și prea puține erau neliniștile sufletești ale romanilor în privința războaielor duse de Caesar cu adversarii lui străini, precum triburile din Galia. În cei opt ani de campanii împotriva galilor, legiunile lui Caesar au ucis cel puțin câteva sute de mii de oameni din acea regiune și au redus la condiția de sclavi chiar și mai mulți. Uneori se arăta din cale-afară de nemilos, ordonând masacre și execuții, iar într-un anume caz, mutilarea în masă a prizonierilor, cărora li s-au tăiat mâinile, după care au fost eliberați. De cele mai multe ori însă, își trata cu milă dușmanii învinși, dintr-un motiv esențialmente practic: voia ca ei să accepte stă‐ pânirea romană și, astfel, să devină plătitori de taxe pașnici, locuitori ai unei noi provincii. Atitudinea lui Caesar era de un pragmatism rece, făcându-l să aleagă între clemență și atrocitate, în funcție de care dintre cele două soluții părea să-i aducă avantajul cel mai mare în acel moment. Era un imperialist activ și energic, dar asta nu înseamnă că el a fost creatorul imperialismului roman, ci doar unul dintre mulții săi agenți. Campaniile lui Caesar nu au fost neapărat mai brutale decât alte războaie duse de romani. Mult mai controversate s-au dovedit a fi, la vremea respectivă, acțiunile sale de la Roma și disponibilitatea de a stârni un război civil, când a simțit că rivalii politici erau hotărâți să-l oprească prin orice mijloace. Revendicările lui își aveau doza lor de justețe; și totuși, când și-a condus armatele în Peninsula Italică, din provincia care-i fusese atribuită, în ianuarie 49 î.Hr., Caesar a căpătat statutul de rebel. Războaiele civile care s-au succedat după asasinarea lui au pus capăt Republicii Romane. Poate că aceasta se afla deja într-o stare terminală, generată chiar de acțiunile lui Caesar. În orice caz, Republica s-a prăbușit și locul ei a fost luat de Imperiu și împărați dintre care cel dintâi a fost moștenitorul politic al lui Caesar însuși. În timpul dictaturii sale, Caesar a deținut puterea supremă și a guvernat bine, în general, impunând măsuri corecte, potrivite unui autentic om de stat și luate întru binele Romei. Înainte, Republica Romană fusese dominată de o elită senatorială restrânsă, ai cărei membri, de cele mai multe ori, abuzau de poziția lor cu scopul de a se îmbogăți, exploatându-i deopotrivă pe romanii săraci și pe locuitorii provinciilor.
Caesar a făcut pași decisivi pentru a rezolva probleme recunoscute ca fiind reale și grave de mai mult timp, dar care nu fuseseră abordate frontal din cauza reticenței de a lăsa ca vreun senator să-și asume, individual, meritul rezolvării lor. Sistemul republican era destul de putred și fusese tulburat de violențe, încă dinaintea nașterii lui Caesar, și de războaie civile, de pe vremea tinereții lui. El a obținut puterea supremă prin forță militară și știm că s-a folosit de mită și de intimidare în alte etape ale carierei sale. Adversarii lui nu difereau deloc, în privința metodelor, și erau la fel de dornici să poarte un război civil pentru a-i distruge poziția, cum era el însuși pentru a o apăra – dar asta e totuna cu a spune că unul nu era cu nimic mai bun sau mai rău decât ceilalți. Odată victorios, a exercitat puterea într-un mod foarte responsabil și într-un contrast evident față de aristocrația senatorială, de măsurile lui beneficiind o parte mult mai amplă din societate. Regimul său nu a fost unul represiv, drept care și-a iertat și promovat mulți dintre foștii dușmani. Roma, Peninsula Italică și provinciile au dus-o mult mai bine sub domnia lui Caesar, față de cum o duseseră de ceva timp. Chiar și așa, cu toate că noul potentat a guvernat responsabil, domnia lui a însemnat efectiv și sfârșitul alegerilor libere; plus că, oricât de justă a fost, până la urmă, puterile lui monarhice aveau să deschidă drumul unor împărați precum Caligula și Nero. Elita bogată a Romei era cea care tindea să scrie istoria, iar ascensiunea lui Caesar a însemnat o reducere a puterii acelei clase. Iată de ce multe surse s-au arătat foarte critice la adresa lui.
Caesar nu a fost un individ moral – ba chiar, în multe privințe, pare să fi fost cu totul amoral. Se prea poate să fi fost adevărat că avea o fire blândă, generoasă și înclinată să uite ranchiunele și să-și transforme dușmanii în prieteni, dar era, în egală măsură, gata să se arate lipsit de orice scrupule. Era un afemeiat înrăit, infidel nevestelor și nenumăratelor amante. De departe cea mai cunoscută dintre acestea din urmă a fost regina Egiptului, Cleopatra – și poate că relația lor de dragoste a fost una sinceră de ambele părți, dar ea nu l-a împiedicat pe Caesar să aibă o legătură amoroasă cu o altă regină, la scurt timp după aceea, nici să-și continue goana după femeile de viță aristocratică de la Roma. Era extrem de mândru, chiar vanitos, mai ales în legătură cu felul în care arăta, din care motiv e greu de evitat concluzia că, de la o vârstă destul de fragedă, Caesar a fost absolut convins de propria superioritate. O mare parte din acea stimă de sine era justificată, pentru că era mai deștept și mai capabil decât majoritatea covârșitoare a restului senatorilor. Poate că, la fel ca Napoleon, era în așa măsură fascinat de propriul caracter, încât acest lucru făcea să-i fie mai ușor să-i subjuge pe ceilalți. La fel ca și în cazul împăratului francezilor, existau contradicții multe și evidente în legătură cu caracterul său. Sir Arthur Conan Doyle scria odată că Napoleon „era un om admirabil – poate cel mai admirabil om, din câți au existat vreodată. Ceea ce mă uimește pe mine este lipsa de finalitate din caracterul său. De îndată ce te convingeai că era un ticălos desăvârșit, dădeai peste câte o trăsătură nobilă, după care admirația nou-căpătată se și pierdea într-un act oarecare de o incredibilă josnicie.“ Un amestec bizar asemănător exista și în cazul lui Caesar, deși, poate, nu la fel de pronunțat.
Ciudat este că, deși mediile academice ar trebui să fie deja obișnuite să cerceteze trecutul fără patimă, rar se întâmplă ca vreun istoric al Antichității să nu aibă o părere extrem de tranșantă despre Caesar. În trecut, unii l-au admirat, chiar l-au idolatrizat, percepându-l ca pe un vizionar care a înțeles imensele probleme cu care se confrunta Republica Romană și care și-a dat seama cum se cuveneau ele rezolvate. Alții sunt mult mai critici și îl consideră doar un alt aristocrat, cu ambiții foarte tradiționale, care s-a străduit să ajungă în vârful societății, fără să-i pese de costurile suportate, de lege și de precedent, dar care apoi nu a mai avut o idee clară despre ce avea de făcut cu puterea câștigată. Comentatorii din această categorie tind să sublinieze oportunismul care i-a marcat ascensiunea la putere. Caesar a fost un oportunist, cu siguranță; dar același lucru se poate spune, fără îndoială, despre orice politician de succes. Credea cu fermitate în puterea șansei în toate treburile omenești și se simțea norocos cu asupra de măsură. Privind retrospectiv, știm că Octavian – cunoscut în zilele noastre mai degrabă sub titulatura de Augustus – a creat sistemul prin care împărații aveau să domnească peste Imperiul Roman timp de secole. Dezbaterile nu mai contenesc: anii în care Caesar a ținut Roma sub control au fost începutul a ceea ce Augustus a reușit să desăvârșească ori au reprezentat un start fals și nu au făcut altceva decât să ofere un exemplu, pe care fiul adoptiv l-a evitat în mod conștient, în efortul de a scăpa de o soartă similară. Opinia publică rămâne violent divizată și este puțin probabil ca situația să se schimbe vreodată. Probabil că adevărul se află undeva la mijloc, între aceste vederi extreme.
Scopul cărții de față este să cerceteze viața lui Caesar în termeni proprii și să o plaseze ferm în contextul societății romane din secolul I î.Hr. Ceea ce s-a petrecut după moartea lui nu ne preocupă și nu oferim o discuție concretă despre cum a diferit regimul său de cel care i-a luat locul în anii în care Augustus a deținut puterea. În schimb, accentul cade pe ce a realizat Caesar și pe încercarea de a înțelege cum și de ce a făcut ce a făcut. Este inevitabil să privim retrospectiv, de bună seamă, dar asta nu înseamnă că evităm asumarea poziției că Războiul Civil și colapsul Republicii Romane nu puteau fi ocolite sau cealaltă poziție, în egală măsură extremă, care pretinde că Republica nu era câtuși de puțin afectată. Scrierile au avut tendința, în trecut, să-l privească pe Caesar fie drept politician, fie drept general. O asemenea distincție nu avea o semnificație reală în societatea romană, spre deosebire de societățile moderne occidentale, democratice. Un senator de la Roma primea îndatoriri militare și civile de-a lungul întregii sale cariere politice, ambele fiind părți normale din viața publică. Unele nu pot fi înțelese pe de-a întregul fără celelalte, iar în cele ce urmează și unele, și altele vor fi analizate în egală amănunțime. Cartea de față e lungă, dar nu-și poate propune să vină cu o descriere completă a politicii romane din perioada lui Caesar, nici nu pornește o analiză exhaustivă a campaniilor sale din Galia și din timpul Războiului Civil. Accentul cade mereu asupra lui Caesar însuși, iar evenimentele în care nu a fost implicat personal nu sunt descrise mai mult decât este necesar, pentru a le înțelege esența. Multe puncte controversate sunt doar menționate – de pildă, amănuntele unei legi sau ale unui proces oarecare ținut la Roma ori chestiunile topografice sau de altă natură legate de operațiunile militare. Oricât de interesante ar fi, asemenea lucruri ar fi numai niște digresiuni, dacă nu ar juca un rol semnificativ în tentativa de a-l înțelege pe Caesar. Cei care simt această chemare vor putea găsi mai multe informații despre asemenea detalii în lucrările citate în note. În egală măsură și atât cât este posibil, textul principal evită să-i menționeze direct pe mulții cercetători distinși care au scris despre Caesar și să comenteze pe marginea interpretărilor specifice ale fiecăruia. Lucrurile de felul acesta constituie preocupări majore într-un studiu academic, dar au darul să plictisească extrem publicul cititor. O dată în plus, lucrările relevante sunt citate în note.Cu toată faima lui și în ciuda faptului că a trăit în deceniile probabil cel mai bine documentate ale istoriei romane, sunt încă multe lucruri pe care nu le știm despre Caesar. Dintre probele de care dispunem, cele mai multe sunt la îndemâna noastră de ceva timp. Săpăturile arheologice continuă să scoată la iveală tot mai multe dovezi noi despre lumea în care a trăit Caesar – la vremea scrierii acestei cărți, cercetările aflate în desfășurare, de exemplu, în Franța și Egipt precis ne vor spune mult mai multe lucruri despre Galia din vremea lui Caesar și, respectiv, Alexandria de pe vremea Cleopatrei. Chiar și așa, este puțin probabil ca vreo descoperire să ne modifice radical înțelegerea carierei și a vieții lui Caesar. Pentru aceasta, ne bazăm, în mare măsură, pe izvoare literare în limbile greacă și latină, care au supraviețuit din vremuri antice, suplimentate, ici și colo, de inscripții păstrate în bronz ori în piatră. Comentariile lui Caesar însuși despre campaniile sale ni s-au păstrat și ne furnizează relatări amănunțite ale luptelor purtate de el în Galia și în primii doi ani ai Războiului Civil. Lor li se adaugă patru cărți suplimentare scrise de ofițerii săi după ce el a murit, care acoperă operațiunile rămase. În plus, mai avem scrisorile, discursurile și lucrările teoretice ale lui Cicero, care ne oferă un tezaur de amănunte legate de perioada respectivă. Corespondența lui Cicero, publicată după moartea oratorului, care include scrisorile adresate lui de mulți dintre oamenii de frunte ai Republicii, conține și câteva scurte mesaje de la Caesar însuși. Din câte știm, au existat cărți întregi cu corespondența dintre Cicero și Caesar, precum și o alta constând din schimburile de scrisori între Cicero și Pompei, toate publicate la vremea lor, dar care, din păcate, nu s-au păstrat. Același lucru este valabil despre alte lucrări literare și discursuri publicate ale lui Caesar. Este întotdeauna important să ne reamintim că numai o foarte mică parte – de numai 1% – din literatura lumii antice ne este la îndemână astăzi. Există câteva omisiuni făcute înadins din scrisorile publicate ale lui Cicero, cu precădere corespondența expediată de el prietenului Atticus în primele trei luni ale lui 44 î.Hr. Atticus a fost implicat în aducerea la cunoștința publicului a respectivelor scrisori, dar acest lucru nu s-a întâmplat, până când Augustus nu a devenit stăpânul propriu-zis al Romei. Este foarte posibil ca scrisorile care lipsesc să fi conținut ceva ce l-ar fi putut implica pe însuși Atticus în complotul care s-a sfârșit cu asasinarea lui Caesar sau, mai probabil, ceva ce sugera că el ar fi avut cunoștință de acesta sau că l-ar fi aprobat ulterior – drept care asemenea scrisori au fost eliminate cu bună-știință, pentru protecția lui personală. O altă sursă aproape contemporană este Salustiu, autorul mai multor istorii, printre care și al unei relatări a conspirației lui Catilina. În Războiul Civil, Salustiu luptase de partea lui Caesar și fusese reinstalat în funcția de senator drept recompensă. Numit guvernator al provinciei Africa, el a fost apoi condamnat pentru șantaj, dar eliberat de Caesar. Mai favorabil lui Caesar decât Cicero, Salustiu a scris cu avantajul experienței trăite, iar opinia lui despre dictator pare să fi devenit una mai curând amestecată. Ironia face ca, dată fiind propria carieră – deși el a negat întotdeauna cu vehemență că s-ar fi făcut vinovat de ceva –, tema lui predilectă să fi fost aceea că toate relele îi fuseseră provocate Romei de un declin moral în rândurile aristocrației, ceea ce, inevitabil, a dat o anumită coloratură scrierilor sale. Cicero, Salustiu și Caesar au fost, cu toții, participanți activi la viața publică. Mai ales Caesar a scris pentru a-și celebra faptele de arme și ca să câștige sprijin pentru cariera sa. Nici el, nici ceilalți doi autori nu au fost niște observatori lipsiți de patimă, preocupați numai să relateze faptele, în realitatea lor nudă.”
CE SPUN CRITICII DESPRE CAESAR. VIAȚA UNUI TITAN
„O biografie captivantă a lui Caesar, care-i trece în revistă viața fantastic de bogată în evenimente.“ Financial Times
„Bogăția detaliilor aruncă o lumină de mare efect asupra voinței de a-și asuma riscuri, de a se autopromova și de a-și arăta forța, pur și simplu, care a tot alimentat extraordinara carieră a lui Caesar.“ BBC History Magazine
„O realizare excepțională… Este un model de cum ar trebui scrise biografiile personajelor din Antichitate.“ Literary Review
„Analiza calităților de comandant militar ale lui Caesar este, cum ne și așteptam, excelentă; relatarea bătăliilor din războaiele galice, mai ales, rar a fost depășită.“ Spectator
„Goldsworthy face parte din noua generație de tineri clasiciști, care combină erudiția cu talentul narativ, ca să readucă la lumină lumea din Antichitate. În această nouă și strălucită biografie a sa, Caesar, îl prezintă pe cel mai mare dintre toți romanii ca om, bărbat de stat, soldat și amant.“ Simon Sebag Montefiore
„Goldsworthy e renumit ca istoric militar, însă aici prezintă clar și cu autoritatea savantului politica încurcată a Republicii Romane târzii. El ne oferă o imagine plină de culoare a lumii mai largi și a societății romane din acele vremuri și, mai presus de toate, prezența impunătoare, inconfundabilă, a unui om fascinant pentru toate vremurile.“ Independent on Sunday
„Această biografie admirabilă… atât de lucidă, atât de cuprinzătoare și atât de echilibrată.“ Daily Telegraph
DESPRE ADRIAN GOLDSWORTHY
ADRIAN GOLDSWORTHY este autor de cărți de istorie, dar și de ficțiune pe teme istorice și are un doctorat obținut la Universitatea Oxford. Prima sa carte, The Roman Army at War, a fost unanim recunoscută drept o lucrare deosebită, originală ca abordare și impresionantă ca stil. Titluri precum The Fall of the West, Caesar, In the Name of Rome, Cannae și Roman Warfare s-au vândut în mai mult de un sfert de milion de exemplare și au fost traduse în aproape 20 de limbi. Colaborează cu regularitate la realizarea de documentare pe teme romane. La Editura Litera, dintre cărțile autorului, a apărut volumul Augustus. Revoluționarul care a devenit împărat.