Citește un fragment în avanpremieră din „Cartea accidentelor”, de Chuck Wendig

Cartea accidentelor, de Chuck Wendig este noua apariție editorială Litera, colecția Buzz Books. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Când tatăl său moare, Nate primește drept moștenire de la el un ultim dar: casa care a fost căminul copilăriei sale. Nate hotărăște să se mute acolo împreună cu soția sa, Maddie, și cu fiul lor, Oliver, căutând o evadare din tumultul orașului.

Dar în scurt timp, lucruri tot mai stranii încep să se petreacă, atât noaptea, cât și, mai cu seamă, pe timpul zilei.

Pentru că Nate a fost abuzat în copilărie de tatăl său, lucru pe care nu l-a mărturisit niciodată familiei sale. Pentru că atunci când Maddie era mică, a văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vadă. Pentru că o făptură sinistră, înfometată bântuie prin tunelurile, munții și minele de cărbune ale micii localități rurale din Pennsylvania…

Iar acum, întâmplările petrecute cu ani în urmă se repetă, numai că, de data aceasta, Oliver va fi cel prins în vâltoarea lor. Când îl cunoaște pe Jake, un băiat cam ciudat, cu propriile-i secrete și o predilecție pentru magia neagră, Oliver nu-și închipuie nici o clipă că tot ceea ce va urma va arunca întreaga familie în miezul unei cumplite bătălii între bine și rău.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE DANA-LIGIA ILIN

„PROLOG

CĂLĂREŞTE TRĂSNETUL

Edmund Walker Reese lucra cu numerele. Nu era contabil sau matematician, ci un om cu ocupaţii simple, şi în acest moment, la SCI – State Correctional Institution – Blackledge, era legat pe scaunul electric, făcând calcule.

Trei gardieni l-au adus acolo.

Au trecut pe lângă alţi deținuți din aripa condamnaţilor la moarte, fiecare în celula lui.

Avea să fie şi un călău: un bărbat anonim, care avea să apese comutatorul, bărbatul care avea să pună capăt vieţii lui Edmund Reese.

Era ora zece, într‐o seară de marţi. A doua marţi din martie 1990.

(La urma urmei, şi timpul era un număr.)

Însă erau amănunte pe care el încă nu le ştia, aşa că l‐a întrebat pe gardianul mai în vârstă, care‐i tăia lui Edmund salopeta de deţinut în dreptul pulpei, ca să facă loc electrozilor. (Piciorul fusese ras în acea dimineaţă, chiar înainte ca Edmund Walker Reese – Eddie pentru prieteni, dacă ar fi avut vreunul – să ia ultima masă, doar un castron cu supă hrănitoare, de pui cu tăieței.)

Gardianul mai în vârstă, pe nume Carl Graves, avea favoriţii aşa de cărunţi şi cu fire aşa de subţiri, că păreau niște petice de ceaţă agăţate de fălci. (Și asta, cu toate că în creştet avea păr negru, încă neafectat şi nedecolorat de vârstă.) Avea vreo patruzeci și cinci-cincizeci de ani, poate chiar un pic peste, greu de spus, s‐a gândit Walker. Carl nu era niciodată beat, nu de‐a binelea, chiar dacă bea tot timpul. (Mai şi fuma, însă acest miros era acoperit de cel de whisky.) Băutura era ceea ce‐l făcea pe Graves să pară că pluteşte undeva între starea de epuizare şi cea de furie. Însă whiskyul îl făcea şi să fie sincer, şi de aceea lui Edmund îi plăcea de el. Atât cât putea lui să‐i placă de cineva.

Reese l‐a dojenit pe gardian, în timp ce‐i tăia cracul salopetei:

– Ai grijă la piciorul stâng. Am o rană acolo.

– Acolo te‐a gherănit fata? a întrebat Graves.

Reese n‐a răspuns. În schimb, a zis:

– Mai spune‐mi. Mai multe numere. Câţi volţi are scaunul?

Gardianul a pufnit şi s‐a ridicat în picioare.

– Două mii.

– Cunoşti dimensiunile scaunului? Greutate. Lăţime. Şi aşa mai departe?

– Nu le ştiu, nu mă interesează.

– Sunt și spectatori? Câţi?

Graves s‐a uitat la fereastra din faţa lui Edmund – o fereastră peste care erau trase storuri metalice.

– Avem public numeros azi, Eddie, a zis Graves, folosindu‐i numele de alint, cu toate că nu erau prieteni, nici vorbă, însă Edmund n‐a protestat.

Se pare că oamenii ţin foarte mult să vadă cum te prăjeşti.

Cruzimea a scăpărat ca un chibrit în ochii lui Carl Graves. Edmund a recunoscut acea cruzime şi i‐a plăcut.

– Da, da, a făcut el, neputând să‐şi ascundă iritarea. Simţea mâncărimi. Maxilarele i s‐au încordat. Dar câți sunt? În cifre, te rog.

– Dincolo de fereastră, doisprezece. Şase cetăţeni obişnuiţi, invitaţi de directorul închisorii şi de guvernator, şi şase jurnalişti.

– Ăştia‐s toţi?

– Sunt mai mulţi care se uită pe canalul cu circuit închis, a explicat Carl Graves, arătând spre camera din colţ, al cărei ochi vigilent privea intens scaunul, fără să clipească, de parcă s‐ar fi temut că o să rateze ceea ce va urma. Alţi treizeci.

Reese a făcut socoteala.

– Patruzeci şi doi. Un număr bun.

– Zău? Dacă zici tu.

Graves s‐a dat deoparte, iar celălalt gardian, cât un dulap şi cu părul peste care părea că a trecut o maşină de tuns iarba, a mârâit şi s‐a apucat să pună electrozii pe capul ras al lui Edmund. Carl a pufnit.

– Ştii, eşti ceva special.

Chiar sunt special, şi‐a zis Edmund. Ştia că e adevărat sau, cel puţin, ştiuse cândva. Acum nu mai era aşa de sigur. Cândva avusese o misiune. Primise viaţă şi lumină şi un ţel măreţ. Un ţel sacru, i s‐a spus. Binecuvântat, sfinţit, evlavios şi păcătos în aceeaşi măsură, şi totuşi, dacă asta era adevărat, de ce era el aici? Prins ca o muscă într‐un pumn care se închide încet. Cu planul zădărnicit la Numărul Cinci. De‐abia Numărul Cinci! Avea încă lucruri de făcut.

– În ce fel special? a întrebat el, pentru că voia s‐o audă.

– Scaunul ăsta, Bătrânul Fumărilă – cele mai multe scaune electrice au nume, pe multe dintre ele le cheamă Bătrânul Scânteilă, însă aici, în Pennsylvania, e Bătrânul Fumărilă –, ei bine, şade în depozit din 1962. Ultimul ticălos care s‐a pârlit pe el a fost Elmo Smith, violator şi ucigaş. Şi apoi nu l‐au mai folosit. După Elmo, au mai fost nouă condamnări la moarte, însă toţi s‐au salvat la recurs. Şi apoi ai venit tu, Eddie. Norocosul număr zece.

Cifre au fulgerat prin mintea lui Edmund Reese, ţopăind într‐un cadril Do‐Si‐Do – iarăşi, nimic matematic. Dar el căuta ceva. Tipare. Adevăr. Un mesaj sacru.

– Numărul zece nu este în mod clasic norocos, a zis Edmund, boţindu‐şi buzele într‐o strâmbătură. Ce număr sunt eu?

– Numărul zece. Ţi‐am spus.

– Nu, vreau să zic, câţi au fost înaintea mea? Morţi? Pe acest scaun?

Graves i‐a aruncat o privire namilei de gardian roşcovan. Namila Roşcovană a oferit răspunsul:

– Înaintea lui s‐au prăjit pe scaunul fierbinte trei sute cincizeci.

– Asta te face al trei sute cincizeci şi unulea, a zis Graves.

Edmund s‐a gândit la numărul acela: 351.

Ce însemna? Trebuia să însemne ceva. Pentru că l‐ar fi ucis să ştie că nu înseamnă nimic, că tot ce se adunase era o găleată cu pişoarcă şi rahat. L‐ar fi ucis într‐un fel în care n‐ar fi putut‐o face acest scaun. L‐ar fi ucis într‐un fel mai rău decât pe acele fete…

Nu, s‐a dojenit singur. Nu erau fete. Nu erau decât lucruri. Fiecare din ele, un număr. Fiecare din ele, un scop. Fiecare din ele, o jertfă. Numărul Unu cu cosiţe, Numărul Doi cu unghiile date cu ojă, Numărul Trei cu semnul din naştere sub ochiul stâng, Numărul Patru cu cotul julit şi Numărul Cinci…

Furia l‐a sugrumat, iar Edmund s‐a încordat pe scaun de parcă ar fi fost deja electrocutat.

– Potoleşte‐te, Eddie, a zis Graves.

Apoi gardianul mai în vârstă s‐a aplecat, şi în ochi i‐a licărit iarăşi acea izbucnire de răutate.

– Te gândeşti la ea, nu? La cea care ţi‐a scăpat.

Pentru o clipă, Edmund s‐a simţit cu adevărat văzut.

Poate că Graves chiar îşi câştigase dreptul să‐i folosească numele de alint.

– Cum de ai ştiut?

– Oh. Îmi dau seama. Sunt de ceva vreme gardian aici, în aripa condamnaţilor la moarte, şi, cu mult înainte de asta, la deţinuţii obişnuiţi. Am început când aveam optsprezece ani. La început, îl ţii departe. Îl ţii în frâu. Dar e ca mareea, îţi spală plaja și, zi după zi, ia cu ea un pic din nisipul tău. Curând, te murezi în el. La saramură, ca hălcile de carne de porc. Pătrunde în tine. Aşa că începi să‐l recunoşti. Răul, vreau să zic. Ştii cum gândeşte. Cum este. Ce vrea, a zis Graves, apoi şi‐a lins buzele. Ştii, terenul tău de vânătoare? De unde ai luat fetele alea…

Lucrurile alea.

– Era aproape de casa mea. Mi‐a speriat nevasta. Mi-a speriat copilul.

– Nu pe ei îi vânam.

– Nu, presupun că nu. Doar fete. Fete fragede. Patru moarte. Cât despre a cincea, ei bine, a avut noroc, nu‐i aşa?

– Numărul Cinci a scăpat, a zis Edmund, cu mâhnire-n glas.

– Şi când ea a scăpat, tu ai fost prins.

– Nu ar fi trebuit să fiu prins.

Un rânjet malițios a străbătut chipul lui Graves.

– Şi totuşi, eşti aici. Zicând asta, gardianul l‐a plesnit peste genunchi. E un lucru pe care ar fi trebuit să‐l ştii, Eddie, şi anume că ce semeni, aia culegi. Capeţi ce dai.

– Dar şi dai ce capeţi.

– Dacă zici tu.

Au strâns toate curelele, au mai verificat o dată electrozii şi l‐au informat ce urma să se petreacă. L‐au întrebat pentru ultima oară dacă vrea să fie de faţă un preot, însă el refuzase deja şansa asta şi nu s‐a rugat acum să vină unul, deoarece, aşa cum le‐a spus: Am un ocrotitor în viaţa asta, şi diavolul nu‐i aici. Ei i-au explicat, aproape în glumă, că de cealaltă parte a uşii se află administratorul închisorii, la o linie deschis cu biroul guvernatorului, pentru cazul în care ar apărea vreo (şi aici Graves a pufnit disprețuitor) „graţiere de ultim moment“. I‐au explicat că rămăşiţele lui vor ajunge într‐o groapă comună, căci Edmund Reese nu mai avea nici o rudă în viaţă.

Şi apoi au ridicat storurile metalice.

Edmund a văzut martorii şi spectatorii adunați să‐l privească murind. Şedeau, pe cât de îngroziţi, pe atât de nerăbdători, fascinaţi de aceste forţe polare ca nişte bile de rulment între doi magneţi puternici. Călăul a deschis voltajul, apoi amperajul, apoi s‐a dus la panoul de control ca să acţioneze comutatorul – care nu se afla pe perete, ca într‐o versiune comică a romanului Frankenstein, ca să‐l poți trage spectaculos în jos, ci era un comutator simplu, alb, aşa de mititel, că puteai să‐l acționezi cu degetul mare.

Şi apoi degetul mare s‐a mişcat şi…

Edmund Reese a simţit cum lumea se luminează în jur, mare şi strălucitoare. Toate lucrurile au fost înghițite de valul de alb. Brusc, era ca şi cum ar fi căzut – şi apoi invers, ca şi cum ar fi fost săltat de mâini invizibile, aşa cum trebuie să se simtă o vacă prinsă într‐o tornadă, şi următorul lucru pe care l‐a simţit a fost că nu mai era pe scaun, nu mai era în această lume, nici mort, nu…

Era altceva şi altundeva.”

CE SPUN CRITICII DESPRE CARTEA ACCIDENTELOR

„Wendig îmbină horrorul cosmic și eroismul uman cu tema recurentă a traumelor generaționale cauzate de abuzurile tatălui față de fiu; o poveste complexă, profund satisfăcătoare.“ THE GUARDIAN

„Teroarea, amploarea, ritmul, răsturnările de situație… nu am mai simțit toate acestea la o asemenea intensitate de la Shining încoace.“ STEPHEN GRAHAM JONES

DESPRE Chuck Wendig

Charles David Wendig (născut pe 22 aprilie 1976) este autor american, scriitor de benzi desenate, scenarist și blogger.

A devenit cunoscut grație blogului său online Terribleminds, pentru trilogia sa Star Wars (2015), Aftermath, a cărei primă carte a debutat pe locul 4 în lista The New York Times Best Seller și pe locul 4 în USA Today’s best seller list. A fost finalist la premiul John W. Campbell pentru cel mai bun scriitor nou în 2013.