Citește un fragment în avanpremieră din ,,Casa cu magnolii” de Nuria Quintana

,,Casa cu magnolii” de Nuria Quintana este noua apariție editorială Litera, colecția Blue Moon. Cartea este disponibilă pe litera.ro și în librării.

1924. Aurora și Cristina se joacă, râd și visează în grădina unei case impunătoare din nordul Spaniei. Cele două fete fac parte din lumi diferite, dar în universul de jocuri și secrete pe care îl împărtășesc, nu-și pot închipui că prietenia lor se va sfârși din cauza unei trădări care le va marca pentru totdeauna.

1992. Viața lui Isabel începe să se năruie după pierderea Aurorei, mama sa, cu care avea o relație specială. În timp ce îi strânge lucrurile, găsește o scrisoare veche, uitată în pod, din care descoperă că toată viața s-a înșelat asupra identității tatălui ei. Isabel va trebui să facă o călătorie în trecutul familiei sale, în căutarea răspunsurilor, pentru a putea să-și regăsească rădăcinile și să se reconcilieze cu firea secretoasă a mamei sale.

Nuria Quintana dă dovadă de îndrăzneală și stil în acest roman de debut de respirație clasică. O poveste încântătoare și emoționantă care scrutează secretele unei familii, pentru multă vreme date uitării. Dragostea, prietenia, trădarea, originile se țes împreună într-o carte plină de nuanțe subtile, care vorbește despre lumina și întunericul ființei umane.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE LAVINIA SIMILARU

În ultimele clipe ale zilei, soarele își precipită coborârea, de parcă și‑ar fi adus aminte că are o întâlnire în celălalt capăt al lumii și că întârzie. Se ascunde între chiparoșii înalți, creând în jurul lor o aură aurie și întinzându‑și umbrele pe iarba inundată de sclipiri portocalii, apoi se arată din nou preț de câteva secunde, obligându‑mă să clipesc de mai multe ori, ca să mă obișnuiesc cu lumina lui intensă. În final, fără a se uita în urmă, dispare.

Mi se pare aproape jignitor că ziua de astăzi a fost splendidă. „Durerea e mai sfâșietoare când viața merge înainte fără să o aștepte“, obișnuia să spună profesorul meu de literatură din liceu. Cuvintele acestea mi‑au revenit în minte, ca și cum în toți anii aceștia ar fi așteptat ca eu să o trăiesc pe propria piele, ca să înțeleg adevărata lor semnificație. Au venit după mine și mi‑au amintit câtă dreptate avea. Presupun că o parte din mine, oricât de absurd ar părea, considera de la sine înțeles că astăzi viața se va opri ca să‑mi împărtășească durerea și va aștepta răbdătoare să fiu gata, ca să pot continua. Un timp mort, o pauză, în care să pot reflecta, să accept și să‑mi revin.

Însă, bineînțeles, n‑a fost așa. Viața a continuat ca și cum ar fi fost o zi oarecare, sub un cer ciudat de senin și încălzit ușor de un soare care părea că mă provoacă. Nu‑mi pot reprima senzația că normalitatea a devenit o colegă stranie pentru mine, că viața nu va mai fi niciodată aceeași. Îmi amintesc cuvintele lui Carmen de azi‑dimineață, cu ochii ei mici înroșiți, care emanau o tristețe profundă și sinceră: „Isabel, dragă, reia‑ți cât mai repede rutina. Ascultă‑mă, o să‑ți priască“.

Privesc pe fereastra imensă cum cerul lasă în urmă albastrul, înroșindu‑se încetul cu încetul, de parcă i s‑ar fi făcut un compliment. Un artist invizibil își răsfiră penelul și începe să dea frenetic culoare puținilor nori, ca unor pânze albe. Utilizează culori vii, luminoase: tonuri de mov, roz, auriu. Izbutește să creeze în doar câteva minute un asfințit fascinant, cu superbe nuanțe momentane, care îl obligă pe observator să acorde operei toată atenția. În cele din urmă, totul revine la albastru. Artistul își ia penelul, stinge lumina din atelier și liniștea impunătoare care inundă terenul de pe partea cealaltă a geamului începe să se dizolve în întuneric.

Îmi șterg lacrimile și mă uit la ceas; arată șase și jumătatedupă‑amiază. Sunt frântă. Ziua s‑a scurs impregnată de o atmosferă stranie, amestec de recunoștință și afecțiune pentru toți cei care au venit să‑mi fie alături; amestec de tristețe și epuizare din cauză că a trebuit să explic iar și iar cum s‑a întâmplat totul și să răspund răbdătoare la toate întrebările pe care sper că mi le‑au pus din îngrijorare și nu din curiozitatea caracteristică satelor. Adevărul este că nu m‑am simțit niciodată în largul meuîn locurile acestea, aveam nevoie să ies pe coridor ca să iau aer.

Luându‑mi privirea de la fereastră, îl văd apărând pe Luis, care își vâră un pachet de țigări în buzunarul din spate al pantalonilor. Zărindu‑mă sprijinită de pervaz, vine spre mine. Pantalonii, ca întotdeauna, îi sunt prea mari și îi cad mereu, încât cămașa îi iese afară. Milă și deopotrivă îngrijorare îmi trezește înfățișarea sa neglijentă. După grimasa care i se formează la colțurile gurii, știu că el simte același lucru în privința mea. Și‑a dat seama că sendvișul și mărul pe care mi le‑a adus la amiază sunt neatinse, lângă poșeta mea. Nu‑mi pot înăbuși un oarecare sentiment de vină, este posibil ca nici el să nu fi mâncat nimic toată ziua, nu s‑a priceput niciodată prea bine să aibă grijă de el însuși. Știu că face un efort enorm asumându‑și în aceste împrejurări rolul de a avea grijă de mine, când nu îi stă în fire. Din fericire, constat cu ușurare că nu este dispus să insiste, sigur e prea obosit ca să‑mi amintească iarăși că ar trebui să mănânc ceva. Are cearcăne adânci și întunecate, consecința istovirii din ultimele zile.

Îmi iau poșeta și cu mâna îi arăt sala, sugerându‑i că sunt gata să intru din nou. Înăuntru abia mai sunt oameni, majorita tea cunoscuților mamei mele au venit azi‑dimineață. Presupun că e timpul să accept că Mario nu va veni. În realitate, nu prea știu de ce mă așteptam să vină, dat fiind că nu ne vorbim de câteva luni. Poate a fost o greșeală, rod al epuizării și al autocompătimirii. Cel mai probabil este că n‑a aflat, de fapt nu aveam prieteni comuni.

Mă așez din nou alături de Carmen și Manuel, care se țin de braț, ca întotdeauna. Carmen, pe una dintre canapelele din sală; Manuel, în scaunul său cu rotile. Amândoi au slăbit mult în ultimii ani, pe măsură ce sănătatea lui Manuel s‑a deteriorat vertiginos. Face eforturi mari ca să meargă, și‑a pierdut mobilitatea în mare măsură, ceea ce o obligă pe Carmen să fie atentă la elneîncetat. În mod natural, ea a pus mereu nevoile celorlalți mai presus de ale ei. Problema este că nu vrea nici un fel de ajutor. Eu însămi m‑am oferit de o mie de ori, arătându‑i că nu este nici un deranj pentru mine. Casele noastre sunt învecinate și, în afara cazurilor când sunt multe tururi cu ghid într‑o singură după‑amiază, lucrez numai dimineața. Dar ea este pe cât de cumsecade, pe atât de încăpățânată.

Toată viața a refuzat să permită cuiva să o scutească de o parte din muncă. Cu ani în urmă, când mama și ea țineau cofetăria, era fericită făcând ore suplimentare și sculându‑se în fiecare zi înainte să se lumineze, dacă prin aceasta evita angaja rea altcuiva. „Atâta vreme cât ne descurcăm, nu văd de ce ar fi nevoie ca cineva să facă lucrurile în locul meu“, obișnuiește să spună mereu. Astfel că la cei șaptezeci și opt de ani ai ei veghează la sănătatea soțului ei, se ocupă de toate treburile casei, are grijă de draga ei grădină de zarzavaturi și în fiecare după‑amiază găsește timp să vină să ne vadă un moment înainte de a pregăti cina. În plus, în ultimele săptămâni a venit punctual în fiecare după‑amiază la spital ca s‑o vadă pe mama, moment de care eu profitam ca să fac duș acasă și să mă odihnesc puțin înainte de a‑mi petrece acolo noaptea.

DESPRE AUTOARE

NURIA QUINTANA, născută la Madrid, în 1995, s-a mutat împreună cu familia sa în Galicia, unde și-a petrecut copilăria cu sunetul mării în fundal. Este licențiată în comunicare audiovizuală și în administrarea și gestionarea afacerilor la Universitatea din Madrid. Pasionată de fotografie și scris, a debutat cu romanul Casa cu magnolii (La casa de las magnolias, 2022), care s-a bucurat de un succes răsunător, fiind urmat de El jardín de Olavide (2023), primit de critică și de public cu același entuziasm.