Citește un fragment în avanpremieră din „Către paradis”, de Hanya Yanagihara

Către paradis, de Hanya Yanagihara, este noua apariție editorială Litera, colecția Clasici Litera. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Autoarea bestsellerului O viață măruntă, devenit deja clasic, revine cu un roman îndrăzneț, sclipitor, întins pe trei secole și cuprinzând trei versiuni diferite ale experimentului american, despre iubiți, familie, pierdere și promisiunea intangibilă a utopiei.

Într-o versiune alternativă a Americii din 1893, New Yorkul face parte din Statele Libere, unde cetățenii pot trăi și iubi cum le place (sau cel puțin așa pare). Fragilul vlăstar al unei familii de vază se opune logodnei cu un pretendent bogat, fiind atras de un profesor de muzică fermecător, dar sărac lipit pământului. În 1993, în Manhattanul asediat de epidemia de SIDA, un tânăr hawaiian trăiește cu partenerul său mult mai în vârstă și mai înstărit, fără să sufle o vorbă despre problemele sale din copilărie sau despre soarta pe care a avut-o tatăl său. Iar în 2093, într-o lume măcinată de pandemii și supusă unui regim totalitar, nepoata unui om de știință celebru încearcă să-și continue viața fără el – și să rezolve misterul disparițiilor soțului său.

Citește și: Paradisul dintr-o bibliotecă. 4 cititori, o singură carte

Reunite într-o simfonie ingenioasă și încântătoare, cele trei părți ale romanului tratează teme precum: boala și tratamentele cu un preț teribil; avuția și mizeria; lipsa drepturilor și puterea; problemele rasiale; definiția familiei și a naționalității; justificările periculoase ale celor puternici și ale revoluționarilor; dorința de a găsi un loc într-un paradis terestru și conștientizarea treptată a faptului că existența lui e imposibilă.

Către paradis este un roman de fin de siècle de o calitate literară excepțională, dar mai presus de orice este opera unui geniu în privința cunoașterii emoțiilor. Forța motrice a acestui roman remarcabil este faptul că Hanya Yanagihara ne înțelege atât dorința fierbinte de a-i proteja pe cei pe care-i iubim – parteneri, iubiți, copii, prieteni, rude și chiar concetățeni –, cât și durerea cumplită din momentul în care dăm greș.

Citește și: Bogdan Alexandru Stănescu despre Hanya Yanagihara: „Paradisul din inima întunericului”

Citește un fragment în traducere de Adriana Bădescu

„ CARTEA I

WASHINGTON SQUARE

Își făcuse obiceiul ca, înainte de cină, să iasă la o plimbare prin parc: zece ture, lent pe cât îi plăcea în unele seri, cu pas repede în altele, și pe urmă înapoi pe scările casei și în camera lui pentru a se spăla pe mâini și a‐și îndrepta cravata înainte de a coborî din nou la masă. Astăzi însă, la plecare, micuța slujnică i‐a spus, întinzându‐i mănușile: „Domnul Bingham a zis să vă reamintesc că fratele și sora dumneavoastră vin diseară la cină“, iar el a răspuns: „Îți mulțumesc, Jane, pentru că mi‐ai reamintit“, de parcă ar fi uitat, iar ea a schițat o mică reverență și a închis ușa în urma lui.

Ar fi trebuit să meargă mai repede decât ar fi făcut‐o dacă ar fi dispus de timpul lui, dar a constatat că procedează în mod voit invers, mergând cu pas rar, ascultând clic‐clacul tocurilor sale pe pavaj ce răsuna hotărât în aerul rece. Ziua era aproape pe sfârșite, iar cerul avea acea culoare aparte, mov‐cerneală, pe care n‐o putea vedea fără a‐și aminti, dureros, de zilele de școală în care privea cum totul devenea întunecat, cum siluetele copacilor se dizolvau în fața lui.

Iarna avea să vină în curând, iar el își luase doar haina subțire, dar se plimbă mai departe încrucișându‐și brațele la piept și ridicându‐și gulerul. Chiar și după ce clopotele bătură de cinci, continuă să meargă, ținând capul aplecat, și abia după ce încheie al cincilea tur se întoarse oftând pentru a o apuca spre nord, pe una dintre aleile spre casă, în sus pe scara perfect măturată. Ușa i se deschise în față înainte de a ajunge la ultima treaptă, iar majordomul întindea deja mâna să‐i ia pălăria.

– În salon, domnule David.

– Îți mulțumesc, Adams.

În fața ușilor către salon se opri trecându‐și în mod repetat mâinile prin păr – un obicei al său născut din nervozitate, așa cum își netezea iar și iar bucla de pe frunte atunci când citea ori desena, sau cum își trecea ușor arătătorul pe sub nas când cugeta ori își aștepta rândul în fața tablei de șah, sau ca atâtea alte manierisme la care era predispus – înainte de a ofta iar și a deschide ambele uși deodată, într‐un gest de încredere și siguranță de sine pe care firește că nu le poseda. Se uitară cu toții la el, în grup, dar pasiv, nici încântați, nici dezamăgiți să‐l vadă. Era doar un scaun, un orologiu, un șal drapat pe spătarul unei canapele, un obiect pe care ochiul îl înregistrase de atâtea ori, încât trecea acum pe lângă el, prezența sa fiind atât de familiară, încât fusese deja așezat și inclus în scenă înainte de ridicarea cortinei.

– Iar ai întârziat, spuse John fără a‐i lăsa timp să deschidă gura, însă vorbise cu glas blând și nu părea să fie într‐o dispoziție mustrătoare, deși niciodată nu puteai ști cu John.

– John, începu el ignorând comentariul fratelui său, dar strângându‐i mâna și apoi pe cea a soțului lui, Peter. Eden, continuă sărutând‐o întâi pe sora lui și pe urmă pe soția ei, Eliza, pe obrazul drept, și pe una, și pe cealaltă. Unde‐i bunicul?

– În pivniță.

– Ah.

Zăboviră toți o clipă în tăcere și, timp de o secundă, David simți vechea stinghereală pe care o încerca deseori, ca și când ei trei, frații Bingham, n‐ar fi avut nimic să‐și spună unii altora – sau mai degrabă n‐ar fi știut cum să spună ceva – în lipsa bunicului lor, de parcă singurul element care le conferea reciproc realitate era nu sângele ori trecutul, ci el, bunicul.

– O zi plină?, întrebă John.

David îi aruncă o privire scurtă, dar fruntea lui John era aplecată deasupra pipei, așa că nu‐și putea da seama cui îi fusese adresată întrebarea.

Când era nesigur, putea descifra spusele lui John privind chipul lui Peter – Peter vorbea mai puțin, dar era mai expresiv, iar David își zicea adesea că ei doi operau ca o singură unitate
de comunicare, Peter subliniind cu ochii și maxilarul spusele lui John, sau John articulând în cuvinte încruntăturile, grimasele și zâmbetele fugare de pe chipul lui Peter, dar de data asta fața lui Peter era inexpresivă, la fel de inexpresivă ca glasul lui John, și prin urmare deloc de ajutor, astfel că se văzu nevoit să răspundă ca și când întrebarea ar fi fost rostită clar, așa cum poate fusese.

– Nu prea rău, spuse, și adevărul răspunsului – caracterul său evident, mai presus de orice îndoială – era atât de incontestabil și de limpede, încât din nou lăsă impresia că se așternuse tăcerea și că până și John se rușina pentru că pusese o asemenea întrebare.

Pe urmă David s‐a apucat să facă ceea ce făcea uneori, parcă anume ca să‐și agraveze situația, adică să se explice, să încerce să pună în cuvinte și imagini felul în care curgeau zilele lui.

– Citeam…

Fu însă scutit de prelungirea umilirii, fiindcă, iată, bunicul intră în încăpere, ținând la vedere o sticlă de vin închisă la culoare, înfășurată într‐un strat de praf gri‐șobolan, trâmbițându‐și triumful – o găsise! – chiar înainte de a ajunge cu adevărat printre ei și spunându‐i lui Adams să‐l pună la decantat, că‐l vor bea la cină.

– Ah, ia te uită, cât timp mi‐a luat mie să găsesc afurisita de sticlă și‐a făcut apariția o altă prezență minunată!

Îi zâmbi lui David, apoi se întoarse spre ceilalți pentru ca zâmbetul să‐i includă pe toți, o invitație de a‐l urma la masă, lucru pe care‐l făcură, așa cum făceau într‐o duminică în fie‐
care lună, toți șase la locurile lor obișnuite în jurul imaculatei mese de stejar – bunicul în capul ei, David la dreapta lui și apoi Eliza, John la stânga bunicului și după el Peter, Eden în celălalt capăt – cu obișnuitele lor conversații murmurate, banale: vești de la bancă, vești despre studiile lui Eden, vești despre copii, vești despre familia lui Peter și cea a Elizei. Afară, lumea se frământa și ardea – germanii înaintau tot mai mult în Africa, francezii își tăiau drum prin Indochina, iar dinspre Colonii veneau știri îngrijorătoare: împușcături, spânzurări și bătăi, incendieri, fapte prea cumplite pentru a zăbovi cu mintea asupra lor, și totuși atât de apropiate – dar nici un eveniment de felul acesta, mai cu seamă dintre cele mai apropiate de ei, nu avea voie să pătrundă în norul cinelor bunicului, unde totul era moale, iar ceea ce era dur devenea maleabil; chiar și limba‐de‐mare care fusese înăbușită atât de iscusit, încât trebuia s‐o iei cu lingura, oasele cedând la cel mai delicat imbold al tacâmului. Și totuși era dificil, cu atât mai dificil, să nu permiți lumii de afară să intre; la desert, o șarlotă cu vin de ghimbir fină ca spuma de lapte, David se întrebă dacă și ceilalți se gândeau, asemenea lui, la acea rădăcină de ghimbir găsită în Colonii și adusă aici, în Statele Libere, și cumpărată de bucătăreasă cu bani mulți: Cine fusese forțat să sape și să scoată rădăcinile din pământ? Din ale cui mâini fuseseră luate?

După cină se reuniră în salon. În timp ce Matthew turna cafeaua și ceaiul, bunicul își schimbă ușor poziția în fotoliu, când Eliza sări deodată în picioare și spuse: „Peter, am tot vrut să‐ți arăt ilustrația cu acea extraordinară pasăre de mare despre care ți‐am povestit săptămâna trecută și mi‐am promis că în seara asta n‐o să mai uit; bunicule Bingham, pot să mă duc?“, iar bunicul încuviință și răspunse: „Desigur, copilă“, iar Peter se ridică și el și ieșiră din încăpere amândoi, braț la braț, Eden părând mândră fiindcă are o soție atât de bine conectată la tot
ce se întâmplă în jur, care poate anticipa când vor cei din familia Bingham să rămână singuri și care știe cum să se retragă cu grație dintre ei. Eliza avea părul roșu și membrele groase, și când pășea prin salon micile ornamente de sticlă care decorau lămpile de masă tremurau și zornăiau, dar în această privință era iute și ușoară, și toți avuseseră ocazia să‐i fie recunoscători pentru intuiția desăvârșită.

Deci urmau să poarte conversația despre care bunicul îi spusese lui David la începutul lui ianuarie. Și totuși în fiecare lună așteptaseră și în fiecare lună, după fiecare cină în familie – și după prima Zi a Independenței, apoi după Paște, după 1 Mai, după aniversarea bunicului și după toate ocaziile speciale cu care se reunea grupul lor –, n‐o purtaseră, n‐o purtaseră și iar n‐o purtaseră, iar acum, iată, era a doua duminică din octombrie și în sfârșit aveau să discute. Și ceilalți înțeleseseră imediat despre ce era vorba, așa că urmă un du‐te‐vino general, o revenire la platourile cu fursecuri începute și farfurioarele cu cești pe jumătate pline, o încrucișare generală a picioarelor și o îndreptare a spinărilor, cu excepția bunicului, care se adânci mai mult în fotoliu, făcându‐l să scârțâie sub el.

– Pentru mine a fost important să vă cresc pe toți trei cu onestitate, începu, după una dintre tăcerile sale obișnuite. Știu că alți bunici n‐ar deschide această discuție, fie dintr‐un sentiment de discreție, fie pentru că nu ar suporta disputele și dezamăgirile care vor decurge inevitabil – și de ce ar face‐o, când disputele pot avea loc după moartea respectivului, când el nu mai poate fi implicat? Eu nu sunt genul acela de bunic pentru voi trei, n‐am fost niciodată, așa că mi se pare preferabil să vă vorbesc deschis. Dar – și aici se opri și se uită la fiecare în parte, cu o privire pătrunzătoare – asta nu înseamnă că am de gând să accept vreo dezamăgire acum: faptul că vă spun ceea ce vă voi spune nu înseamnă că există încă îndoieli în mintea mea; acesta e finalul subiectului, nu începutul lui. Precizez acest lucru ca să nu fie interpretări greșite, nici speculații – o auziți de la mine, cu propriile voastre urechi, nu citită de pe o hârtie în biroul lui Frances Holson, cu voi toți înveșmântați în negru. N‐ar trebui să vă surprindă faptul că intenționez să‐mi împart averea între voi trei în mod egal. Toți aveți de la părinții voștri bunuri personale, firește, însă i‐am alocat fiecăruia dintre voi câteva dintre comorile mele, lucruri pe care cred că voi sau copiii voștri le veți aprecia individual. Precizările vor trebui să aștepte până ce nu voi mai fi cu voi. Altfel, sunt bani puși deoparte pentru copiii pe care i‐ați putea avea. Pentru cei pe care îi aveți deja am înființat fonduri fiduciare: Eden, există câte unul pentru Wolf și Rosemary; John, e și unul pentru Timothy. Și, David, există o sumă egală pentru fiecare dintre potențialii tăi moștenitori. Firma Bingham Brothers va rămâne sub controlul consiliului director, iar acțiunile vor fi împărțite între voi trei. Fiecare va păstra un loc în consiliu. Dacă veți decide să vă vindeți acțiunile, penalitățile vor fi severe, și trebuie să le oferiți celorlalți doi frați posibilitatea de a le cumpăra înaintea altora, la un preț redus, iar vânzarea va trebui aprobată de restul consiliului. Am discutat despre acest lucru cu fiecare dintre voi, înainte. Nimic din ceea ce vă spun nu este ieșit din comun.

Bunicul își schimbă din nou poziția în scaun. La fel făcură și frații, fiindcă știau că ceea ce urma era adevăratul clenci, și știau, și știau și că bunicul știa, că ceea ce decisese avea să‐i nemulțumească pe unii dintre ei – întrebarea era doar pe care anume.

– Eden, anunță el mai departe, tu vei primi Frog’s Pond Way și apartamentul de pe Fifth Avenue. John, tu vei primi domeniul Larkspur și casa din Newport.

Aerul păru mai dens și scânteietor când își dădură seama ce însemna asta: anume, că David avea să capete casa din Washington Square.

– Iar David, rosti bunicul lent, Washington Square. Și vila Hudson. În momentul acela păru obosit și se afundă și mai mult în fotoliu, apăsat de ceea ce părea a fi pură extenuare, nu prefăcătorie. După o tăcere prelungă spuse: Și asta‐i tot, asta e decizia mea. Vreau ca toți să vă exprimați acordul, cu glas tare, acum.

–Da, bunicule, murmurară cu toții, apoi David își luă seama și adăugă: Îți mulțumesc, bunicule.

John și Eden, treziți din transă, îi urmară exemplul.

– Cu plăcere, răspunse bunicul. Deși să sperăm că vor mai trece mulți ani până când Eden va dărâma iubita mea coșmelie de la Frog’s Pond.

Îi zâmbi, iar ea izbuti să‐i întoarcă zâmbetul.

După acest moment, și fără ca vreunul dintre ei s‐o spună clar, seara se încheie brusc. John sună pentru ca Matthew să‐i cheme pe Peter și Eliza și să le pregătească șaretele, apoi, după strângeri de mână și sărutări și luări de la revedere, se îndreptară toți spre ușă, iar frații lui și perechile lor începură să se înfofolească în pelerine și șaluri și să se înfășoare în fulare, o procedură în mod normal gălăgioasă și îndelungă, cu declarații de ultim moment referitoare la masă, cu anunțuri și frânturi uitate de informații despre viețile din afara familiei, acum însă tăcută și scurtă, Peter și Eliza afișând deja expresia indulgentă, răbdătoare și înțelegătoare pe care toți cei căsătoriți cu un Bingham învață s‐o adopte încă de la început. Plecară la finalul unei ultime runde de îmbrățișări și urări de rămas‐bun care‐l incluseră și pe David, măcar ca gest, dacă nu ca spirit și căldură.

După aceste cine de duminică, David și bunicul său obișnuiau să bea încă un pahar de porto ori un ceai în salon și să discute întâmplările serii – mici observații, la limita bârfei, bunicul fiind doar puțin mai acid, așa cum îi era felul și dreptul: Oare Peter nu‐i păruse lui David doar o idee cam palid? Nu‐i așa că profesorul de anatomie al lui Eden pare nesuferit? Dar în această seară, după ce ușa se închise și ei doi rămaseră singuri în casă, bunicul spuse că era obosit, că fusese o zi lungă și că se ducea la culcare.

– Desigur, răspunse David, deși nu‐i fusese cerută permisiunea, însă și el voia să fie singur, să se gândească la cele întâmplate, așa că își sărută bunicul pe obraz și rămase apoi vreme de un minut în lumina aurie a lumânărilor, la intrarea în ceea ce avea să devină într‐o zi casa lui, înainte de a se întoarce și a urca în camera lui, cerându‐i mai întâi lui Matthew să‐i aducă încă o porție de șarlotă.“

Citește și: Marius Constantinescu despre Hanya Yanagihara: „Parfumul tare al suferinței”

Ce spun criticii despre Către paradis

„Cu o îndrăzneală stupefiantă, Yanagihara rescrie America… Autoarea alocă semnificații noi diverselor teme, situații și motive… Acest roman ambițios atacă probleme de prim rang ale Americii și le răspunde într-o manieră originală și captivantă. Impresia generală este copleșitoare, dar momentele minore sunt cele în care Yanagihara își manifestă talentul uriaș.“, The New York Times Book Review

„Remarcabil… Către paradis demonstrează ingeniozitatea inepuizabilă a unei romanciere care nu încetează să depășească spectaculos așteptările… Explorează visul de libertate care ademenește personajele să riște totul pentru un paradis pe care-l doresc, fără a și-l putea imagina limpede. Indiferent de cadrul temporal – trecut, prezent sau viitor –, Către paradis se hrănește din confluența hipnotică a talentelor lui Yanagihara. Prozatoarea vorbește încet, într-o șoaptă insistentă. Ne atrage într-o relație intimă, de empatie cu personajele, în timp ce le pune în situații de criză pe care le resimțim acut la rândul nostru.“, The Washington Post

„Către paradis rescrie cu îndrăzneală trecutul, prezentul și viitorul Americii. Alegând trei perioade de sfârșit de secol – 1893, 1993 și 2093 –, autoarea creează un triptic narativ de mare efect. Ni se prezintă o țară alternativă în care chestiunile profunde legate de familie, moștenire, suveranitate și, mai presus de orice, de sensul libertății sunt scăldate într-o lumină orbitoare… Către paradis descrie, la fel ca O viață măruntă, o întrețesere complexă de relații umane, oferind o experiență de lectură minunată… Deznodământul, palpitant și totodată foarte emoționant, este o lovitură de maestru.“, The Financial Times

„Către paradis este un roman de cel mai înalt nivel. Proza elegantă a lui Yanagihara trezește emoție și dă credibilitate personajelor care animă intriga. Ochiul ei pătrunzător se manifestă în trei cadre separate, în care cititorul este condus prin fire narative multiple, orchestrate cu mare acuratețe. Temele iubirii și ale apartenenței sunt predominante în Cartea I și Cartea a II-a. În Cartea a III-a, teama biruie dragostea într-o imitare a realității care ne atinge tuturor coarda sensibilă în această perioadă.“, USA Today

„Colosal, straniu, extrem de fin, înspăimântător și plin de mister.“, Kirkus Reviews

„Atotcuprinzător, luxuriant și scris cu un talent fenomenal.“, NPR

„Romanul Hanyei Yanagihara este un studiu magistral despre suferinţă şi prietenie, scris cu o inteligenţă şi o profunzime psihologică atât de neobişnuite, încât va rămâne unul dintre etaloanele cu care vor fi măsurate toate celelalte romane pe aceeaşi temă.“, Wall Street Journal

„Există cărţi care îţi aruncă mănuşa, care te provoacă la duel. Simţi nevoia de a apăra personajele sau ai impresia că autorul îţi vorbeşte direct ţie ori vorbeşte despre tine şi eşti fascinat şi totodată speriat de ceea ce ar putea să-ţi dezvăluie. Nu există termen generic pentru un roman care te seduce chiar în timp ce te înspăimântă, te răscoleşte, te dezgustă şi te istoveşte. Când termini O viaţă măruntă, te simţi ca după unul din marile romane realiste ruse: secătuit, dar cu mintea şi cu sufletul mai treze ca niciodată.“, Kirkus Reviews

OAMENII DIN COPACI – „Un roman de o inventivitate epuizantă, aproape sfidător în refuzul lui de a oferi izbăvire sau alinare… Cât despre Yanagihara, este o scriitoare în fața căreia nu poți decât să te minunezi.“, The New York Times Book Review

„O poveste plină de enigme, o parabolă ecologică, confesiune monstruoasă și o analiză pătrunzătoare a relativismului moral… Un triumf al imaginației.“, Anthony Doerr

Despre Hanya Yanagihara

Hanya Yanagihara a publicat trei romane, Oamenii din copaci (The People in the Trees, 2013), O viață măruntă (A Little Life, 2015) și Către paradis (To Paradise, 2022). Locuiește în New York.