Citește un fragment în avanpremieră din „Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot” de Marianne Cronin

Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot de Marianne Cronin, roman ce surprinde povestea unei prietenii neașteptate, a apărut la Editura Litera, în colecția Blue Moon.

DESPRE CEI O SUTĂ DE ANI AI LUI LENNI ȘI MARGOT

Viața e scurtă. Nimeni nu este mai conștient de acest lucru decât Lenni, care, deși nu are decât 17 ani, trăiește în salonul pentru bolnavii în stadiu terminal. Fata va afla însă în curând că nu contează doar ce faci cu viața ta, ci și cu cine o împarți.

Ignorând sfatul doctorilor, Lenni se înscrie la un curs de arte frumoase, unde se împrietenește cu o altă pacientă, Margot, care este un spirit rebel, deși are 83 de ani. Între cele două se formează în scurt timp o legatură strânsă, atunci când își dau seama că au, împreuna, 100 de ani.

Au un centenar de sărbătorit, așa că Lenni și Margot se hotărăsc să-și picteze poveștile de viață: despre maturizare și cum să-ți păstrezi spiritul tânăr, despre veselie și cum să accepți bunătatea celor din jur, despre pierderea iubirii și găsirea persoanei care este totul pentru tine.

Pe măsură ce prietenia lor devine mai profundă, un lucru se arată clar: Lenni și Margot nu și-au spus încă ultimul cuvânt.

Citește un fragment în avanpremieră din Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot, în traducerea Andreei Florescu

Lenni

Când oamenii spun „terminal“, eu mă gândesc la aeroport.

Îmi imaginez un spaţiu amplu de check-in, tavan înalt şi pereţi din sticlă, personalul îmbrăcat în uniformă, aşteptând să mă întrebe numele şi informaţii legate de zbor, dacă mi-am făcut singură bagajele, dacă sunt pe cont propriu.

Văd fețele goale ale pasagerilor verificând ecranele, membrii familiilor îmbrăţişându-se şi promiţând că va mai exista şi o dată viitoare. Apoi mă văd printre ei, trăgând cu atâta ușurință după mine valiza pe roţi pe podeaua lustruită, încât parcă plutesc, în timp ce verific tabelul de plecări.

Însă trebuie să ies din visare şi să-mi aduc aminte că nu la asta se referă „terminal“ când e vorba de mine.

Acum au început să-i spună „care limitează viaţa“. „Copii şi tineri cu afecţiuni care le limitează viaţa…“

Asistenta rosteşte cuvintele cu blândeţe, în timp ce anunţă că spitalul a început să ofere servicii de consiliere pentru pacienţii tineri care suferă de boli „terminale“. Se bâlbâie, se înroşeşte şi se corectează:

– Scuze, voiam să spun „care le limitează viaţa“.

Aş vrea să mă înscriu? Consilierul ar veni la mine la pat sau aş putea să mă duc în încăperea special destinată consilierii adolescenţilor. De curând, au montat şi un televizor acolo. Opţiunile par fără sfârșit, însă termenul nu este nou pentru mine. Am petrecut multe zile pe aeroporturi. Chiar ani.

Şi totuşi, n-am zburat nicăieri.

Mă opresc şi urmăresc cu privirea ceasul de cauciuc care îi e prins la buzunarul de la piept, cu capul în jos. Se mişcă în ritmul respiraţiei ei.

– Ai vrea să te trec pe listă?

Consiliera, Dawn, este foarte drăguţă.

– Mulţumesc, dar nu. Am propria formă de terapie, momentan.

Ea se încruntă şi îşi lasă capul într-o parte.

– Serios?

Lenni şi preotul

M-am dus să mă întâlnesc cu Dumnezeu pentru că este unul dintre puţinele lucruri pe care le pot face aici. Oamenii spun că, atunci când mori, este pentru că Dumnezeu te cheamă înapoi la el, aşa că m-am gândit să ne familiarizăm dinainte. Am mai auzit şi că personalul este obligat prin lege să te lase să mergi la capela spitalului dacă ai convingeri religioase, iar eu nu aveam de gând să dau cu piciorul şansei de a vedea o încăpere în care nu mai fusesem până atunci şi să mă întâlnesc totodată şi cu Atotputernicul.

O asistentă pe care nu o mai văzusem, cu un păr roşu ca focul, m-a luat de braţ şi m-a condus de-a lungul coridoarelor morţilor şi ale muribunzilor. Eram captivată de fiecare privelişte nouă, de fiecare miros nemaiîntâlnit şi de fiecare set de pijamale neasortat care trecea pe lângă mine.

Presupun că ai putea spune că relaţia mea cu Dumnezeu este una complicată. Din câte am înţeles, El este ca un fel de fântână cosmică a dorinţelor. I-am cerut nişte lucruri de câteva ori şi, uneori, mi le-a dat. Alteori, pauză. Sau, aşa cum am început să gândesc în ultima vreme, poate că, de fiecare dată când am crezut că Dumnezeu tace, El de fapt depozita în corpul meu tot felul de porcării, un fel de „Du-te naibii!“ secret pentru că am îndrăznit să-L provoc, pe care să le descopăr apoi peste ani. Un fel de comoară îngropată peste care să dau eu.

Când am ajuns în dreptul uşilor capelei, n-am fost deloc impresionată. Mă aşteptam la o arcadă gotică şi elegantă, dar, în schimb, m-am trezit dinaintea unor uşi mari din lemn, cu gemuleţe pătrate şi opace. M-am întrebat de ce avea nevoie Dumnezeu de ferestre opace. Ce punea la cale?

Eu şi Noua Asistentă am pătruns în liniştea din spatele uşilor.

– Ia te uită! a spus el. Salut!

Trebuie să fi avut vreo şaizeci de ani. Era îmbrăcat cu o cămaşă şi pantaloni negri, cu o curea albă. Arăta de parcă nu putea fi mai fericit decât în acel moment.

– Alteţă, l-am salutat eu.

– Eşti Lenni… Peters?

Noua Asistentă s-a întors înspre mine pentru clarificări.

– Pettersson.

Asistenta mi-a dat drumul la mână şi a adăugat cu blândeţe:

– E de la salonul May.

Era cel mai frumos mod de a o spune. Bănuiesc că a simţit că trebuia să-l avertizeze, fiindcă el arăta la fel de entuziasmat ca un copil care primeşte un set de trenuleţe decorat cu o fundă mare în dimineaţa de Crăciun, doar că, în realitate, darul pe care i-l prezenta ea era deja stricat. Putea să se ataşeze de el dacă voia, numai că roțile începeau deja să se desprindă, iar întreaga jucărie arăta de parcă nu avea să mai prindă şi Crăciunul următor.

Mi-am luat perfuzia, care era prinsă de suportul ei, şi m-am apropiat de el.

– Mă întorc peste o oră, m-a anunţat Noua Asistentă.

După care a mai zis ceva, doar că eu nu mai ascultam. În schimb, îmi pironisem privirea în sus, de unde venea lumina şi unde strălucirea fiecărei nuanţe de roz şi mov pe care ţi le puteai imagina îmi biciuia pupilele.

– Îţi place vitraliul? a întrebat el.

În spatele altarului, o cruce din sticlă maronie lumina întreaga capelă. Din jurul crucii radiau bucăţi neregulate de sticlă violet, purpurie, fucsia şi trandafirie. Tot geamul arăta de parcă luase foc.

CE SPUN CRITICII DESPRE CEI O SUTĂ DE ANI AI LUI LENNI ȘI MARGOT

„Un roman scris frumos, cu grație și inteligență. Plin de înțelepciune și de bunătate. Exact genul de poveste pe care o ador.” (Joanna Cannon)

„Amuzantă și sarcastică, înțeleaptă și caldă, o carte despre o prietenie extraordinară care pune laolaltă viețile celor două personaje într-o poveste de neuitat. Mi-a plăcut la nebunie.” (Jess Kidd)

Despre Marianne Cronin

Marianne Cronin s-a născut în 1990. A studiat limba engleză și scrierea creativă la Universitatea Lancaster și are un doctorat în lingvistică aplicată de la Universitatea din Birmingham. Își petrece marea majoritate a timpului scriind, păzită de pisica pe care a adoptat-o de curând și care doarme sub birou. Când nu scrie, Marianne participă la spectacole de improvizație în regiunea West Midlands, unde locuiește. Romanul ei de debut, Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot, este publicat în 25 de țări și teritorii și drepturile de ecranizare au fost achiziționate de Sony Pictures. Filmul va fi produs de Barry Josephson.