Citește un fragment în avanpremieră din „Cele șapte surori. Atlas. Povestea lui Pa Salt”, de Lucinda Riley

Cele șapte surori. Atlas. Povestea lui Pa Salt, de Lucinda Riley și Harry Whittaker este noua apariție editorială Litera, colecția Blue Moon. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

1928, Paris. Un băiat aflat în pragul morții e găsit și găzduit de o familie binevoitoare. Blând, precoce, talentat, băiatul înflorește în noul lui cămin. Totuși, el refuză categoric să vorbească despre adevărata lui identitate.

Pe măsură ce crește și devine un tânăr bărbat, îndrăgostindu-se și studiind la prestigiosul Conservatoire de Paris, el aproape că uită tragediile cărora le-a căzut victimă cândva, precum și promisiunile pe care le-a făcut. Dar spectrul unui rău absolut începe să bântuie prin Europa, punând în pericol siguranța tuturor. În adâncul inimii, tânărul știe că a venit vremea să pribegească din nou.

2008, Marea Egee. Cele șapte surori se reunesc pentru prima oară, la bordul iahtului Titan. Scopul croazierei lor este acela de a-și lua un ultim rămas-bun de la misteriosul lor tată, pe care l-au iubit nespus de mult. Spre marea surpriză a tuturor, Pa Salt a însărcinat-o tocmai pe „sora pierdută“ să le dezvăluie celorlalte șase o serie de indicii privitoare la trecutul lor. Dar fiecare adevăr revelat aduce după sine o nouă întrebare. Iar descoperirea cea mai șocantă constă în faptul că secretele îngropate adânc în trecut ar putea să aibă acum consecințe nefaste pentru fiecare dintre cele șapte surori.

Cu un fir epic întins pe durata unei lungi vieți în care se împletesc dragostea și pierderile ireparabile, traversând granițe terestre și oceane, romanul Atlas. Povestea lui Pa Salt încheie în chip magistral, uluitor și emblematic seria „Cele șapte surori“.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE GABRIELA GHIRCOIAȘ

„Boulogne‐Billancourt, Paris, Franța

Jurnalul e un cadou de la monsieur și madame Paul Landowski.
Ei spun că, deoarece nu vorbesc, dar își dau seama că știu să scriu, ar fi o idee bună să încerc să consemnez ceea ce‐mi trece prin minte. La început au crezut că eram pur și simplu sărac cu duhul, că mi‐am pierdut mințile, ceea ce, în multe privințe, s‐a și întâmplat. Ori, mai precis, poate că doar i‐am adus la epuizare locuind de atât timp la ei. Sunt foarte obosiți, ca și mine.

Totuși, ei știu că sunt încă în mințile mele, drept pentru care mă și rugaseră să scriu. Pentru început, încercaseră să mă facă să‐mi scriu numele, vârsta și locul din care venisem, dar am învățat de multă vreme că, dacă pui așa ceva pe hârtie, poți da de bucluc. Și numai buclucuri nu mai vreau în viața asta! Așa că mă așezasem la masa din bucătărie și scrisesem o poezie învățată de la Papa. Firește, era una care nu putea să trădeze locul din care venisem, ajungând, în cele din urmă, sub gardul viu din grădina lor. Poezia nu era nici măcar una dintre preferatele mele, însă simțisem că versurile se potriveau cu starea mea de spirit și că erau suficiente ca să‐i arate acelui cuplu cumsecade, pe care soarta mi‐l scosese în cale atunci când fusesem gata să mor, că eram capabil să comunic. Așa că scrisesem:

Astă‐seară am privit
luna și apoi
Pleiadele
scăpătând

Noaptea e deja
pe jumătate dusă; tinerețea
se duce. Sunt

singur, în pat

Scrisesem în franceză, engleză și germană, nici una dintre acele limbi nefiind cea pe care o folosisem de când învățasem să vorbesc (ceea ce bineînțeles că pot face, numai că, precum cuvintele așternute pe hârtie, orice spui – mai ales în pripă – poate fi folosit împotriva ta). Recunosc că mă bucurasem să văd expresia de mirare de pe fața lui madame Landowski în timp ce citea, chiar dacă poezia aceea n‐o ajutase defel să afle cine sau al cui eram. În momentul în care îmi trântise castronul cu mâncare în față, Elsa, servitoarea, avea o privire care sugera că ar fi trebuit să fiu expediat înapoi, cât mai repede posibil.

Nu‐i deloc greu să nu vorbești. A trecut mai bine de un an de când am părăsit casa pe care o cunoscusem de când mă știam. În tot acest răstimp, mi‐am folosit glasul doar atunci când a fost absolut necesar.

Din locul în care scriu acum, mă pot uita pe ferestruica mansardei. Mai devreme, i‐am văzut pe copiii Landowski venind pe alee. Fuseseră la școală și păreau foarte eleganți în uniformă – Françoise, cu mănuși albe și cu o pălărie de pai care se numește „panama“, iar frații ei, în cămăși albe și sacouri. Cu toate că‐l aud adesea pe monsieur Landowski plângându‐se de lipsa banilor, casa mare, grădina superbă și frumoasele rochii pe care le poartă doamnele din casă îmi spun că e foarte bogat, cu siguranță.

Am mai și ros creionul, obicei de care Papa încercase să mă dezvețe punând pe capătul lui tot soiul de substanțe cu gust îngrozitor. Odată, îmi spusese că substanța din ziua aceea avea gust destul de bun, dar că era otravă, așa că, dacă aș fi băgat‐o în gură, aș fi murit. Totuși, în timp ce mă gândeam la traducerea pe care mi‐o dăduse de făcut, creionul îmi ajunsese drept în gură. Tata mă văzuse și țipase, mă luase de guler și mă scosese din casă, iar apoi îmi umpluse gura cu zăpadă și după aceea mă pusese s‐o scuip. Nu murisem, dar de atunci încolo mă întrebasem de multe ori dacă întreaga poveste fusese doar un șiretlic dur, care să mă forțeze să mă dezvăț de rosul creioanelor, sau dacă zăpada și scuipatul chiar mă salvaseră.

Cu toate că mă străduiesc să‐mi amintesc de tata, au trecut atât de mulți ani de când nu l‐am văzut, încât imaginea lui se estompează în mintea mea…

Poate că e mai bine așa. Da, cel mai bine e să uit tot ce s‐a întâmplat înainte. Astfel, dacă o să mă tortureze cineva, n‐o să am ce să spun. Iar dacă monsieur sau madame Landowski au impresia că o să scriu în jurnalul pe care mi l‐au dăruit cu atâta amabilitate, având încredere în lăcățelul cu cheie pe care‐l pot ține în punguța de piele, atunci se înșală amarnic.

– Jurnalul e un loc în care poți scrie tot ce simți sau ce gândești, îmi explicase cu blândețe madame Landowski. E totodată un loc intim, numai pentru ochii tăi. Promit să nu ne uităm niciodată la cele scrise de tine!

Dădusem din cap exagerat de tare, iar apoi îi zâmbisem și‐i aruncasem o privire plină de recunoștință, după care o zbughisem sus, în camera mea de la mansardă. N‐o crezusem. Știam din experiență că, așa cum lacătele se pot sparge, promisiunile se pot lesne încălca.

„Îți jur pe viața iubitei tale mame că o să mă întorc după tine… Roagă‐te pentru mine, așteaptă‐mă…“

Clatin din cap, încercând să uit ultimele vorbe pe care mi le‐a spus Papa. Și totuși, orice aș face, în vreme ce, în clipa în care încerc să le cuprind, altele pe care aș vrea să mi le amintesc îmi zboară din minte asemenea pufului de păpădie, acele vorbe ale tatei nu se clintesc.

Jurnalul e legat în piele și făcut din cea mai subțire hârtie. Probabil că i‐a costat pe cei doi Landowski cel puțin un franc (așa se numesc banii aici) și a fost, cred, un gest menit să mă ajute, așa că o să‐l folosesc. Și apoi, chiar dacă am învățat să nu vorbesc, în lunga mea călătorie m‐am întrebat adesea dacă nu cumva n‐o să mai știu să scriu. Neavând hârtie și nici creion, una dintre modalitățile prin care supraviețuiam acelor nopți geroase de iarnă era să recit în gând pasaje din poezii, după care să‐mi imaginez că scriam literele „cu ochiul minții“.

Îmi place foarte mult expresia asta – Papa spunea că era fereastra imaginației noastre. Drept pentru care, atunci când nu recitam poezii, dispăream adesea în acel loc întortocheat despre care Papa spunea că n‐avea hotare. Era cât de vast îți doreai tu să fie. Oamenii cu mintea îngustă, adăuga el, aveau prin definiție o imaginație limitată.

Și chiar dacă blajinii Landowski se dovediseră a fi salvatorii mei umani, având grijă de ființa mea întrupată, tot simțeam nevoia să dispar înlăuntrul sinelui meu, să strâng din pleoape și să depăn gânduri care n‐ar trebui scrise cu nici un preț, fiindcă dacă aș face‐o, n‐aș mai putea avea nicicând încredere în alt om.

„Prin urmare“, îmi spusesem eu, „ceea ce ar vedea vreunul dintre ei dacă ar citi ce scriu acum“ – și cumva eram convins că ar fi încercat, măcar din curiozitate – „ar fi un jurnal început în ziua în care îmi spusesem deja ultimele rugăciuni“.

De fapt, poate că nu le rostisem niciodată. Delirasem atât de intens din pricina febrei, a foamei și a epuizării, încât poate că visasem – dar, în orice caz, aceea fusese ziua în care privisem cel mai frumos chip feminin din câte văzusem vreodată.

În timp ce scriam un rezumat faptic despre frumoasa doamnă care mă primise, îmi șoptise cuvinte pline de afecțiune și îmi îngăduise să dorm în casă pentru prima dată după cine știe cât timp, mă gândisem la cât de tristă păruse ultima oară când o văzusem. De atunci, aflasem că o chema Izabela – Bel, pe scurt. Ea și asistentul de atelier al lui Landowski, monsieur Brouilly (care mă rugase să‐i spun „Laurent“, nu că în starea mea actuală de muțenie i‐aș fi spus cumva), se îndrăgostiseră nebunește unul de celălalt. Iar în seara aceea când părea tristă, ea venise să‐și ia rămas‐bun. Nu doar de la mine, ci și de la el.

Cu toată vârsta mea fragedă, citisem destul de mult despre dragoste. După plecarea tatei, cotrobăisem prin biblioteca lui și aflasem câteva lucruri extraordinare despre felul de a fi al adulților. La început, presupusesem că actul fizic care era descris acolo trebuia să facă din întreaga poveste un soi de comedie, dar apoi, pentru că autorii – despre care știam că nu erau umoriști – îl descriau în repetate rânduri, îmi dădusem seama că trebuia să fie adevărat. Ei, bine, despre asta chiar că nu urma să scriu în jurnalul meu!

Gândindu‐mă la acel subiect, am chicotit și mi‐am pus mâinile la gură. M‐am simțit foarte ciudat, pentru că un chicot exprima un anumit nivel de fericire. Reacția firească a corpului fizic.

– O, Doamne…, am șoptit.”

CE SPUN CRITICII DESPRE Cele șapte surori. Atlas. Povestea lui Pa Salt

„Mișcătoare, înălțătoare și deosebit de captivantă, seria «Cele șapte surori» ne dezvăluie o Lucinda Riley aflată la apogeul artei sale scriitoricești: o povestitoare de-a dreptul magică, o creatoare de personaje de care cititorii se îndrăgostesc și pe care le țin minte multă vreme după ce lectura s-a încheiat. Această serie de romane e una excepțională.“ Lucy Foley, autoarea bestsellerului Lista de invitați

DESPRE Lucinda Riley

Lucinda Riley s-a născut în Irlanda și, după ce a debutat ca actriță de film, teatru și televiziune, la vârsta de 24 de ani a scris primul roman. Cărțile ei au fost traduse în 37 de limbi și s-au vândut în peste 20 de milioane de exemplare în toată lumea.

Este o autoare de bestselleruri care au ajuns pe primele locuri în topul Sunday Times și New York Times. Lucinda lucrează la seria Cele șapte surori, care spune povestea a șapte fete adoptate, bazată pe legenda alegorică a Pleiadelor din mitologia greacă și a constelației cu același nume.

Această serie a devenit deja un fenomen global, iar fiecare dintre romanele care o compun a ajuns pe primul loc la vânzări în topurile mondiale. În prezent, o mare companie de producție de la Hollywood se pregătește pentru ecranizarea seriei.