Citește un fragment în avanpremieră din „Cuvinte nerostite” de Kelly Rimmer

Cuvinte nerostite de Kelly Rimmer a apărut la Editura Litera în colecția „Blue Moon” și ne dezvăluie dezastrul care cuprinde lumea atunci când adevărul este redus la tăcere, astfel că ne poate lua o viață întreagă să ne regăsim vocea și să învățăm să avem încredere în ea.

Este anul 1942, iar Europa continuă să se afle în ghearele implacabile ale războiului. Chiar dincolo de corturile taberei de refugiați ruși unde trăiește, o tânără își rostește jurămintele de nuntă. Este o decizie care îi va schimba destinul… și este o minciună care va rămâne îngropată până în secolul următor.

Citește un fragment în avanpremieră din „Ultimul mesaj” de Laura Dave

Încă de când avea nouă ani, Alina Dziak știa că se va căsători cu cel mai bun prieten al ei, Tomasz. Acum, la cincisprezece ani și logodită, Alina nu este îngrijorată de rapoartele despre soldații naziști de la granița poloneză, dar, încetul cu încetul, nedreptate după nedreptate brutală, ocupația nazistă se instalează, iar micul sat al Alinei și locuitorii acestuia sunt divizați de frică și de ură, iar Tomasz dispare. Dacă Alina obișnuia să măsoare timpul între vizitele iubitului ei, acum măsoară spațiile dintre speranță și disperare, așteptând vești de la Tomasz și evitând atenția soldaților care patrulează la ferma părinților ei. Pentru moment, chiar și tăcerea asurzitoare este preferabilă durerii.

Citește un fragment în avanpremieră din „Oamenii din copaci” de Hanya Yanagihara

Pendulând între Polonia ocupată de naziști și ritmul frenetic al vieții moderne, Kelly Rimmer creează o narațiune emoționantă și elegantă. Cuvinte nerostite ne dezvăluie dezastrul care cuprinde lumea atunci când adevărul este redus la tăcere… și faptul că ne poate lua o viață întreagă să ne regăsim vocea și să învățăm să avem încredere în ea.

„Fanii cărților Privighetoarea și Când înflorește liliacul vor adora Cuvinte nerostite.” (Pam Jenoff, autoarea romanului Povestea unui orfan)

Citește un fragment în traducere din limba engleză de Mădălina Ionescu

Am o zi foarte proastă, dar, oricât de rău m-aș simți în acest moment, știu că fiul meu se simte și mai rău. Suntem la băcănie, la câteva străzi distanță de casa noastră din Winter Park, Florida. Eddie este pe podea, cu picioarele în sus și urlă din toți rărunchii. Se ciupește compulsiv de partea superioară a brațelor, unde deja încep să se formeze vânătăi urâte, purpurii și roșii. Eddie este plin de iaurt, căci, atunci când a început totul, în urmă cu douăzeci de minute, a golit rafturile frigiderului pe podea, iar acum sunt înșirate pachete de diverse forme și mărimi pe gresia din jurul lui – o platformă de aterizare care devine din ce în ce mai mizerabilă, pe măsură ce membrele i se zbat. Pielea feței i s-a împestrițat din cauza efortului, iar pe frunte îi curg broboane de sudoare.

Medicamentele luate de Eddie l-au făcut să se îngrașe mult în ultimii ani, iar acum cântărește treizeci și unu de kilograme – adică mai mult de jumătate din greutatea mea. Nu pot să-l iau în brațe și să-l duc în mașină, așa cum făceam în primii săi ani de viață. Nici la momentul respectiv nu mi se părea ușor, dar astfel de căderi nervoase în public erau mai simplu de gestionat pe atunci, fiindcă puteam să plecăm imediat.

Dezastrul de astăzi s-a produs când Eddie a ajuns la raionul de iaurturi. Spre deosebire de colegii lui de la școala specială unde merge, el are un mare apetit pentru iaurt – Eddie va mânca cel puțin Go-Gurt cu aromă de vanilie și de căpșuni. Nu se poate face o înlocuire de marcă sau de recipient, nici nu are vreun rost să încerci să umpli tuburile vechi, pentru că Eddie își dă seama pe dată.

Trebuie să fie Go-Gurt. Trebuie să fie cu aromă de căpșuni sau de vanilie. Trebuie să fie în tub.

La un moment dat, recent, cineva de la Go-Gurt a decis să perfecționeze designul grafic de pe tuburi – a fost schimbată sigla, iar culorile sunt mai vibrante. Sunt convinsă că nimeni dintre cei de la Go-Gurt nu a realizat însă că o schimbare atât de măruntă ar putea face ca, într-o zi, un băiețel de șapte ani să spargă un raion de supermarket într-o furie oarbă.

Pentru Eddie, Go-Gurt trebuie să aibă vechea etichetă, iar aceasta nouă nu înseamnă decât că Eddie nu mai recunoaște Go-Gurt ca fiind mâncarea pe care el o poate tolera. El știa că mergem la magazin să cumpărăm iaurt, dar apoi, când am ajuns acolo, Eddie s-a uitat la raionul lung de iaurturi și a văzut o grămadă de lucruri, pe care le identifică acum drept „nu-iaurt“.

Încerc să evit acest gen de incidente, așa că acasă, în frigider, avem întotdeauna un raft plin cu Go-Gurt. Dacă nu se întâmpla ca bunica să fie internată de curând, aș fi făcut drumul acesta ieri, singură, pe când Eddie era la școală, înainte de a fi mâncat ultimele două tuburi de iaurt și înainte ca „o să rămânem în pană de iaurt și supă“ să devină „la naiba, ultimul lucru care ne-a mai rămas în casă și pe care Eddie îl poate mânca este o conservă de supă, iar el nu vrea să mănânce supă la micul dejun“.

De fapt, nu știu ce am să fac acum în această privință. Tot ce știu este că, dacă cei de la Campbell vor modifica vreodată eticheta conservelor de supă de dovleac, mă voi ghemui până voi deveni o mingiuță și voi refuza să mai trăiesc.

Poate că semăn cu Eddie mai mult decât îmi dau seama, căci trebușoara asta minoră de astăzi m-a făcut să simt că am să mă topesc. În afară de Eddie și de sora lui, Pascale, bunica Hanna este cea mai importantă persoană din universul meu. Soțul meu, Wade, și mama, Julia, probabil că fac acum excepție de la această afirmație, dar amândoi mă frustrează, așa că este pur și simplu ceea ce simt acum. Bunica mea, sau Babcia, așa cum îi spun eu mereu, este la spital în momentul de față, fiindcă acum două zile, în timp ce stătea la masa de la căminul de bătrâni, a avut ceea ce știm că a fost un atac cerebral minor. Și astăzi am petrecut întreaga dimineață grăbindu-mă – grăbindu-mă prin casă, grăbindu-mă în mașină, grăbindu-mă la raionul de iaurturi – toate astea pentru ca eu și Eddie să ajungem la Babcia și să petrecem timp cu ea. Nici măcar nu vreau să recunosc față de mine însămi că mă grăbesc chiar mai mult decât de obicei pentru că încerc să profit din plin de timpul pe care îl mai avem alături de ea. Pe fundalul acestei grabe, sunt însă tot mai conștientă că timpul ei se scurge.

Eddie nu are practic nici un limbaj expresiv – în principiu, nu poate vorbi. Aude foarte bine, dar abilitățile sale de limbaj receptiv sunt și ele slabe. Așadar, pentru a-l atenționa că astăzi nu urma să mergem la gară și să privim trenurile, așa cum facem de obicei joia, a trebuit să inventez un simbol vizual pe care el să îl înțeleagă. M-am trezit la ora cinci dimineața. Am imprimat câteva fotografii pe care le-am făcut ieri la spital, după care le-am decupat și le-am lipit pe orarul lui, imediat după simbolurile pentru mâncare, pentru Publix și pentru iaurt. Am scris o poveste socială care explica faptul că astăzi trebuie să mergem la spital și să o vedem pe Babcia, doar că ea va sta întinsă în pat și că nu va putea vorbi cu noi, dar că Babcia este bine, că Eddie este bine și că totul va fi bine.

Despre Kelly Rimmer

Kelly Rimmer este autoare de cărți de  ficțiune contemporană și istorică, ajunse  bestselleruri pe listele New York Times,  Wall Street Journal sau USA Today. Printre  acestea se numără The Secret Daughter,  Cuvinte nerostite și The Truths I Never Told You. Kelly locuiește în Australia rurală cu familia ei și cu o întreagă menajerie care nu ascultă de nimeni. Romanele ei au fost traduse în peste 20 de limbi.

Te-ar mai putea interesa și: