Citește un fragment în avanpremieră din „Fata din înregistrare”, de Javier Castillo

Fata din înregistrare, de Javier Castillo este noua apariție editorială Litera, colecția Buzz Books. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

New York, 1998, parada de Ziua Recunoștinței. Kiera Templeton, în vârstă de numai trei ani, dispare în mulțime. După o căutare frenetică prin tot orașul, cineva găsește codițele ei tăiate, alături de impermeabilul pe care-l purta fetița.

Miren Triggs, o studentă la jurnalism de la Universitatea Columbia, se simte atrasă de caz și inițiază o investigație paralelă cu cea a poliției, în ciuda unui start cu șanse minime. Cu timpul, atenția față de caz și resursele alocate scad, în timp ce dosarele copiilor dispăruți fără urmă se tot înmulțesc.

În 2003, în ziua în care Kiera ar fi trebuit să împlinească opt ani, părinții ei, Aaron și Grace Templeton, primesc acasă un pachet straniu cu un conținut neașteptat: o casetă VHS cu o înregistrare de un minut în care Kiera se joacă într-o cameră. Interesul pentru caz se reaprinde, iar căutările lui Miren Triggs, devenită acum o jurnalistă de succes, duc totodată la descoperirea unor date din propriul trecut pe care le crezuse pierdute; iar povestea personală, la fel ca povestea Kierei, este plină de necunoscute.

Fata din înregistrare este un thriller trepidant, care reinventează regulile genului. Este, în egală măsură, un roman psihologic despre profunzimile insondabile și uneori întunecate ale instinctului matern.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE MIOARA ADELINA ANGHELUȚĂ

„Grace și‐a ridicat ochii pentru câteva clipe peste parada copleșitoare de Ziua Recunoștinței ca să‐și privească fetița radiind de fericire, cocoțată pe umerii tatălui ei. I‐a văzut picioarele atârnând neastâmpărate și mâinile soțului ținând‐o de coapse cu o fermitate care mai târziu, în amintire, avea să i se pară insuficientă. Moș Crăciun de la magazinul Macy’s1 se apropia zâmbitor purtat pe tronul său uriaș, iar Kiera arăta din când în când chiuind de bucurie spre alaiul de spiriduși, elfi, mascote și bucăți uriașe de turtă dulce care se perindau în fața carului alegoric.

Ploua. Umbrelele și impermeabilele erau acoperite de o peliculă subțire și ușoară de apă și picăturile acelea trebuie să fi arătat de fapt ca niște lacrimi.

– Uite, uite! a țipat fetița, iar Aaron și Grace i‐au urmărit degețelul îndreptat spre un balon alb cu heliu ce se ridica spre cer, făcându‐se tot mai mic pe când zbura printre zgârie-norii New Yorkului.

Apoi și‐a coborât ochii rugători spre mama ei, iar Grace și‐a dat seama de îndată că nu putea s‐o refuze.

Grace a observat la un colț de stradă o femeie îmbrăcată în Mary Poppins sub o umbrelă, înconjurată de o mulțime de baloane albe pe care le dăruia oricui se apropia.

– Vrei și tu unul? a întrebat‐o mama, știind deja răspunsul.

Kiera era prea entuziasmată ca să mai scoată vreun cuvânt. A deschis numai gura cu o expresie fericită și a încuviințat, arătându‐și gropițele pronunțate.

– Uite că vine Moș Crăciun! Doar n‐o să‐l pierdem tocmai acum! a ripostat Aaron.

Fetiței i s‐au adâncit din nou gropițele, lăsând să i se vadă mica strungăreață unde uneori îi rămâneau resturi de mâncare. Acasă îi aștepta o prăjitură cu morcov pentru aniversarea ei de a doua zi. Aaron s‐a gândit la asta și poate de aceea, în cele din urmă, a acceptat.

– Bine, a răspuns tatăl. De unde se iau baloanele astea?

– De acolo, de la colțul străzii, le dă Mary Poppins, i‐a răspuns Grace agitată.

Mulțimea tot mai numeroasă începuse să se îngrămădească spre locul unde se aflau ei, iar calmul de până atunci începuse să se topească precum untul din curcanul umplut care îi aștepta la cină.

– Kiera, rămâi aici cu mama să păstrați locul.

– Nu! Eu vreau la Mary Poppins.

Aaron a oftat, iar Grace a zâmbit, știind că avea să cedeze și de data aceasta.

– Sper ca frățiorul tău, Michael, să nu fie așa de încăpățânat, a adăugat Aaron, mângâind începutul de burtică al soției sale.

Grace era însărcinată în cinci luni, ceea ce, într‐un prim moment, i se păruse un act de curaj, întrucât Kiera era încă mică, dar acum gândul o entuziasma.

– Orice‐ai zice, Kiera seamănă leit cu tatăl ei, a glumit Grace.

– Bine, mititico. Hai să luăm un balon!

Aaron a așezat‐o pe Kiera mai bine pe umeri și și‐a croit drum până la colțul străzii printre oamenii strânși în număr din ce în ce mai mare. După vreo câțiva pași, înainte să se îndepărteze și mai mult, s‐a întors spre Grace și a strigat:

– Sigur putem să te lăsăm singură?

– Da! Să nu întârziați! Nu mai e mult și vine Moșul!

Cocoțată pe umerii lui Aaron, Kiera i‐a zâmbit din nou larg mamei, cu un chip ce iradia bucurie în toate părțile. Peste ani, când Grace încerca să se convingă pe sine că durerea nu era atât de copleșitoare și nici suferința atât de sufocantă și nici golul din suflet atât de negru, această ultimă imagine avea să fie consolarea ei: și‐o amintea pe fiica ei zâmbind.

Când au ajuns lângă Mary Poppins, Aaron a dat‐o jos pe Kiera de pe umeri: un gest pe care nu avea să și‐l ierte niciodată. Se gândise că astfel fetița s‐ar fi aflat mai aproape de domnișoara Poppins sau, cine știe, poate că în felul acesta s‐ar fi lăsat pe vine în dreptul ei și ar fi îndemnat‐o să‐i ceară chiar ea un balon. Oamenii fac unele lucruri plini de entuziasm, chiar și atunci când ar putea avea consecințe extrem de grave. Cântecul fanfarei se împletea cu strigătele publicului, brațe și picioare se mișcau cu greutate în dreapta și în stânga, iar Kiera și‐a apucat strâns tatăl de mână cu oarecare teamă. Apoi și‐a întins mâna liberă spre fata costumată în Mary Poppins, iar cuvintele rostite de aceasta aveau să rămână întipărite pentru totdeauna în memoria tatălui care urma să piardă totul:

– Drăgălașa asta mică vrea o bombonică?

Fetița a pufnit ușor, gata parcă să izbucnească în hohote de râs, după cum avea să‐și amintească Aaron mai târziu. Era una din amintirile acelea care ni se întipăresc adânc în minte și de care încercăm să ne agățăm cu orice preț.

A fost ultima dată când a auzit‐o râzând.

Chiar în momentul în care Kiera a apucat cu degete firave șnurul balonului întins de domnișoara Poppins, s‐a declanșat încă o explozie de confetti roșii, copiii au izbucnit din nou într‐un chiot euforic, în timp ce iritarea părinților și turiștilor îmbrânciți simultan de peste tot și de nicăieri a început să crească.

Și atunci s‐a produs inevitabilul. Chiar dacă mai târziu Aaron avea să creadă că ar fi putut să schimbe atâtea lucruri în cele nici două minute când s‐a întâmplat totul. Chiar dacă Aaron se gândea că ar fi putut să apuce el balonul sau să insiste ca fetița să rămână cu Grace sau chiar că ar fi trebuit să se apropie de Mary Poppins din dreapta și nu din stânga, așa cum făcuse el.

Cineva l‐a împins, făcându‐l să se dea înapoi cu un pas și să se ciocnească de un gard de treizeci de centimetri înălțime din jurul unui copac aflat la intersecția dintre Strada 36 și Broadway. Acolo, chiar în clipa aceea, a fost ultima dată când a simțit contactul cu mânuța fetiței lui: temperatura, atingerea ei catifelată pe când strângea degetul arătător, mijlociu și inelar al tatălui. Și‐a desprins de el amândouă mâinile, fără ca Aaron să‐și dea seama atunci că avea să fie pentru totdeauna. Totul s‐ar fi redus la o simplă îmbrânceală dacă după el nu ar mai fi căzut și alții în lanț, iar dacă în mod obișnuit nu i‐ar fi luat decât o secundă până să se ridice în picioare, de data aceasta a durat mai bine de un minut, încercând să nu se lase strivit de oamenii care, atunci când făceau un pas în spate ca să se îndepărteze de paradă și să urce din nou pe trotuar, călcau peste vreo mână sau o tibie. De la nivelul solului, Aaron a strigat cum a putut:

– Kiera! Stai pe loc!

Tot de la nivelul solului i s‐a părut că aude:

– Tati!

Lovit din toate părțile, după îndelungi încercări de a se ridica în picioare, și‐a dat seama că fetița nu se mai afla lângă Mary Poppins. Ceilalți oameni care căzuseră și ei reușiseră să se ridice în picioare și se străduiau să‐și recupereze pozițiile. Din mijlocul lor, Aaron a început să strige deodată:

– Kiera! Kiera!

Cei din jur îl priveau surprinși, fără să înțeleagă ce se întâmplă. S‐a apropiat în fugă de femeia costumată în Mary Poppins:

– Ați văzut‐o cumva pe fiica mea?

– Fetița cu impermeabil alb?

– Da! Unde e?

– I‐am întins balonul și m‐am dat laoparte când au început îmbrâncelile. Am pierdut‐o din ochi în agitația asta. Nu e cu dumneavoastră?

– Kiera! a strigat Aaron din nou, întrerupând‐o pe femeie și întorcându‐se de jur împrejur, ca s‐o caute printre sute de picioare. Kiera!

Atunci s‐a întâmplat ceea ce se întâmplă în cele mai groaznice momente și ceea ce ar putea fi lămurit într‐o clipă de cineva aflat la înălțime. Aaron a văzut ridicându‐se spre cer un balon alb cu heliu scăpat din mâna cuiva. Era tot ce putea fi mai rău.

Și‐a croit drum cu greutate prin mulțimea care îi bloca trecerea și a alergat spre locul de unde se ridicase balonul, strigând:

– Kiera! Fetița mea!

Domnișoara Poppins a început să strige la rândul ei:

– S‐a pierdut un copil!

Când Aaron a izbutit în cele din urmă să ajungă în punctul țintit în depărtare, chiar în fața intrării unei bănci, a văzut un bărbat și o fetiță cu codițe cârlionțate cum râdeau pe când își luau rămas‐bun de la balon.

– Ați văzut o fetiță cu un impermeabil alb? a izbucnit Aaron cu deznădejde în glas.

Bărbatul l‐a privit îngrijorat și a tăgăduit din cap.

Și‐a continuat căutarea peste tot în jur. A alergat spre colțul străzii și i‐a dat laoparte pe cei care îi stăteau în cale. Era disperat. Oamenii se strângeau cu miile în jurul lui, împiedicându‐l să vadă mai departe de capetele, brațele și picioarele lor, iar el umbla așa de pierdut și deznădăjduit încât aproape că nu‐și mai simțea inima în coșul pieptului. Muzica stridentă a trompetelor care însoțeau alaiul lui Moș Crăciun îi sfredeleau urechile, făcând ca strigătele să i se risipească în aer.

Oamenii se adunau să‐l vadă mai de aproape pe Moș Crăciun care le zâmbea din carul lui alegoric.

– Kiera!

A răzbătut cu greu până la soție care se uita fără nici o grijă la niște bucăți uriașe de turtă dulce ce dansau cu mișcări exagerate.

– Grace! Nu o găsesc pe Kiera, a spus el dintr‐o suflare.

– Cum?!

– Nu o găsesc pe Kiera. Am dat‐o jos de pe umeri și am… am pierdut‐o, a rostit Aaron cu voce tremurândă.

Nu o găsesc.

– Ce spui?

– Nu o găsesc.

Într‐o clipă, chipul lui Grace a trecut de la bucurie la confuzie și apoi la panică, pentru ca în cele urmă să strige la rândul ei:

– Kiera!

Amândoi au strigat după ea peste tot în jur, iar oamenii aflați în apropiere au uitat de carul alegoric și s‐au alăturat căutării. Alaiul și‐a urmat drumul, până când Moș Crăciun care zâmbea și îi saluta pe copiii cocoțați încă pe umerii părinților a ajuns în Herald Square și a anunțat oficial începutul sărbătorilor de iarnă.

Pentru Aaron și Grace însă, care rămăseseră și fără glas, și fără speranță în timp ce își căutau fiica, viața avea să se schimbe în întregime pentru totdeauna abia peste un ceas.”

CE SPUN CRITICII DESPRE FATA DIN ÎNREGISTRARE

„Javier Castillo este, fără îndoială, noul fenomen al literaturii europene.“ Joël Dicker

„Cartea lui Javier Castillo captivează cititorul de la primele rânduri.“ El País

„O desfășurare uimitoare de resurse narative de o calitate literară garantată.“ Zenda Libros

„Un thriller cu nuanțe romantice care te subjugă din primul moment.“ Elle

DESPRE Javier Castillo

Javier Castillo a crescut în Malaga, visând mereu să devină scriitor. În naveta zilnică de 48 de minute până la slujba sa în finanțe, obișnuia să-și petreacă fiecare moment al călătoriei cu trenul scriind capitole din ceea ce avea să devină primul său roman, The Day Sanity Was Lost. De când a autopublicat acel roman, viața lui s-a schimbat. După ce prima sa carte a fost tradusă în 10 limbi și publicată în peste 63 de țări, Javier a fost înscris în Penguin Random House Spain, după care a publicat încă șase romane. The Snow Girl, al patrulea roman al său, s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare în Spania și a devenit un fenomen internațional. Romanele sale ulterioare au devenit imediat bestsellere și vor fi adaptate pentru ecranizare de către Netflix.