Citește un fragment în avanpremieră din „Fiica pierduta din Italia”, de Soraya Lane

Fiica pierduta din Italia, de Soraya Lane este noua apariție editorială Litera, colecția Blue Moon. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Italia, 1946:

– Estee, am cumpărat inelul ăsta a doua zi după ce te-am văzut pe scena La Scala, cu atâția ani în urmă. Ești singura femeie pe care am iubit-o vreodată.

Întinse mâna peste a lui și îi închise blând degetele peste cutie.

– Nu, șopti ea. Vreau să mă ceri în căsătorie numai atunci când o să fii cu adevărat liber să faci asta.

Londra, prezent:

În timp ce își plânge tatăl decedat, Lily află că bunica ei s-a născut la Casa Speranței, un cămin pentru mame necăsătorite, iar singurele indicii despre trecutul ei sunt o rețetă scrisă de mână și un vechi program de operă din Italia.

Disperată să afle răspunsuri, Lily acceptă un loc de muncă la o podgorie din inima pitoreștii regiuni Como – un vis pe care tatăl ei i l-a împărtășit cândva.

Pe măsură ce descoperă adevărul despre propria moștenire, Lily începe să se îndrăgostească din ce în ce mai mult de Italia… și de fermecătorul Antonio. Și urmărind rețeta până la o brutărie dintr-un sat necunoscut, i se dezvăluie un adevăr uluitor și o poveste de dragoste tragică, una care îi va schimba viața pentru totdeauna…

Însă după ce află cine a fost cu adevărat bunica ei, va avea Lily curajul să-și urmeze inima și să-și lase în urmă fosta viață?

Sau povestea sfâșietoare a familiei sale o va forța să se întoarcă acasă?

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE LAURA BERTEANU

„CAPITOLUL 1

Londra, prezent

Lily împinse ușa apartamentului, deschizând‐o, și făcu un pas înăuntru, trăgând după ea geamantanul și geanta de voiaj.

– Am venit! strigă ea, închizând ușa cu piciorul în timp ce trântea bagajele pe podea.

Când nu primi nici un răspuns, mai făcu vreo câțiva pași privind în jur și își dădu seama că nimic nu se schimbase în cei patru ani în care fusese departe de casă. Aceiași pereți zugrăviți într‐o nuanță de alb cald, aceleași perne umflate pe canapea, aceeași oglindă cu ramă aurită atârnată deasupra șemineului pe care erau înghesuite nenumărate fotografii înrămate.

Lily se opri să se uite la ele și își văzu propriul zâmbet larg radiind în cele mai multe. Întinse mâna și atinse fotografia cu tatăl ei și‐i mângâie fața cu degetul mare, apoi trecu la cea cu mama ei și își dădu seama cât de dor îi fusese de ea.

Se duse în bucătărie, știind din instinct că mama ei nu era acasă, fără să fie nevoie să mai caute. Văzu un bilet pe băncuță și întinse mâna după el. Se sprijini de blat în timp ce ochii îi treceau repede peste cuvintele scrise.

De‐abia aștept să te văd, scumpo, dar am hotărât să‐mi petrec următoarele săptămâni în Italia, fiindcă vremea e atât de frumoasă acum. Ne vedem acolo?
Cu drag, M.

Lily râse și lăsă biletul să‐i cadă dintre degete.

„Și eu care mă așteptam la o mare reuniune după atâta vreme! Iar ea s‐a dus în Italia!“

Dar nu o putea învinovăți. Fusese nevoită să‐și construiască o viață proprie, fără singura ei fiică, după ce Lily plecase în alte țări. Și era încântată că mama ei era fericită.

Văzu o grămadă de plicuri nedesfăcute aruncate lângă prăjitorul de pâine și întinse mâna spre ele, așteptându‐se să fie pentru ea. Găsi câteva adresate mamei ei, însă cel de la fundul grămezii îi atrase atenția.

Către moștenitorii Carmellei Rhodes.

Lily răsuci plicul între degete, întrebându‐se de ce oare mama ei nu deschisese un plic adresat moștenitorilor bunicii ei. Observă ștampila oficială a unei firme de avocatură și își strecură unghia sub partea sigilată, hotărând să arunce o privire. Căscă – diferența de fus orar după zborul de 22 de ore începea să o afecteze. Probabil că era aproape miezul nopții acolo unde trăise până acum, așa că nu era de mirare că se simțea obosită.

Către cei interesați, cu privire la moștenirea Carmellei Rhodes. Prezența dumneavoastră este solicitată la birourile Williamson, Clark & Duncan, în Paddington, Londra, în data de vineri, 26 august, la ora 9.00, pentru a primi un obiect lăsat moștenitorului. Vă rugăm să luați legătura cu biroul nostru pentru a confirma primirea prezentei scrisori.
Cu stimă, John Williamson

Lily își frecă ochii și mai citi o dată cuvintele. Bunica ei murise pe vremea când ea era încă adolescentă, cu mai bine de zece ani în urmă, și se simțea ciudat să‐i vadă acum numele. Se simți străbătută de un fior. Își adorase bunica. Fusese una dintre cele mai iubitoare și bune femei pe care le cunoscuse vreodată și își dădu seama, cu un sentiment de vinovăție, cât de mult trecuse de când nu se mai gândise cu adevărat la ea, în comparație cu cât de des se gândea la tatăl ei. Zâmbi, amintindu‐și vizitele pe care i le făcea, cât de des stăteau împreună la soare, bând ceai, în timp ce Lily îi povestea despre toate problemele ei de adolescentă.

Scoase telefonul mobil și trimise repede un mesaj avocatului, cerându‐i mai multe informații.

„Trebuie să fie o încurcătură. Aș ști dacă a rămas ceva nerezolvat în legătură cu moștenirea ei, nu?“

CAPITOLUL 2

Lily deschise ochii. Avu nevoie de câteva clipe ca să‐și dea seama unde era – tavanul alb și înalt îi fusese nefamiliar în primul moment, înainte să se ridice pe coate.

În cele din urmă își coborî picioarele peste marginea patului și își trecu degetele prin păr, încercând să‐l descâlcească. Încăperea era cufundată în întuneric. Singura lumină pătrundea din hol – unde, în mod evident, uitase să o stingă – și, când se uită la ceasul de lângă pat, își dădu seama că dormise ore întregi. Era aproape 4.00 dimineața, ceea ce însemna că dormise aproape toată ziua și cea mai mare parte din noapte. Și nici măcar nu se simțea mai bine – era chiar mai amețită decât atunci când pusese capul pe pernă.

Se duse la baie și își stropi fața cu apă, privindu‐se în oglinda ovală de deasupra lavoarului. Fără machiaj, se vedea că puntea nasului și pomeții obrajilor îi erau presărați de câțiva pistrui discreți – mulțumită soarelui necruțător din Noua Zeelandă, unde trăise și lucrase în ultimii ani. Își atinse pielea cu vârfurile degetelor și zâmbi – îi plăcea cum arăta bronzată. În combinație cu părul lung, negru și mereu răvășit, arăta acum mai mult a hippy de plajă decât a domnișoară de oraș. Și îi plăcea și asta. Era tot ea, doar că mai relaxată. O versiune a ei pe care o găsise după ani buni și la care nu voia să renunțe doar pentru că se întorsese acum acasă, la Londra.

Lily își ridică părul lung și negru și‐l răsuci într‐un nod în vârful capului. Se duse apoi în bucătărie să‐și caute telefonul și îl găsi pe blat, acolo unde îl lăsase. Își verifică e mailurile și găsi unul de la un fost coleg, însoțit de o fotografie a podgoriei la care lucrase – strugurii erau acoperiți cu plasă și iarba pudrată cu brumă albă. Zâmbi, imaginându‐și că era din nou acolo, că‐și lua cafeaua de dimineață când se deschidea restaurantul, că privea șirurile nesfârșite de viță‐de‐vie care se întindeau cât vedeai cu ochii. Lily oftă. Poate că ar fi trebuit să rămână în Noua Zeelandă în loc să accepte postul de vară din Italia, dar își spusese întotdeauna că trebuia să capete cât mai multă experiență din cât mai multe regiuni diferite, înainte să se stabilească într‐un loc anume.

Se întoarse la cutia poștală, privind mesajele ca să vadă dacă era ceva interesant, și constată că primise un răspuns de la firma de avocatură.

Dragă Lily,
Vă mulțumim că ați luat legătura cu noi. Suntem conștienți că mesajul pe care vi l‐am trimis ar putea părea misterios, dar considerăm că cel mai bine ar fi să discutăm personal detaliile cu dumneavoastră sau cu un alt membru al familiei. Vă rugăm să confirmați că veți putea participa la întâlnirea de vineri,
altfel vom aranja o altă dată la care să ne putem vedea.

Cu respect, John Williamson, reprezentant al moștenitorilor lui Hope Berenson

„Hope Berenson?“ Încruntându‐se, Lily învârti numele în minte, încercând să‐și amintească dacă îl mai auzise vreodată.

Nu‐i părea cunoscut și regreta că mama ei nu era aici, ca s‐o întrebe. Poate că era cineva din trecutul bunicii ei. Poate că cineva îi lăsase ceva prin testament, fără să‐și dea seama că murise de mult. Spera doar să nu fie cine știe ce flecușteț vechi pe care să fie nevoită să‐l ducă acasă cu ea, după întâlnire.

Lily lăsă telefonul și se hotărî să facă niște cafea. Avea nevoie disperată de cofeină, ca să se poată trezi.

– Draga mea! Cât mă bucur să‐ți aud vocea!

Lily râse și își apăsă telefonul pe ureche, într‐o încercare de a auzi mai bine vocea mamei ei, ceva mai târziu în acea zi.

– Nu pot să cred că te‐ai hotărât așa, din senin, să pleci în Italia, spuse Lily. Mai că mă așteptam la o petrecere de bun-venit.

Încerca să nu pară prea dezamăgită că se întorsese acasă și găsise apartamentul gol – dacă mama ei era fericită, atunci era și ea.

Nu‐l cunoscuse încă pe noul partener al mamei ei, dar păreau, fără doar și poate, să aibă un stil de viață minunat.

– Scumpo, detești să fii în centrul atenției. Evident că nu era să dau o petrecere pentru tine.

Avea dreptate. Lily detesta atenția, în vreme ce mama ei părea că numai pentru asta trăiește. Se întrebase întotdeauna dacă extravaganța mamei ei îi influențase firea mai timidă și introvertită.

– Când vii aici? O să ne vedem la lacul Como?

– O să ajung în vreo două săptămâni. O să fie minunat să te văd, deși s‐ar putea să nu pot să stau decât o noapte sau două.

– Grozav! Acum trebuie să închid, scumpo. Ne îmbarcăm pe un iaht foarte frumos pe care o să ne petrecem ziua. Dar ești sigură că nu poți să‐ți schimbi zborul și să vii ceva mai devreme, ca să petreci puțin timp cu noi?

Lily clătină din cap, chiar dacă mama ei nu putea să o vadă. Era nerăbdătoare să călătorească prin Italia, era o țară pe care își dorise întotdeauna să o viziteze, dar nu voia să intre în turma de turiști. De‐abia aștepta să absoarbă cultura și să se plimbe printre șirurile de viță‐de‐vie, să tragă în piept aerul proaspăt și să‐i cunoască pe oamenii care recoltau strugurii și făceau vinul. Voia să descopere restaurantele mici și să se înghesuie cu localnicii prin piețe, nu să îngroașe valurile de turiști din zona lacului Como, care încercau să‐l zărească pe George Clooney. Ceea ce, spre amuzamentul ei, era tocmai ce ar fi făcut mama ei.

– Mai am câte ceva de rezolvat la Londra înainte să plec, așa că nu o să pot schimba zborul, dar de‐abia aștept să te văd, spuse Lily. Oh, și înainte să închizi! Îți spune ceva numele Hope Berenson?

– Nu, de ce?

– Am găsit o scrisoare aici, de la un avocat, adresată moștenitorilor bunicii.

– Știi cum sunt eu, scumpo, când vine vorba de scrisori.
Probabil că am uitat să o deschid.

– E‐n regulă. O să aflu despre ce e vorba și o să‐ți spun.

– Ciao, bella! intonă mama ei, apoi convorbirea se întrerupse.

Lily mai rămase puțin cu telefonul în mână, imaginându‐și‐o pe mama ei într‐una din rochiile ei viu colorate, în stil caftan, acoperită de bijuterii și pășind pe o ambarcațiune frumoasă. Era sincer fericită pentru ea. Fusese întotdeauna o mamă minunată, pusese mereu nevoile lui Lily pe primul loc în copilărie și ținuse totul să nu se destrame după ce tatăl lui Lily murise, reușind să o facă să simtă că sunt o familie, chiar dacă mică, până ce Lily plecase la universitate. Și, oricât de recunoscătoare ar fi fost Lily că mama ei cunoscuse pe cineva, avea totuși emoții să‐l întâlnească pe primul bărbat care îi cucerise inima, după moartea tatălui ei.

– Distracție plăcută! spuse ea spre telefon în timp ce‐l așeza pe blatul de bucătărie.

Se hotărî apoi să se ducă să‐și mai facă un duș. Deschise robinetul din baie și așteptă să se înfierbânte apa și ca aburul să umple încăperea. Numele Hope Berenson încă i se învârtea prin minte în timp ce închise ochii și lăsă apa să‐i treacă peste față și peste corp.

Avea două zile de așteptat până la întâlnire și curiozitatea o rodea pur și simplu.”

CE SPUN CRITICII DESPRE FIICA PIERDUTĂ DIN ITALIA

Un roman absolut fermecător, despre iubiri pierdute, secrete de familie și speranțe ce nu mor niciodată, perfect pentru fanii Lucindei Riley, Santei Montefiore și Victoriei Hislop