LiteraBlog Citește un fragment în avanpremieră din „Flori deasupra infernului“ de Ilaria Tuti

Citește un fragment în avanpremieră din „Flori deasupra infernului“ de Ilaria Tuti

Flori deasupra infernului de Ilaria Tuti a apărut la Editura Litera în colecția „Buzz Books“.

Comisarul Teresa Battaglia a luptat timp de aproape patru decenii pentru a avansa în ierarhie și a câștiga respect într-o forță de poliție italiană preponderent masculină. Când este chemată să investigheze o crimă înfiorătoare în apropierea unui oraș de munte, îi este repartizat ca partener un tânăr inspector în care nu este sigură că poate avea încredere. Dar nu are de ales – în acest oraș îndepărtat, plin de secrete și povești ciudate, în care oamenii sunt dominați de instincte primare, ucigașul pare atras de un grup de copii din partea locului, care ar putea fi în mare pericol. 

Pe măsură ce Teresa se apropie de adevăr, devine tot mai reală posibilitatea ca, nemaiputându-se baza pe capacitățile sale, care nu mai sunt ceea ce au fost cândva, să dea greș înainte ca urmărirea să se termine.

Citește un fragment în traducere din limba italiană de Georgiana-Monica Iorga

Austria, 1978

Exista o legendă care plutea deasupra acelui loc. Una dintre cele care se cuibăresc prin meleaguri asemenea unui miros persistent. Se spunea că pe când era toamnă târzie, înainte ca ploile să se transforme în zăpadă, lacul din Alpi răspândea aburi înfricoșători. 

Se ridicau precum vaporii de apă și urcau povârnișul alături de negura dimineții, pe când cerul se reflecta în luciul apei. Era paradisul care se oglindea în infern. 

Atunci se putea auzi șuierul prelung, ca un urlet de lup, învăluind clădirea ce data de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ridicată pe malul estic. 

Școala. Astfel era cunoscută în zonă, însă zidurile acelea, de-a lungul timpului, își schimbaseră de multe ori întrebuințările și denumirile: reședință imperială de vânătoare, comandament nazist, preventoriu destinat copiilor tuberculoși. 

Acum, holurile cu pereți coșcoviți, stucaturi decolorate și ecouri de pași solitari erau cufundate în liniște. În noiembrie însă, șuierăturile acelea se desprindeau din ceață și se înălțau de-a lungul ferestrelor de la etajele superioare până la acoperișul strălucind de brumă. 

Totuși, legendele sunt potrivite numai pentru copii și vârstnicii melancolici, din fire sensibili. O știa prea bine și Agnes Braun. Școala îi era casă de prea multă vreme încât să se mai lase tulburată de un vuiet nocturn. Cunoștea scârțâiturile fiecărei scânduri, fiecărei conducte ruginite din spatele pereților, deși majoritatea etajelor fuseseră acum închise, iar ușile camerelor, baricadate cu mese și cuie.

De când clădirea devenise orfelinat, fondurile alocate de stat erau din ce în ce mai firave, iar cetățenii particulari nu se arătau dornici să contribuie cu donații oricât de mici.

Agnes trecu prin bucătăria aflată la demisol, între cămară și spălătorie. Împingea un cărucior, manevrând cu atenție recipientele din care, în numai câteva ore, urmau să iasă vapori soioși. În clipele acelea, în care noaptea se împletea cu ziua, era singură. Îi țineau companie doar umbra unui șobolan furișat și siluetele carcaselor de animale atârnate în fosta încăpere cu rol de răcitor. 

Folosi ascensorul pentru mărfuri ca să ajungă la primul etaj, aripa clădirii de care era responsabilă. De la o vreme, această îndatorire îi provoca un disconfort pentru care nu avea o denumire, ca o neliniște latentă care întârzia să se declanșeze.

Ascensorul trosni sub greutatea ei și a căruciorului. Lanțurile și funiile începură să scârțâie. Cabina vibră și porni să urce, apoi se opri după numai câțiva metri în urma unei zguduituri. Agnes deschise ușa din plasă metalică. Holul de la primul etaj era un coridor lung, de un albastru prăfuit, pătat de umezeală și flancat pe o parte de ferestre mari.

Un canat al ferestrei se trântea ca într-un ritm propriu. Femeia se îndepărtă de cărucior ca s-o închidă. Geamul era rece și opac. Îl șterse cu mâna, desenând ceva asemănător unui hublou. Zorile luminau satul așezat în vale. Acoperișurile caselor erau plumburii, ca pietrele de mozaic. Mai sus, la o mie șapte sute de metri deasupra nivelului mării, între așezarea omenească și Școală, întinderea încremenită de apă căpăta nuanțe de roșu în tăvălugul de negură. Cerul, în schimb, era senin. Agnes știa însă că soarele nu avea să încălzească în ziua aceea luminișul abrupt. O înțelesese încă de când coborâse din pat și o cuprinsese durerea de cap.

Ceața se ridica pentru a învălui totul în jur: lumina, sunetele, până și mirosurile se impregnau de aerul stătut al locului, cu miasmă de oase. Și din meandrele sale, care păreau că se agață de iarba chircită de ger și prind viață, se desprindeau tânguirile.

„Suspinele morților“, se gândi Agnes.

Era vântul, Buran, care bătea puternic dinspre nord-est. Născut în stepele îndepărtate, străbătuse mii de kilometri pentru ca apoi să se năpustească în vale, urlând peste malurile râului până la marginea pădurii, învolburându-se în luncă, șuierând, pentru ca în cele din urmă să se izbească de stânci.

Nu era decât vântul, își zise. Pendula de la intrare bătu de șase ori. Se făcuse târziu, dar Agnes nu se mișcă. Știa că zăbovea și cunoștea motivul.

„O impresie“, își spuse. „Nu este decât o impresie.“ 

Își strânse mâinile în jurul mânerului din oțel al căruciorului cu recipiente. Acestea scoaseră un clinchet când hotărî să se îndrepte către ușa din capătul holului.

Vizuina.

Un gând neașteptat îi provocă dureri de stomac: era într-adevăr o vizuină. În asta se transformase în ultimele săptămâni. Forfotea și robotea la o muncă umilă, misterioasă, asemenea unei insecte harnice care se pregătea de metamorfoză. Agnes știa ce se întâmplă în camera aceea, chiar dacă nu era în stare să explice.

CE SPUN CRITICII DESPRE FLORI DEASUPRA INFERNULUI

„Comisarul Teresa Battaglia, expertă în psihologie criminalistică, este trecută de șaizeci de ani, supraponderală, singură, diabetică, asaltată de problemele specifice îmbătrânirii și totuși fermecătoare. Rareori un astfel de personaj debutează în literatura polițistă cu un asemenea impact captivant.”  (The Times)

„Terifiant și convingător… Dar ceea ce conferă acestui roman o atractivitate specifică este personajul principal, polițista sexagenară ale cărei maniere dure ascund o inimă plină de căldură.”  (The Guardian)

DESPRE ILARIA TUTTI

Ilaria Tuti s-a născut în 1976 la Gemona del Friuli, unde locuiește și în prezent, și a absolvit Facultatea de Economie și Comerț. După ce a lucrat ca ilustratoare, a publicat povestiri polițiste și fantasy în reviste și antologii, pentru care a primit mai multe premii. 

În 2018 și-a făcut debutul în ficțiunea polițistă cu thrillerul Flori deasupra infernului (Fiori sopra l’inferno), ce o are ca protagonistă pe comisarul Teresa Battaglia și căruia i-au urmat romanele Ninfa dormiente (2019), Luce della notte și Figlia della cenere, ambele apărute în 2021. În 2020 a publicat Fiore di roccia, roman istoric cu acțiunea plasată în timpul Primului Război Mondial, pentru care a fost distinsă cu Premiul Național pentru Literatură.

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PROFITĂ DE OFERTELE SPECIALE ȘI AFLĂ PRIMUL CARE SUNT NOUTĂȚILE

Vrei să fii la curent cu veștile literare? Îți vom putea trimite, cu acordul tău, emailuri cu noutățile editoriale, promoții, concursuri, evenimente, târguri de carte online și detalii despre oferta educațională. Te poți dezabona oricând printr-un simplu click. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Politici de confidențialitate.