Citește un fragment în avanpremieră din ,,Foc pe gheață” de Stephanie Archer

Foc pe gheață, de Stephanie Archer este noua apariție editorială Litera, colecția New Moon. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

El este vedeta sexy de hochei de care am fost îndrăgostită în liceu –și acum, sunt asistenta lui.

După ce fostul iubit mi-a spulberat visurile legate de cariera mea în industria muzicală, nu am de gând să mai permit ca inima să îmi fie călcată în picioare. Să lucrez ca asistentă pentru un jucător NHL ar fi trebuit să fie floare la ureche, însă nimic ce are legătură cu Jamie Streicher nu poate fi ușor și fără complicații. El este un individ arogant și sexy, care nu mă suportă. Tipul ăsta are un ego enorm. Nu va fi deloc dificil să păstrăm lucrurile la nivel strict profesional – nici măcar după ce îmi cere să mă mut cu el.

Însă, dincolo de atitudinea lui arogantă, Jamie este neașteptat de dulce și de protector.

Când Jamie află cât de jalnic se descurca în pat fostul meu iubit, latura lui competitivă intră în acțiune, și mă ațâță și mă intrigă în toate modurile posibile. Iar sclipirea aceea pe care o aveam când venea vorba despre scrierea unui cântec? Ei bine, a revenit, și fac din nou cu plăcere muzică. Prinsă între meciurile lui, petrecerile de pomină cu echipa și aparițiile mele pe scenă, simt cum mă îndrăgostesc de Jamie.

S-ar putea ca el să îmi frângă inima – dar se prea poate să merite.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ELENA MACOVICIUC

CAPITOLUL 1

Jamie

Atacantul din stânga patinează spre poartă și trage cu pucul în mine. Îl prind însă, și în sânge îmi clocotesc satisfacția și competitivitatea.

– Streicher a blocat, strigă noul meu coleg de echipă când trece pe lângă mine.

Îi fac semn și arunc pucul din nou pe gheață. Fanii din New York scandau asta în timpul meciurilor. Anul trecut, când am câștigat trofeul Vezina, înmânat celui mai bun portar din NHL, chiar au pomenit expresia în discursul despre performanța mea.

Aproape de bancă, antrenorii se uită, iau notițe și discută performanța echipei. Un puc trece pe lângă mine, și mă încordez. Antrenorul principal mă privește cu o expresie imposibil de citit.

În urmă cu două săptămâni, am semnat ca agent liber, sub valoarea mea, ca să joc pentru Vancouver Storm. Mama a insistat că e bine după atacul de panică din cauza căruia a făcut un accident de mașină, dar știu că, dacă mi‑a ascuns asta, înseamnă că situația se înrăutățește. Acum, că echipa m‑a cumpărat pentru un preț mai mic, reprezint un avantaj pentru ei. Pot să mă schimbe pentru mai mulți bani, iar eu n‑aș avea nici un cuvânt de spus în toată treaba. Sunt ca o casă pe care au luat‑o la ofertă, și, dacă vor decide să cumpere ceva mai bun, mă vor vinde.

Sunt îngrijorat. Mama s‑a luptat cu depresia și anxietatea ani întregi – mai exact, de când tata a murit într‑un accident rutier pe care l‑a provocat pentru că era beat la volan. Eu eram un bebeluș în perioada aia, dar, de atunci, situația s‑a înrăutățit cât eu n‑am fost atent.

Nu e o opțiune să plec din Vancouver și nici nu vreau să renunț la sportul pe care‑l iubesc, așa că sezonul ăsta trebuie să meargă bine. Trebuie să joc cel mai bine și să‑mi mențin statutul în top, ca să nu mă schimbe. Anul ăsta trebuie să mă concentrez.

Jucătorii fac exerciții în timp ce antrenamentul continuă, și mă gândesc la ce știu despre ei din meciurile anterioare. Am jucat împotriva echipei Vancouver Storm în trecut și recunosc fețele jucătorilor, dar nu‑i cunosc așa cum îmi știam vechea echipă. Am jucat șapte ani în echipa din New York, de la 19 ani. Nu‑i cunosc pe antrenori și n‑am mai simțit că orașul ăsta e casa mea de când am plecat la juniori, dar acum trebuie să fiu în Vancouver.

Ceva mă apasă pe piept. E doar prima zi de cantonament, dar niciodată n‑am simțit mai multă presiune să joc pe cât pot de bine.

Aud fluierul și patinez spre bancă, împreună cu ceilalți jucători.

– Vă descurcați bine, băieți, spune antrenorul în timp ce ne strângem în jurul băncii.

La sfârșitul sezonului trecut, unul dintre cele mai proaste din istoria echipei Vancouver Storm, Tate Ward a făcut valuri după ce a fost numit noul antrenor principal. Tipul se apropie de 40 de ani, nu e cu mult mai mare decât unii jucători de la Vancouver, și avea o carieră promițătoare ca fundaș în ligă, până când o rană la genunchi i‑a pus punct. Până anul trecut, a fost antrenor la echipele de hochei din colegiu, și, din ce am citit în ziare, fanii sunt sceptici. În mod normal, antrenorii principali sunt mai în vârstă și au mai multă experiență la nivel profesionist.

Ward se uită la mine, și mă încordez, sub masca de portar.

– Avem mult de lucru în următoarele sezoane. Am terminat anul trecut pe ultimele locuri în ligă, spune el.

Atmosfera e apăsătoare, iar jucătorii se foiesc, pregătindu‑se pentru ce e mai rău. Asta e partea în care mulți antrenori ar scoate în evidență defectele și slăbiciunile jucătorilor. Ce a greșit echipa anul trecut. Acum, o să ne spună că nu e o opțiune să pierdem.

Și știu asta foarte bine.

– De aici nu putem s‑o luăm decât în sus. Duceți‑vă la duș și odihniți‑vă! Ne vedem mâine, spune Ward, zâmbindu‑ne.

Jucătorii ies de pe teren, și eu îmi scot masca, încruntat. Sunt sigur că fațada asta plăcută și încurajatoare a lui Ward o să dispară când o să înceapă sezonul, în câteva săptămâni, și o
să simtă presiunea.

– Streicher, strigă antrenorul când o iau spre vestiar. Vine la mine și așteaptă ca restul jucătorilor să dispară pe hol, salutându‑i. Cum merge cu mutatul?

– Bine. Însă am apartamentul plin de cutii pe care nu am timp să le despachetez. Mulțumesc c‑ai găsit apartamentul și ai vorbit cu oamenii să mă ajute la mutat!

Simt o tensiune în umeri și‑mi trec mâna prin păr. Nu‑mi place să accept ajutor de la alții.

– E sarcina noastră să‑i ajutăm pe jucători să‑și găsească locul. Mulți chiar cer un asistent. Poate să te ajute să despachetezi, cu mâncarea, să‑ți ducă mașina în service, să‑ți plimbe câinele. Orice vrei.

– N‑am câine.

Ward râde.

– Știi ce vreau să spun. Suntem aici ca să‑ți oferim orice‑ți trebuie ca să te poți concentra la joc. Așa că, indiferent de ce ai nevoie, nu trebuie decât să ne spui.

N‑am nevoie de ajutor ca să mă concentrez la meci. Mi‑am simplificat viața, astfel încât să conteze doar două lucruri: hocheiul și mama.

– S‑a făcut, îi răspund, deși știu foarte bine că n‑o să cer nimic.

Mereu am fost genul de bărbat care are grijă de toate el însuși, iar asta n‑o să se schimbe.

– Și, dacă mama ta are nevoie de ajutor, putem să‑ți oferim și asta, spune Ward mai încet.

Când am cerut să fiu transferat la Vancouver, el a fost cel care m‑a sunat să mă întrebe de ce fac mutarea. I‑am spus tot. E singurul care știe despre mama.

Simt cum mă cuprinde neliniștea. N‑ar fi trebuit să deschid gura. Acum, oamenii vor să se bage în treaba mea. Toate instinctele din corp mi se revoltă, și mă încordez.

Programul de anul ăsta o să fie epuizant. 82 de meciuri, jumătate pe teren propriu, în Vancouver, și jumătate în deplasare, cu antrenamente cu echipa, antrenamente cu antrenorul de portari și propriile antrenamente. Pe lângă toate astea, mai am ședințe cu fizioterapeutul, ședințe de masaj, cu psihologul sportiv și antrenorul personal.

Simt un amestec de anticipare și competitivitate. Concurez în meciurile de hochei de la cinci ani și ador provocările, căci scot ce e mai bun din mine. Presiunea mă alimentează. Anii întregi de antrenamente m‑au transformat într‑o persoană care adoră să‑și împingă limitele și să câștige.

Iar anul ăsta chiar o să fie o provocare, având în vedere cât de încăpățânată e mama și cât de intens o să fie programul meu.

Însă nu e o situație căreia să nu‑i pot face față, nu trebuie decât să mă concentrez.

– E în regulă, mulțumesc, răspund eu scurt.

Mereu am fost doar eu și mama. Mă descurc. Mereu am făcut‑o.

DESPRE AUTOARE

STEPHANIE ARCHER scrie comedii romantice picante, cu glume inteligente, multe râsete și cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“ garantat.

Până în prezent, cele 7 romane pe care le-a scris s-au bucurat de un real succes. Stephanie crede în puterea revigorantă a celor mai bune prietene, a femeilor încăpățânate, a unei tunsori noi și a iubirii. Locuiește în Vancouver alături de partenerul ei și de un câine simpatic