Citește un fragment în avanpremieră din „Focul grecesc”, de Leonid Iuzefovici

Focul grecesc, de Leonid Iuzefovici este noua apariție editorială Litera, colecția Clasici Contemporani Litera. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

În anii 1820, cei care erau de partea grecilor răsculați împotriva stăpânirii otomane se numeau „filoeleni“. Filoelen se consideră și eroul principal al romanului Focul grecesc, subcăpitanul în retragere Grigori Mosțepanov, un rebel el însuși, hotărât să dea în vileag abuzurile de la fabrica metalurgică din Nijni Taghil, oraș din Ural. Mosțepanov încearcă în același timp să propună țarului Alexandru I un instrument secret care ar contribui la victoria grecilor asupra turcilor, dar demersurile lui rămân fără rezultat și el însuși e cât pe ce să fie surghiunit în Siberia. Scăpând printr-o întâmplare, Mosțepanov ajunge în Grecia și se alătură unui batalion de filoeleni, urmând să joace – din nou, mai degrabă accidental – un rol important în desfășurarea Războiului de Independență al grecilor.

Pornind de la evenimente și personaje reale, dar dând frâu liber imaginației, Leonid Iuzefovici țese în acest roman mai multe fire ale intrigii, care, pe rând, se intersectează și se depărtează, creând un desen complex și enigmatic, în care regăsim nu doar ambiguitatea deconcertantă și triumfătoare a vieții omenești, ci și subtile trimiteri la vremurile de azi.

Spiritual, ironic, captivant, pe alocuri aforistic sau profund poetic, Focul grecesc este un roman-puzzle neobișnuit și un tur de forță stilistic care i-a adus autorului, în 2021, cel de-al treilea premiu Bolșaia kniga.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ANCA IRINA IONESCU, REVIZUITĂ DE JUSTINA BANDOL

„BALAURUL

GRIGORI MAKSIMOVICI MOSȚEPANOV
către contele ALEKSEI ANDREEVICI ARAKCEEV,
Âdirectorul Departamentului pentru Afaceri Militare din cadrul Consiliului de Stat
și șeful Cancelariei Maiestății Sale,
noiembrie 1822

Am a vă comunica o taină deosebită și foarte însemnată, care poate contribui mult la izbânda crucii asupra semilunii. În linii mari, sunt gata s‐o dezvălui unui funcționar al statului, militar sau civil, care‐mi va prezenta o împuternicire din partea Luminăției Voastre, iar pe deplin, Luminăției Voastre înșivă sau prealuminatului și preaputernicului împărat și stăpânitor Alexandru Pavlovici, autocrat al întregii Rusii, trăitor pentru binele popoarelor sale.

Baronul ANTON KARLOVICI KRIDNER,
guvernatorul din Perm, către contele ARAKCEEV
mai 1823

Subcăpitanul în retragere Grigori Maksimov Mosțepanov, 36 de ani, pravoslavnic de rit grecesc, nobil din gubernia Kiev. Văduv. Locuiește la fabrica din Nijni
Taghil, proprietatea contelui N.N. Demidov, în prezent trimis al nostru la Florența la curtea ducelui de Toscana.

După absolvirea școlii militare, a fost ofițer de artilerie; trecut în rezervă după pierderea degetelor de la un picior. A primit un post de profesor la școala pentru copii de soldați de pe lângă fabrica de praf de pușcă Ohta din Sankt‐Petersburg; în 1820 a fost invitat de contele Demidov pe același post la școala de meserii de pe lângă fabrica din Nijni Taghil. Demis din pricina clevetirilor pe seama directorului S.M. Sigov și a inspectorului de poliție minieră N.I. Platonov, pe care, în plângeri către diverse persoane sus‐puse, i‐a învinuit pe nedrept de luare de mită și de alte fărădelegi și i‐a ponegrit atribuindu‐le trăsături care nu le erau proprii. A scris de asemenea că pun la cale să‐l ucidă. Beat n‐a fost văzut, la spovedanie merge, se împărtășește. Conviețuiește cu târgoveața Natalia Bajina, văduva vechilului Bajin, la care stă în gazdă.

Cât despre secretul lui, deși, după toate probabilitățile, a fost născocit de el pentru a atrage atenția înalților demnitari, l‐am instruit pe maiorul Cihaciov, comandantul Batalionului de munte Uralul de Sus, să‐l iscodească personal pe Mosțepanov. Raportul său, de îndată ce va ajunge la mine, va fi adus fără întârziere la cunoștința Luminăției Voastre.

GRIGORI MOSȚEPANOV către
fratele său MATVEI, la Kazan
iunie 1823

Pentru mine să nu‐ți faci griji – banii pe care i‐am pus deoparte din leafă încă nu s‐au dus. La Petersburg nu poți trăi cu ei, dar aici toate ale gurii sunt ieftine, iar Natalia îmi gătește pe degeaba. Vede că nu‐l supăr pe Fedenka al ei, îl învăț să scrie și să socotească. E un băiat tare bun. M‐a îndrăgit, despre maică‐sa nici nu mai zic. Se culcă cu mine la primul meu cuvințel, chiar și în miezul zilei, nu ca răposata nevastă‐mea. În fața ăleia câteodată mă târam în genunchi o săptămână până mă lăsa s‐o ating. Ba și atunci zăcea ca moartă, asta dacă nu plângea.

Neavând ce face, m‐am învățat să împletesc rame din rădăcini subțiri. Pe prima am meșterit‐o pentru prințul Alexandru Ipsilanti. La Verhoturie, într‐o prăvălie grecească, l‐am văzut într‐o litografie: în picioare, în uniformă de general, în loc de mână avea un ciot. Brațul i l‐au retezat la Kulm franțujii. Portretul nu era de vânzare, atârna pe perete la proprietarii prăvăliei, dar mi l‐au dat pe degeaba, pentru iubirea ce i‐o purtam eroului lor. Acum doi ani Ipsilanti i‐a chemat, din Odessa, pe greci la răzmeriță și însuși el a pornit cu o mie de eteriști asupra turcilor în Valahia; a fost învins și a vrut, prin Trieste, să plece pe mare spre Morea, de i se mai zice și Pelopones, dar austriecii l‐au băgat la temniță. Acolo în jurul lui era piatră, aici sunt rădăcini de pin. Din nepricepere, le‐am împletit cam strâmb, dar nu cred să se supere pe mine.

Mai târziu, făcându‐mi mâna, am mai înrămat o gravură. Era lipită într‐un volum din biblioteca școlii, am smuls‐o de acolo fără să mă rușinez că aș năpăstui pe careva – oricum acolo, afară de mine, cărțile învățate n‐are cine le citi. E gravat orașul Atena, patria învățăturii: căscioarele bulucite, iar deasupra lor un munte de piatră, înconjurat pe creștet de un zid fără turnuri. Fortăreața nu‐i chiar așa grozavă, dar stânca e înaltă și abruptă, nu‐i ușor de suit. Mai sus e Partenonul, rămas schilod de când a explodat în el praful de pușcă al turcilor. Acoperișul i‐a zburat, jumate din coloane nu mai sunt, printre cele rămase fluieră vântul, iar înăuntru turcii au făcut moschee. Acum e goală, dar soarta războiului e nestatornică. Doamne ferește să‐i audă atenienii din nou pe imami cântând pe Acropolă! Pentru asta și‐a așezat neînfrânta Pallas Atena scutul și sulița la picioarele Preasfintei Fecioare?

Se spune că împăratul n‐are bani să lupte cu sultanul – păi dar eu știu de unde să‐i ia, și i‐am scris ministrului de finanțe, contele Guriev, că toate minele de aur din Ural, ale oricui ar fi, chiar și ale lui Demidov însuși, trebuie trecute la vistierie, iar în locul inspectorilor de poliție minieră, care sunt cu toții niște pungași, trebuie puși oameni ca mine, ofițeri trecuți în rezervă din pricina rănilor și schilodirilor. Într‐un război cu Poarta, această măsură, printre alte invenții ale mele, va contribui mult la izbânda crucii asupra semilunii.

Am început să chibzuiesc la astea după ce, la chemarea lui Ipsilanti, s‐a ridicat Morea, iar sultanul Mahmud, chiar în ziua Sfintei Învieri, a poruncit să‐l spânzure pe patriarhul Grigorie de porțile bisericii, luându‐l direct de la slujbă în veșmintele de Paște. Din ziua în care, în Russkii invalid 2, am citit despre sfârșitul său mucenicesc, trăiesc cu gândul că războiul nu poate fi ocolit și, așa beteag cum sunt, trebuie să mă pregătesc și eu de el. Focul grecesc mi s‐a aprins în inimă, dar nici măcar la lumina lui calea cea adevărată nu mi s‐a arătat deîndată din ceață.

La început, drept să spun, mi‐a fost tare frică să pășesc pe ea. Înainte să scriu prima jalbă, am hotărât să cumpănesc încă o dată urmările și m‐am dus pe lângă iaz să mă plimb. Sunt un om care gândește mai bine când umblă. Merg pe lângă opritoare, bag mâna în buzunar, când – acolo era ceva tare și rotund. Îl scot – era o nucă învelită în hârtie roșie. Sidorka Vaniukov, elevul meu preferat, îmi dăruise această comoară pentru bunătatea pe care i‐o arătam, eu o pusesem în buzunar și uitasem de ea, iar haina era de vară, nepurtată din toamna dinainte. Îndată mi s‐a luat o greutate de pe suflet, de parcă țara Greciei, prin rodul acesta al ei, m‐ar fi strigat, să nu‐i uit suferința. Acasă am pus nuca în fața mea și m‐am apucat să scriu de‐acuma fără teamă.

I‐am comunicat guvernatorului, baronul Kridner, că Sigov, directorul fabricii din Nijni Taghil, și intendentul Reabov l‐au omorât pe maistrul minier Prokopi Spirin, care faptă a fost tăinuită de inspectorul de poliție minieră Platonov. Spirin găsise pe râul Ceremșanka o pepită de aur și‐o ascunsese – lucru, firește, împotriva regulilor, dar pentru asta să omori… asemenea legi nu există nicăieri, doar printre vagabonzi și tâlhari. L‐au ținut să înghețe într‐un beci, i‐au răsucit degetele cu cheia, l‐au dat cu capul de pereții de piatră, din care pricină a și murit, dar la Platonov în scripte reiese că s‐a omorât singur de beat ce era, căzând într‐un puț de mină.

A doua jalbă i‐am trimis‐o contelui Kociubei, ministrul de interne. Ciorna mi‐a rămas, copiez după ea cuvânt cu cuvânt: „În 1806, contele N.N. Demidov, mânat de iubirea față de aproape, a dat poruncă să se înființeze pe lângă fabrica din Nijni Taghil un orfelinat pentru pruncii născuți în afara legii. Domnia‐sa se găsește acum ca ambasador la Florența, iar întrucât directorul Sigov, înfricoșându‐se să nu i se dea pe față uneltirile, mă împiedică să port corespondență cu el, înștiințez despre toate cele constatate de mine nu pe domnia‐sa, ci pe Excelența Voastră.“

Mai departe, pe puncte:

„1.În locul clădirii de orfelinat, așa cum o gândise contele Demidov, Sigov a ridicat o izbă de lemn lungă de șase arșini, iar pe lățime și mai mică. Îngrijitoarele puse la copilași fie sunt bete, fie pleacă după treburile lor, lăsându‐i fără supraveghere. Pătuțuri nu au, în locul lor sunt niște împletituri din crengi de salcie, ca la cei mai săraci. Îi așază în ele câte doi, trei pe niște saci de rogojină umpluți cu fân. Oare pe o moșie atât de bogată nu s‐au găsit pentru ei perne, așternuturi, scutece și alte obiecte trebuincioase? Și ce urlete, ce hărmălaie! Se pune unul pe plâns și toți se iau după el. Bolnavii cu cei sănătoși stau laolaltă, se molipsesc unul de la altul și mor. Iar cei care nu mor își pierd pentru totdeauna sănătatea, care este bunul de căpătâi în viață. Sigov și‐a construit palat de piatră, iar pentru casa sărmanilor micuți nu s‐a îndurat să dea zece arșini de pământ și fier pentru acoperiș, cu toate că monarhul domnitor de astăzi, în manifestul său din 16 mai 1802, a proclamat: «Spre a arăta cât de apropiate sunt inimii mele victimele Sorții nemiloase, le iau special sub oblăduirea mea».

2. În pofida preaînaltului ucaz din 12 noiembrie 1715, care poruncește să fie alese femei pricepute pentru ocrotirea pruncilor din flori, îngrijitoarele delăsătoare tocmite de Sigov le toarnă pe gât o fiertură opărită din lapte îndoit cu apă, de la care copilașii mor. Foamea cea grozavă îi împinge să caute prin crăpături gândaci și să‐i înghită cu lăcomie – și ce e oare mai jalnic pe lume decât un prunc lipsit de orice ajutor și condamnat la o moarte neîndoioasă? Cei care au pierit din pricina neglijenței lui Sigov și a inspectorului Platonov în ceruri vor sta dimpreună cu copiii creștini nevinovați care în Chios au fost măcelăriți de ienicerii lui Kara Ali

3. Pe moșia de aici a contelui Demidov trăiesc peste 20 000 de suflete de parte bărbătească și femeiască. Dacă de la aceștia punem un număr de 40 de prunci lepădați pe an, atunci în cei 16 ani de la înființarea orfelinatului ei n‐ar trebui să fie mai puțini de 640. Măcar de‐ar fi și jumătate!“

Mai sunt două puncte, dar și cele de până acum sunt de ajuns pentru a înțelege gândul meu. Tuturor demnitarilor le scriu în aceeași manieră, cuvinte slavonești, dacă se potrivesc, mai pun, dar mă străduiesc să n‐o dau prea mult pe limba veche. Din cuvinte vechi se vede buna‐cuviință, dar prisosul lor vădește îngâmfare.

Cu totul am trimis peste douăzeci de plângeri – la Perm, către mai‐marii guberniei, și la Petersburg, către demnitarii statului. La poștă le‐am pus la Verhoturie, ca să nu le înhațe cei de aici, dar răspuns n‐am primit de la nimeni. Jalba despre orfelinat Kociubei a trimis‐o spre cercetare negustorului Danilov, directorul oficiului principal de la Petersburg al fabricilor Demidov, însă acesta de mult avea un dinte împotriva mea, că dreptatea o caut peste capul lui. De la școală m‐au dat afară, din locuința de serviciu m‐au alungat. Lucrurile Reabov mi le‐a aruncat în stradă, neținând seama nici de rangul meu de nobil, nici de beteșugul căpătat pe câmpul de onoare.

Eu aici le spun tuturor că degetele de la picioare mi le‐a spulberat o ghiulea, și, chiar dacă mi le‐a călcat roata unui afet de tun, deosebirea nu‐i prea mare. Așa ori altminteri, le‐am pierdut în război, iar că a fost pe drum sau în bătălie nu mai contează. Nu câinii mi le‐au mâncat, cum i‐au mușcat maidanezii lui Venka Reabov, sluga lui Sigov, jumătate din mădular când, beat fiind, și l‐a scos să‐și facă nevoia, apoi a uitat să‐l vâre la loc în nădragi și a adormit noaptea sub un gard. Iar dacă despre maistrul Spirin am scris că e mort, iar el s‐a dovedit a fi în viață, asta nu‐i vina mea, ci a celor care m‐au mințit. Ce i‐am comunicat despre chinurile lui baronului Kridner, totul este adevărat, mai puțin omorul, dar lui Sigov și Reabov li s‐a iertat silnicia, în timp ce pe mine m‐au scos calomniator.

Lucrul principal despre care vreau să‐ți scriu s‐a petrecut în luna mai a anului trecut. Mai bine de un an a trecut de atunci, dar văd totul în fața ochilor atât de viu, atât de limpede, de parcă m‐am trezit dimineață și, stând întins în pat, îmi amintesc ce s‐a întâmplat aseară. La vremea aceea nu stăteam la Natalia, ci într‐o locuință de serviciu în apropiere de Dealul Vulpii, peste drum de cazarma companiei de munte. După cină m‐am așezat cu pipa la fereastră, deschizând‐o ca în camere să nu miroasă a fum, nu‐l rabd deloc. Acolo ramele erau cu balamale, nu ca la Natalia. La Natalia, de dragul ieftinătății, neștiind târgoveții cât de folositor este aerul proaspăt, ferestrele sunt făcute în așa fel că nu poți nici măcar un ochi de geam să deschizi, și nici ferestruici nu sunt.

Îmi amintesc până și cu ce eram atunci îmbrăcat. Peste halat aveam cațaveica din blană de oaie, pe cap, tichia de tafta, să nu răcesc la chelie. Primăvara anul trecut s‐a nimerit întârziată, zăpada, pe alocuri, până la Înălțare nu s‐a topit. Abia se lumina, că începea să sufle un vânt drept dinspre miazănoapte, ca după busolă, dar în seara aceea, cum se întâmplă înainte de asfințit, vântul se domolise. Soarele nu apusese de tot, însă luna răsărise. Venise rândul ei să stea de pază peste moșia contelui Nikolai Nikitici Demidov.

Sub fereastră se găsea o grădiniță cu soc și liliac. Abia ce înverziseră, iar frunzele vechi stăpânul casei le măturase într‐o grămadă. Zăceau laolaltă cu restul gunoiului lângă gardul de uluci, așteptând să li se dea foc. Ziua pe aici se plimbau găinile, dar seara le închiseseră în coteț.

Dintr‐odată aud tufișurile fremătând, de parcă n‐ar fi primăvară, ci toamnă, și frunzele uscate, înainte să cadă, ar foșni pentru ultima oară, ca toate cele uscate din care se scurge viața. Și totuși, cine știe de ce, perdeaua ondulată de muselină nu s‐a mișcat, deși o putea încreți răsuflarea unui prunc adormit. Peste stradă, plopii tineri stăteau și ei neclintiți. În Ural, plopii nu cresc de la sine, iar din cei care se înalță ca o lumânare și la care frunzișul bate în argintiu nici atât. Aceștia sunt de‐o baștină cu noi, aduși ca puieți din Malorossiia la porunca contelui Demidov și plantați în fața oficiului fabricii și lângă cazarma companiei de munte. În douăzeci de ani au crescut zdravăn. Vin uneori pe la ei și‐i ascult cum șușotesc despre taica și maica, despre anii copilăriei noastre, despre Nipru, cum curge el leneș pe sub colinele kievene și scânteiază în soare atâta de puternic, de ajunge sclipirea lui până la ceruri. Plopii aceștia simt cel mai mic fior din aer, dar în seara aceea nici o frunză n‐a tremurat pe ei și nu s‐a răsucit.

Curând și tufișurile s‐au liniștit. Când deodată, în tăcerea serii, un vârtej de praf s‐a iscat din resturile măturate de lângă uluci. S‐a înălțat, a început să se umfle, rotindu‐se în loc, îngroșându‐se, înfoindu‐se de atâta învârtejeală, și a pornit, s‐a apucat să soarbă în sine tot ce stătea strâmb.

Pipa mi s‐a stins. Uitând să mai răsuflu, priveam cum, în nemișcarea aceea deplină, se ridică în fața mea stâlpul acesta din frunzele de anul trecut, din țărână amestecată cu găinaț și din pulbere de iarbă, dar nici pe pielea feței și nici măcar pe pojghița ochilor nu simțeam nici cea mai slabă adiere. Nimic în jur nu se mișca din ceea ce, prin ușurătatea sa, se supune stihiei vântului.

Strada era pustie, doar eu am văzut stâlpul cel minunat înălțându‐se deasupra grădiniței. Îl răsucea o forță de nepătruns. Vârful i‐a ajuns la acoperiș, și atunci din el a scăpărat ca un fulger – o flacără albă rotundă a țâșnit din mijlocul lui dintr‐odată în toate părțile, s‐a scurs fără să se mistuie, împinsă de o putere de aceeași natură cu ea, așa cum un val din mare e împins uneori nu de vânt, ci chiar de adâncurile mării. Din acest foc cețos s‐a înfiripat un cap fără trup și s‐a prefăcut într‐un chip care pâlpâia lu‐ minos, el însuși o flacără, tremurător ca oglindirea într‐o apă curgătoare. La început mi s‐a părut a fi de femeie, apoi de copilandru, iar după o clipă, de bărbat. Imaginile se încălecau ca niște valuri, una peste alta, până cândmi‐am dat seama că nimic din toate acestea nu există, că e doar lumina care dezvelește sufletul, răspândită de duhurile curate, neîmpovărate de carne. Câteva cuvinte au izvorât din ea cu o asemenea iuțeală, încât, de s‐ar fi supus legilor naturii, într‐un timp atât de scurt nici limba nu le‐ar fi putut rosti, nici urechea auzi. Eu le‐am înțeles pentru că nu în urechi mi‐au răsunat, ci mi‐au căzut drept în inimă.

Smulgându‐mi tichia, am căzut în genunchi. Stâlpul pierise, în văzduh rămăsese doar lumina. Când și dânsa a dispărut, m‐am repezit la masă și am așternut pe hârtie tot ce mi‐a ieșit din inimă. Mi se zbătea așa de tare, încât vorbele căzute în ea ar fi putut să le ia șuvoiul sângelui.”

CE SPUN CRITICII DESPRE FOCUL GRECESC

Iuzefovici este un autor care știe valoarea cuvintelor și pentru care simplitatea stilului e o virtute… Iată o proză tipic rusească de cea mai bună calitate, scrisă într-un limbaj superb, precis și clar.“ Lev Danilkin

„Iuzefovici este, fără îndoială, unul dintre marii scriitori ai literaturii ruse de astăzi.“ Konstantin Milcin

AUTOR PUBLICAT ÎN 15 ȚĂRI

DESPRE LEONIC IUZEFOVICI

Leonid Iuzefovici (n. 1947, Moscova) și‐a petrecut adolescența și tinerețea în Ural. A absolvit filologia la Perm, dar a devenit doctor în istorie și timp de 30 de ani a predat istoria în școli. În 1970–1972 a făcut armata în Transbaikalia, unde a devenit interesat de istoria și cultura Siberiei și Mongoliei. A debutat în perioada sovietică, însă faima i‐au adus‐o romanul documentar Samoderjeț pustîni (Autocratul deșertului, 1993; a doua ediție, revizuită și mult completată, a apărut în 2012), despre baronul și ofițerul alb Roman von Ungern‐Sternberg, figură teribilă a Războiului Civil din Rusia, și mai ales seria de romane polițiste istorice din anii 2000, avându‐l în centru pe detectivul Ivan Putilin, adesea comparate cu romanele lui Boris Akunin. În 2002, Kazaroza, primul său roman din seria despre Ural, a cărui acțiune se petrece în anii ’20, a intrat pe lista scurtă a premiului Russkii Booker, iar Juravli i karliki (Cocorii și pigmeii), inspirat de legenda din Iliada, i‐a adus în 2009 primul trofeu Bolșaia kniga. Romanul istoric Zimneaia doroga (Drumul iernii, 2015), în care autorul revine la evenimente din Războiul Civil petrecute în Siberia (în Ural și apoi în Iakutia), a câștigat din nou Bolșaia kniga, dar și premiul Naționalnîi bestseller pe 2016. Recompensat pentru a treia oară cu Bolșaia kniga în 2021, pentru romanul Focul grecesc (Filellin, 2020), Iuzefovici este de asemenea autor de scenarii de televiziune, povestiri, versuri și lucrări de nonficțiune istorică. Fiica sa, Galina Iuzefovici, se numără printre cei mai importanți critici literari ruși ai momentului.