Citește un fragment în avanpremieră din „Har și destin” de Jennifer L. Armentrout

Har și destin, ultimul volum al trilogiei Mesagerul de Jennifer L. Armentrout, a apărut la Editura Litera în colecția „New Moon” și spune povestea lui Trinity Marrow, care pierde bătălia și pe Protectorul ei drag. Acum, chiar dacă îi are de partea ei pe demoni și pe Gardieni, nu e sigur că va câștiga lupta împotriva Mesagerului.

Dosar de autor: Jennifer Armentrout, cea mai prolifică autoare-hibrid din lume

Aducerea lui Lucifer înapoi în lume pentru a doborî această entitate malefică probabil că nu e cea mai grozavă idee, dar pare unica soluție… așa cum doar ultimul înger căzut rămas, cu imensa lui putere, poate redresa cursul evenimentelor. În vreme ce între Trin și Zayne se creează o nouă și mult mai periculoasă legătură, Lucifer coboară iadul pe Pământ, și la orizont se întrevede amenințătoarea apocalipsă. Lumea se află pe buza prăpastiei, sfârșitul e iminent și nu există decât o singură certitudine: fie că forțele Binelui vor învinge sau nu, nimic nu va mai fi ca înainte.

Bestsellerul săptămânii pe Litera.ro: „Regatul focului și al dorinței” de Jennifer L. Armentrout

Pasiune, trădare, greșeli mortale… trilogia Mesagerul se încheie cu un roman animat de personaje memorabile, de scene imprevizibile și de un sfârșit dulce-amar care îi va emoționa pe cititori.

„Ca de obicei, Armentrout excelează în crearea unei lumi paranormale credibile, accesibile și încântătoare.“ (Booklist)

Citește un fragment în traducere din limba engleză de Iulia Dromereschi

Zayne era la numai câțiva metri de mine. Adierea, surprinzător de rece pentru luna iulie, îi ridica părul blond de pe umerii goi.

Sau poate asta credeam că văd.

Îmi pierdeam lent abilitatea de a vedea. Câmpul meu vizual era deja grav limitat, cu o vedere periferică aproape inexistentă. În cele din urmă, lumea din jurul meu avea să se reducă la o gămălie de ac. Pentru ca lucrurile să fie și mai dificile, mi se formaseră cataracte la ambii ochi, făcându‑mi vederea centrală încețoșată și sensibilă la lumină.

Era o maladie genetică numită „retinopatie pigmentară“, și nici măcar sângele angelic din venele mele nu o putuse împiedica să avanseze. Lumina puternică de orice fel îmi îngreuna vederea, și nici lumina scăzută nu era mai grozavă; noaptea, totul devenea neclar și aproape invizibil.

Doar cu felinarele din parcul Rock Creek aprinse pe cărarea din spatele meu, poate că nu vedeam ce credeam că văd. Trecusem printr‑o traumă îngrozitoare, cu doar câteva zile în urmă, când fusesem zdrobită de arhanghelul Gabriel cel psihopat, cunoscut și drept Mesagerul Monologurilor Prea Lungi, așa că numai Dumnezeu știe în ce stare erau ochii mei.

Sau creierul meu.

Zayne ar fi putut să fie doar o halucinație creată de o traumă cerebrală sau de durere. Oricare din variante avea sens. Cum să se afle el în fața mea? Zayne era… Doamne, era mort, iar corpul i se transformase deja în pulbere, ca al tuturor Gardienilor, când mureau. Legătura dintre noi, care‑l făcuse Protectorul meu, ne dăduse amândurora forță și viteză, dar ne trădase în clipa în care recunoscusem cât de mult îl iubeam. Fusese slăbit fizic, iar Gabriel profitase. Îl auzisem pe Zayne rostind ultimele cuvinte: „E‑n regulă“. Îl văzusem dându‑și ultima suf lare. Simțisem coarda care ne conectase, ca Protector și Legitim-Născută, plesnind înăuntrul meu.

Murise.

Era mort.

Și totuși, iată‑l aici, în fața mea. Simțeam miros de zăpadă proaspăt căzută și de mentă. Mirosul lui. Era mai puternic decât înainte, de parcă aerul văratic s‑ar fi afundat în iarnă.

Din cauza mirosului, pentru o clipă, m‑am întrebat dacă nu cumva era spirit – cineva care murise și trecuse dincolo. Când suf letele care se mutaseră spre marea nemărginire veneau să vadă ce f ăceau cei dragi, oamenii simțeau adesea un miros care le amintea de persoana decedată. Un parfum. Pastă de dinți. Trabucuri. Foc de tabără. Putea fi orice, pentru că raiul… raiul avea un anumit miros. Mirosea a ce‑ți doreai tu mai mult, iar eu îmi doream mai mult decât orice ca Zayne să fie în viață.

Simțeam mirosul raiului.

În ciuda vederii mele proaste, tot îmi dădeam seama că nu era un spirit. Era f ăcut din carne și oase – și strălucea. Pielea lui răspândea o lucire luminoasă, slabă, care nu fusese prezentă înainte.

M‑a cuprins amețeala când am privit în acei ochi care nu mai erau de un albastru șters. Nuanța lor devenise intensă și vibrantă, amintindu‑mi de scurtele momente din amurg în care cerul purta cea mai adâncă tentă de safir. Gardienii nu aveau asemenea ochi și nici nu le străluceau precum viermii aceia vechi, lucioși, pe care‑i găsise Jada mai demult în pod, când eram mici.

Gardienii cu siguranță nu aveau acele aripi care se întindeau dintre umerii lați ai lui Zayne. Nu erau aripi de Gardian, care‑mi aminteau adesea de o piele moale. Nu, aveau pene, pene albe și groase, cu dungi de aur care străluceau de foc divin, de har.

Doar două ființe pe lumea asta și dincolo de ea, în afara lui Dumnezeu, aveau acest har atotputernic în ele. Una dintre ele eram eu.

Dar Zayne nu fusese Legitim‑Născut, așa ca mine, și nici nu fusese precum unul dintre puținii oameni care aveau un înger cocoțat în arborele genealogic, conferindu‑le un har diluat, care fie le permitea să vadă stafii și spirite, fie să aibă alte abilități psihice. Mi se spusese toată viața că eram singura Legitim‑Născută, copilă din prima generație a unui înger și a unei femei umane, dar nu fusese tocmai adevărat. Mai existase și Sulien, odrasla lui Gabriel, pe care Zayne îl ucisese, deci presupun că redevenisem unică. Totul era irelevant, pentru că Zayne fusese Gardian.

Singura ființă cu genul acela de har și cu aripi era un înger, însă Zayne nu fusese înger.

Acum, însă, avea aripi de înger – aripi de înger, cu pene, care străluceau de har.

– Trin…? a zis, iar eu am icnit.

Doamne, era vocea lui! Părea să‑mi tremure tot trupul. Aș f i renunțat la aproape orice doar ca să‑i aud din nou vocea, și iată c‑o auzeam.

Am făcut un pas nesigur în față.

– Te… simt. Confuzia i‑a umplut glasul. M‑a privit.

DESPRE JENNIFER L. ARMENTROUT

Pe primul loc în topul New York Times și în rândul autorilor internaționali de bestselleruri, Jennifer L. Armentrout locuiește în Charles Town, West Virginia. Scriitoare prolifică, ea declară că dedică scrisului opt ore pe zi, iar în rest își petrece timpul citind, urmărind filme cu zombie sau plimbându-se împreună cu soțul ei și cu câinele. Visul ei de a deveni scriitoare a luat naștere în orele de matematică, când scria nuvele.

Te-ar mai putea interesa și: