Citește un fragment în avanpremieră din „Hoțul din Curtea Miracolelor”, de Adrian Majuru

Hoțul din Curtea Miracolelor, de Adrian Majuru este noua apariție editorială Litera, colecția Biblioteca de Proza Contemporană, coordonată de Doina Ruști. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Romanul are la bază o biografie reală, ficționalizată în linia teoriilor și viziunilor de antropolog ale autorului, referitoare la periferie și la destinul celui născut la marginea urbei. Prefața volumului este semnată de Cătălin D. Constantin.

„În Hoțul din Curtea Miracolelor, chipul Bucureștiului se compune din chipuri de oameni, de locuri, de clădiri, din suprapuneri de epoci, reale cândva și modificate după bunul‐plac al legilor imaginației. Ficțiune și realitate istorică, într‐un colaj neașteptat. Nu știi însă ce e scop și ce rămâne pretext. La jumătatea acestei indecizii întreținute subtil în carte, prinde contur imaginea unui oraș pătruns de un farmec discret și difuz, ezitând, ca și amintirile personale, între real și ficțiune.

Dacă citești Hoțul din Curtea Miracolelor ca roman, o minimă bibliografie teoretică e totuși necesară. Și ea e compusă din studiile unui singur autor – Adrian Majuru.

Am citat câteva titluri scrise de Adrian Majuru cu o intenție până acum ascunsă printre rânduri – aceea de a creiona portretul unui autor foarte special, care construiește un mod cât se poate de personal de a citi orașul și istoria lui. Acestui portret îi trebuie adăugate numeroasele expoziții, cu un concept bine definit, realizate de‐a lungul timpului de Adrian Majuru, având drept temă fizionomia orașului.” Cătălin D. Constantin

CITEȘTE UN FRAGMENT DIN HOȚUL DIN CURTEA MIRACOLELOR

„PARTEA ÎNTÂI. INTEROGATORIUL

CAPITOLUL 1

Întâlnirea dintre procurorul de caz și medicul Ion Stănescu, trimis de serviciul Morgii, a fost neașteptat de scurtă. Cazul acesta pe care‐l prelua era destul de rar întâlnit în lumea delincvenței: închis pentru omor, deși se aflase în legitimă apărare. În condiții normale, ar fi fost achitat, totuși delincventul a fost reținut pentru faptele săvârșite în trecutul său. Personajul în cauză a intrat în atenția medicului pentru tot ceea ce trăise pe drumul lung parcurs în subteranele sociale ale capitalei. Medicul Stănescu era interesat și cerceta cu mare pasiune viața unora dintre cei mai ingenioși infractori. Dincolo de expertizele sale solicitate de procurori, uneori se oprea pe cazuri care suscitau interes pentru el. De foarte mulți ani se arătase interesat de maniera în care cei mai nefericiți dintre semenii noștri reușesc să se adapteze pe măsură ce trec de praguri ale vârstelor, în condiții potrivnice, în fața unui destin ostil. Iar la marginea societății, acolo unde istoria se evaporă și nimeni nu se obosește să privească în acel clarobscur în mijlocul căruia nu știi peste cine dai sau ce poți descoperi, el s‐a arătat incredibil de
pasionat. Adunase o serie de cercetări ale unor hoți și delincvenți de prin închisorile din țară, însă dosarul care‐l aștepta la închisoarea Văcărești părea să fie de mare interes. Spre deosebire de ceilalți pe care i‐a studiat, acesta acționa singur, prefera să fie în afara vreunei bande de răufăcători. Nu era neapărat izolat, avea un portofoliu de prieteni de suferință delictuală, dar prefera să rămână singur în fața faptelor sale.

Pentru el istoria celor fără de istorie continua să fie o temă de care istoricii încă se fereau. Era ocolită chiar și de funcționarii statului, care ar fi trebuit să cunoască îndeaproape fenomenul social subteran. Ei ar fi trebuit să reflecteze asupra mizeriei sociale și asupra educației precare, care se extindea progresiv către tot mai variate structuri ale societății, să descopere soluții.

Istoria celor fără de istorie vine de departe, de la o mare distanță față de documentul istoric scris. Lumea lor a fost întâi circumscrisă de mitologie și folclor, apoi de cutumele și obiceiurile locurilor, și în cele din urmă, de lumea supravegheată a statului care a încercat să ofere definiri, catalogări, apoi să impună restricții, control și supraveghere.

Stănescu era satisfăcut de nivelul meditației sale, se vedea după cum calcă, după pașii largi, după modul elegant în care deschise ușa trăsurii.

Prin perdea se zărea peisajul, până departe, în cartierele mărginașe. Lumea periferiilor este o adevărată societate subterană, cu o evoluție paralelă față de aceea pe care o cunoaștem cu toții, dar care poate determina în anumite circumstanțe istorice schimbări neașteptate, deformări culturale și spirituale de nebănuit. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Această lume îngenuncheată și mărginașă are propria ierarhie, propriile valori morale. Este un adevărat organism social și cultural, care, în viitor, se poate ridica împotriva „realizaților“, a „normalilor“, pentru a‐i supune unei noi ordini: anarhia.

Marginalii sunt semenii noștri, care într‐un scurt pasaj al vieții lor s‐au prăbușit și nu s‐au mai putut ridica. Poate că acolo, în lumea subterană și nocturnă, descoperi cu ușurință faptul că „destinul înseamnă locul și momentul în care te naști“. Însă ceea ce este mai monstruos este că, în spatele fiecăruia dintre noi, se simte uneori respirarea prăbușirii.

Stănescu traversă curtea, scoțându‐și fără grabă mănușile, deget după deget. Apăsă clanța și traversă încăperea boierește, până la birou. Hoțul fusese adus cu ceva timp înainte, era deja familiarizat cu toate obiectele din incintă. Și era dornic de vorbă, ceea ce lui Stănescu îi producea o mică iritare. Pentru el întotdeauna cea dintâi vizită era scurtă. Prefera să lucreze în mai multe vizite, să exploreze ce era mai ascuns, mai greu de pătruns, în lumea pe care și‐a creat‐o delincventul. Toți au o astfel de lume unde găsesc refugiu. Stănescu pornea de la familiar către necunoscut. Acest drum îl interesa tare mult, oricât ar fi durat și oricât de greu ar fi fost de parcurs. Dar întotdeauna primii pași ai acestui drum însemnau cuvinte simple, dialoguri scurte. După cum și urma să se întâmple în următoarele clipe. Medicul îi arătă interlocutorului său scaunul și îl invită să se așeze, să se relaxeze.

Prima întrebare era standard:

„Cum te cheamă?“

„Ion Șerbănescu“, a zis Tata Moșu. Își cunoștea valoarea, știa să aștepte și probabil să negocieze. După câteva clipe, adăugă: „Zugrav de meserie“.

Stănescu știa bine genul, se aștepta chiar să‐l audă mărturisind disciplinat toate faptele. Nu era bătrân, în ciuda poreclei, dar trecut prin multe cu siguranță era. Manșeta cămășii bătea pe câteva puncte vineții, probabil un tatuaj de barbugiu. Acolo învățase să câștige și mai ales să joace.

Calmul acestui hoț îl irita. Se afla acum în fața lui: și nu era vorba doar despre el, ci despre o categorie întreagă: lumea borfașilor se afla în fața sa. Hoțul sau tatăl tuturor hoților înțelegea situația și îl privea politicos, poate convins de nevinovăția lui. Privea cu ușoară̆ seninătate interesul medicului, intuia că‐i face anamneza. Apoi urmă schimbarea:

Tata Moșu își uni mâinile deasupra mesei îndreptându‐și privirile către fereastra care dădea în afara închisorii. Se vedea un câmp verde, întrerupt de câte un copac sau un tufiș de măceș. După câteva momente de liniște în care păru că‐și adună primele gânduri pentru a‐și spune mai potrivit ceea ce a trăit dintotdeauna, începu să mărturisească:

„Faptele s‐au petrecut așa cum probabil le consemnează documentele pe care le ai în față, dar într‐o altă societate aș fi doar un luptător, un om care n‐a avut de ales…“

Hoțul avea o voce controlată și cuvinte alese cu grijă. Un timp îl ascultă cum face analiza vinovăției de clasă, mai mult ca să‐și dea seama cum gândește, unde se formase, dacă vorbea din cărți.

„Ai ceva școală, nu‐i așa?“

„Are importanță? Am făcut Liceul Lazăr, fără entuziasm.“

Lui Stănescu fața acestui hoț venit din marginea orașului îi spusese deja totul, lipită de alte fețe, pe care avusese ocazia să le întâlnească în circumstanțe similare.

„Mai ales intelectualii comit nelegiuiri în numele dreptății“, spuse Stănescu și imediat regretă.

Hoțul din fața lui părea ofensat, aducându‐i în minte alți criminali, dezamăgiți de judecățile sale. Mai ales un dosar vechi plutea prin încăpere, umplând spațiul dintre el și Tata Moșu. Primul lui caz.

***

CAPITOLUL 2

Era la începutul anului 1928. România era condusă de o regență și trăia prima iarnă fără regele ei unificator. Bucureștiul își continua existența intersectând‐o cu sute de mii de vieți anonime. Sau aparent anonime. Una dintre ele a fost aceea a unui aventurier: Gheorghe Găetan, în vârstă de treizeci și șapte de ani, fără nicio meserie precisă, trăind din expediente și din banii pe care îi câștiga fără muncă. Locuia în vremea din urmă, de mai bine de patru ani, sub același acoperământ cu doamna Margareta Pilat, văduvă prin divorț, care îl ajuta cu diferite sume de bani și îi dădea toată întreținerea necesară.

Lipsit la început de orice grijă, grație ajutorului ce‐l primea și nepreocupându‐se întru nimic de traiul său, acuzatul își petrecea mai toată vremea prin cluburi și prin diferite saloane, unde, cu toată cultura lui superficială, numai din cauza unei perfecte atitudini de om de salon pe care și‐o adoptase, era bine primit și înconjurat cu deosebită atenție.

În aceste saloane actualul a cunoscut pe doamna Iosefina Leonida, văduvă, proprietară și posesoarea unei însemnate averi, pe care, curând după aceea, a început să o viziteze acasă la dânsa, din timp în timp, sub diferite pretexte.

Se consideră că mediul în care a crescut Gheorghe Găetan și anturajul care l‐a format către vârsta adultă l‐au educat în sensul câștigării de bani nemunciți pe orice căi și prin orice mijloace, afaceri de ocazie, expediente, jocuri de noroc și specularea anumitor sensibilități al căror avantaj se pierde cu înaintarea vârstei. Găetan se apropia de patruzeci de ani, nu avea nicio situație și ajutorul dat de doamna Pilat, din ce în ce mai parcimonios, nu‐i mai ajungea pentru acoperirea cheltuielilor ce le făcea și în niciun caz nu‐i putea fi suficient pentru a înființa societatea de reprezentanță a unor mărci de automobile, pe care societate acuzatul o visa. Bani nu mai avea de unde lua, căci nimeni nu‐i dădea, și atunci a pus la cale jefuirea doamnei Leonida, care nu se gândea să‐i plătească acuzatului nimic și nici să‐i dea beneficii nemuncite.

În asemenea condiții crima apare cu totul explicabilă în mentalitatea acuzatului și pregătirea ei în cele mai mici amănunte, de către un om care toată ziua nu făcea altceva decât să se gândească la toate mijloacele cinstite și mai ales necinstite de a‐și procura bani, nu poate mira, cum de asemenea nu poate mira din cauza temperamentului vicios al acuzatului.

Pentru a o convinge pe victimă să‐și aducă toți banii acasă din bănci, Găetan și‐a construit un plan pentru a‐i vinde bijuterii. El cunoștea de mai multă vreme pe frații Tănăsescu, proprietari ai moșiei Săbăreni din județul Ilfov și posesorii unor bijuterii de mare valoare rămase moștenire de la tatăl lor; s‐a prezentat acestora, și în special lui Atanase Tănăsescu, pe care îl cunoștea mai bine, spunându‐i că are dânsul un cumpărător pentru zisele bijuterii. L‐a determinat pe acesta să‐i dea un briliant pentru a‐l duce să‐l prezinte doamnei Leonida.

Doamna a primit briliantul, l‐a evaluat la un bijutier la 50 000 de lei caratul. În urma acestei evaluări, doamna Leonida a ridicat din depozitul ce‐l avea la societatea Leonida suma de 500 000 de lei pe care a adus‐o și a închis‐o în casa de fier. În aceeași săptămână s‐a mai împrumutat de la Banca Românească de 300 000 de lei pentru a cumpăra briliantele. Pe 23 februarie 1928, Găetan s‐a prezentat din nou la doamna Leonida, care i‐a spus că a adus toți banii și în schimb să‐i aducă toate briliantele, căci nu poate ține banii în casă fără dobândă. În aceeași zi i‐a remis și briliantul pentru a i le aduce pe toate, când îi va da și dânsa suma, rămânând ca sâmbătă, 25 februarie, Găetan să vină cu toate briliantele.

Sâmbătă seara, de la Biserica Albă de pe Calea Victoriei a luat un automobil cu care a trecut de‐a lungul străzii Cometa (astăzi Căderea Bastiliei), oprindu‐se în capul Parcului Bonaparte, de unde s‐a dat jos, traversând singur Șoseaua Bonaparte și mergând până la casa doamnei Leonida din strada Roma, numărul 8, pe jos, ferindu‐se să fie văzut.

Aflând de prezența banilor, acuzatul a devenit pe moment afectuos, s‐a apropiat de doamna Leonida și tot mângâind‐o a determinat‐o să‐și scoată rochia de pe dânsa, rămânând în combinezon și aruncând pe dânsa un robe de chambre de culoare verde cu negru. Astfel, sumar îmbrăcată, victima s‐a așezat pe divan, în timp ce acuzatul s‐a dezbrăcat și dânsul, punându‐și hainele pe scaunul de lângă toaletă; apoi a revenit lângă victimă cu un pahar de vin pe care i l‐a dat să‐l bea. Tot dezmierdând‐o, s‐a urcat și dânsul pe divan. În cameră nu era aprinsă decât lampa mică de pe măsuța de lângă divan și Găetan a pretextat că‐l supără lumina ei, a întins mâna stângă, a luat lampa de pe măsuță și a pus‐o jos, pe scânduri, în stânga di-
vanului, spre fereastră, după măsuță; în aceeași clipă, făcând mișcarea de înapoiere, cum ședea cu fața în jos, a întins mâna dreaptă de a luat din buzunarul paltonului pe care‐l aruncase în dreapta divanului, spre ușă, ciocanul pe care‐l adusese cu dânsul și în clipa următoare a lovit‐o cu muchia ciocanului în frunte. Victima, nedumerită de ce s‐a întâmplat și crezând în momentele de pierzanie în care se găsea că i‐a căzut în cap tabloul ce atârna deasupra divanului, s‐a întors cu capul în jos, în timp ce acuzatul a continuat să lovească. După ridicarea banilor din casa de fier, Găetan a părăsit apartamentului doamnei Leonida, aceasta reușind apoi să închidă după acesta ușa sufrageriei. Salvată de servitoarea care locuia la mansardă, doamna Leonida a fost dusă de cumnatul ei, inginerul Brătescu, la Sanatoriul Dr. Antoniu.

Toată noaptea acuzatul a rătăcit pe străzi. S‐a dus la Cafeneaua Capșa, de unde a telefonat acasă doamnei Pilat că este reținut în oraș. După aceea s‐a întors la locul crimei, de unde, văzând lumină și un automobil în poartă, a trecut mai departe și s‐a reîntors în oraș. Trecând prin dreptul porții casei sale din strada Dionisie Lupu 43, a văzut iarăși automobile și agenți și și‐a dat seama că este descoperit și urmărit. Din acest moment a început goana pentru a‐și ascunde banii și a se salva pe dânsul. S‐a urcat din nou într‐un automobil, rătăcind prin oraș fără nicio țintă, apoi, pe la ora 1 și jumătate noaptea, s‐a dus cu automobilul la frații Negreanu din strada Popa Rusu, numărul 21, pe unde avea obiceiul să treacă noaptea când venea de la club, fiind rudă cu dânșii. Fiind primit de aceștia, se tot plimba prin casă și, ținându‐i de vorbă, a ascuns fără să fie observat o parte din bani după niște cărți. A plecat de la aceștia spunându‐le că este răcit și merge spre casă. Găetan ajunge iar la Capșa, unde îl cheamă printr‐un bilet pe amicul său Gogu Izvoranu pe care‐l știa la Clubul Regal din Calea Victoriei. Gogu Izvoranu, lipsit de orice ocupație, s‐a dus imediat la locul fixat, de unde Găetan l‐a luat în automobil până la Piața Victoriei, unde s‐au dat jos din automobil și apoi au mers amândoi pe jos pe Bulevardul Colței (azi Lascăr Catargiu). Găetan i‐a povestit lui Gogu Izvoranu cele petrecute în timp ce se plimbau pe străzile Primăverii și Biserica Albă, de la orele 3 și jumătate dimineața până la 5 și jumătate. Ajutat de Gogu Izovarnu, a fost primit a doua zi de maiorul Bursan și avocatul Stelo Voinescu și convins să se predea. În mod imprecis, cazul lui Găetan i se părea înrudit cu al hoțului din fața sa. Stănescu era convins că ereditatea ocupă un loc important în acțiunile unui om.

Găetan a fost doar una dintre miile de încercări eșuate în a izbândi prin suferința altora. În lumea celor de jos, astfel de izbânzi își găsesc repede antidotul în încercările poliției, spre deosebire de lumea celor de sus, în cazul cărora adesea poliția doar aspiră să reușească să limiteze măcar jafurile pe seama altora.

Stănescu știa de la profesorul său Minovici faptul că, adesea, după o serie de investigații, unii dintre cei mai periculoși delincvenți sunt declarați alienați, adică „degenerați hereditari“. Aceștia sunt „produse hereditare, degradate ale rasei din care purced; incapabili de a se adapta mediului ca refractari la orice educațiune din cauza insuficienței organice, ei sunt victimele evoluției“. Nu înseamnă cu unii dintre ei nu pot să parcurgă cu precipitare două‐trei licențe și să‐și impună în mod agresiv propria imagine despre care au o părere foarte bună. Răstălmăcesc întotdeauna cuvintele și evenimentele în favoarea lor, sunt sămânță de scandal și agresivitate verbală și fizică, uneori sunt conștienți de reacțiile antisociale și le cultivă pentru a‐i anihila pe cei din jur, potențiali concurenți sociali. Indivizii răi din naștere sunt predispuși la nebunie. Au mania persecuției, a injustiției care trebuie reparate. Deși moștenită, nemulțumirea morbidă este amplificată și de familie. Există manifestări încă din copilărie. Mai ales dezechilibrul dintre abilități îl indică pe maniac. Există un contrast evident între calitățile morale și cele afective. Viitorul ucigaș are instincte perverse, sentimente depravate, înclinație spre violență. Comite acte cu totul extraordinare, denotând o rea natură sau absența simțului moral. Un semnal clar al naturii ucigașului apare în adolescență, prin atitudini excentrice, prin lipsa totală a disciplinei. Sunt susceptibili, pasionali, trecând repede de la un sentiment la altul. Trăiesc frenetic orice. Înclinația principală e spre anarhie și sunt maeștri ai discordiilor de orice fel.

Trăsăturile de caracter ale unei astfel de patologii scot în evidență reaua‐voință față de social și sociabilitate. Astfel de persoane trec repede dintr‐o extremă într‐alta, își schimbă cu repeziciune părerea asupra persoanelor și lucrurilor, adesea le manevrează în favoarea lor. Sunt susceptibili (se cred urmăriți de colegi sau prieteni), sunt iritabili într‐o discuție contradictorie pe care nu o pot coordona, deși nu au dreptate, recurg la violență când poziția lor este pusă sub semnul întrebării. Sunt indisciplinați și indisciplinabili, nu recunosc decât voința lor, nu recunosc regulamente, program de lucru, norme etc. Fericirea lor supremă consistă în a se crede tipuri perfecte de virtute, modele imaginare, introvertite, pe care caută să le impună, ca pe o recunoaștere, celorlalți, într‐un mod adesea agresiv. Sunt mincinoși, bănuitori, risipitori, imprevizibili, nu te poți baza pe ei. Sunt prezumțioși, falși, fricoși și superstițioși. Devin afabili în momentul în care persoane de care depind material sau social își încrucișează părerile cu ei, dar sunt nemiloși cu subalternii și chiar colegii aflați pe aceeași linie socială sau profesională.

Inteligența acestor bolnavi nu funcționează decât în sensul pasiunii lor; ideile lor mici, strâmte, minuțioase nu‐i împiedică a se crede oameni capabili și buni la orice. Mulți dintre ei au ochii la pândă, geloși, nu pierd un cuvânt, un gest al persoanelor ce‐i înconjoară pentru a putea găsi un subiect de critică sau de plângere. Împinși de caracterul lor răutăcios, simt necesitatea absolută de a contraria sau ataca pe cineva.

Sunt foarte abili în a se face considerați victime, reclamând neîncetat răutăți sau acțiuni împotriva persoanei lor, deși realitatea susține contrariul. Ei sunt într‐o contrazicere perpetuă între vorbele și actele lor. Sunt capabili de hoții, escrocherii, crime, prostituție de cele mai mari infamii pentru a duce o viață de plăceri fără muncă. Această lene incurabilă este cel mai pregnant caracter al bolii lor atât de periculoase din punctul de vedere social. Această stare durează toată viața, sfârșind printr‐o sinucidere sau prin complicarea cu alte boli mintale.

Acesta era bagajul lui Stănescu, iar omul din fața sa trebuia cântărit după această grilă a lui Minovici.

Tata Moșu nu‐l slăbise nicio clipă din priviri, poate că știa și el toate aceste lucruri și‐și luase măsuri de precauție pentru a‐și ascunde adevărata natură. Era un bărbat cu privire de om care învățase multe și era dispus la schimbare.”

CE SPUN CRITICII DESPRE HOȚUL DIN CURTEA MIRACOLELOR

„Am citat câteva titluri scrise de Adrian Majuru cu o intenție până acum ascunsă printre rânduri – aceea de a creiona portretul unui autor foarte special, care construiește un mod cât se poate de personal de a citi orașul și istoria lui. Acestui portret îi trebuie adăugate numeroasele expoziții, cu un concept bine definit, realizate de‐a lungul timpului de Adrian Majuru, având drept temă fizionomia orașului. „Când două lumi diferite se întâlnesc, granițele dintre ele dispar“, scrie Adrian Majuru către finalul cărții Hoțul din Curtea Miracolelor. Fraza face referire la lumile în care a trăit Tata Moșu, dar e perfect adevărată pentru a descrie și felul de a fi al cărții. Când ficțiunea și realul unui oraș se întâlnesc, granițele dintre ele dispar. Hoțul din Curtea Miracolelor e o carte de citit în dublă cheie, după două legi de lectură, cele ale romanului și cele ale arheologiei antropologice.” CĂTĂLIN D. CONSTANTIN

„Scris cu pasiune, romanul aduce un stil fermecător și o construcție inteligentă.” DOINA RUȘTI

„Adrian Majuru e un autor foarte special care construiește un mod convingător de a citi istoria și orașul.” CĂTĂLIN D. CONSTANTIN

DESPRE ADRIAN MAJURU

Adrian Majuru (n. 19 decembrie 1968, București), istoric și antropolog, a scris numeroase studii și cărți, printre care Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență (2003), Bucureștiul subteran. Cerșetorie, delincvență, vagabondaj (2005), Copilăria la români (2006). A debutat în ficțiune cu volumul de povestiri Șapte variațiuni pentru flautul fermecat (2010). Este directorul Muzeului Municipiului București.