Citește un fragment în avanpremieră din ,,Înainte să ne luăm rămas-bun ” de Toshikazu Kawaguchi
,, Inainte sa ne luam ramas-bun ” de Toshikazu Kawaguchi este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă pe litera.ro și în librării.
Obişnuiţii cafenelei magice Funiculi Funicula cunosc bine faimoasa ei legendă şi extraordinara ofertă de călătorie în timp. Mulţi dintre clienţii ei s-au reîntâlnit cu vechile iubiri, s-au împăcat cu familia înstrăinată şi i-au vizitat pe cei dragi. Dar călătoria nu este lipsită de riscuri şi există reguli stricte de urmat.
În tradiţia senzaţionalei serii Până nu se răceşte cafeaua a lui Toshikazu Kawaguchi, cititorii vor face cunoştinţă cu noi vizitatori: soţul care are ceva important de spus; femeia care nu şi-a putut lua rămas-bun de la câinele ei; femeia care nu a putut răspunde la o cerere în căsătorie; fiica nerecunoscătoare care şi-a alungat tatăl.
Cu personajele nostalgice şi poveştile înduioşătoare care îi sunt caracteristice, Kawaguchi ne întreabă, în frumosul şi obsedantul volum Înainte să ne luăm rămas-bun: „Pe cine ai vizita dacă ai putea călători în timp?
CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE IOLANDA PRODAN
SOȚUL
– Ce? Orice aș face nu pot schimba prezentul? Confuz, Kadokura Monji lasă capul pe un umăr, moment în care o petală de cireș se desprinde de pe părul lui grizonant, plutește grațios în aer, apoicade pe podea. În cafeneaua slab luminată într‑o nuanță de sepia doar de câteva lustre cu abajur, Kadokura ține carnetul în care și‑a făcut notițe aproape lipit de față.
– Ce înseamnă asta, mai exact?
– Ăăă… Cum să vă spun…, începe ezitant Tokita Nagare, patronul cafenelei, un bărbat masiv, de peste doi metri, cu ochii înguști ca două fire de ață, are poartă mereu o tunică albă de bucătar. Să luăm ca exemplu această casă de marcat. E un obiect rar, neprețuit. Se spune că e cea mai veche casă de marcat încă în folosință din Japonia.
Cântărește patruzeci de kilograme fără bani în ea, ca să nu fie furată. Dar, să presupunem că într‑o zi cineva o fură, continuă Nagare, și, ca să fie convingător, bate hotărât cu palma în casa de marcat de pe bar. În cazul ăsta, cu siguranță că ați vrea să vă întoarceți în trecut, ca să ascundeți casa de marcat, sau să păziți intrarea cafenelei ca să nu intre nimeni să v‑o fure. Am dreptate?
– Bineînțeles. Indiscutabil, încuviințează Kadokura, aprobând viguros din cap.
– V‑ați strădui degeaba, nu funcționează. Orice ați face să preveniți furtul, inevitabil hoții vor sparge cafeneaua și vor fura casa de marcat, chiar dacă ați ascuns‑o bine.
– Uau, sună fascinant. Mă întreb dacă există o dovadă științifică în spatele faptelor. Chiar sunt curios să aflu dacă e vorba de o relație cauzală. Să fie cumva o manifestare a efectului fluture? întreabă Kadokura, privindu‑l sfredelitor cu ochi sclipitori.
– Efectul fluture? întreabă Nagare – de data asta e rândul lui să aplece capul, nedumerit.
– E o teorie avansată de meteorologul Edward Lorenz în prelegerea din 1972, de la Asociația Americană pentru Progresul Științei. Avem și noi un proverb, îl cunoașteți? „Dacă vântul bate, dogarul face bani.“ Cam așa e și cu efectul fluturelui.
– Aha…
– Faptul că prezentul nu se schimbă nu e efectul unei cauze. E mai curând un fel de corectare a trecutului, nu? Dacă e așa, asta înseamnă că efectul fluturelui iese din discuție. Uau, devine din ce în ce mai interesant, mormăie Kadokura entuziasmat, notând ceva în carnet.
– Sincer să fiu, singura explicație pe care o dăm clienților noștri este „așa e regula“. Nu‑i așa, Kazu? o întreabă Nagare pe Tokita Kazu, care e lângă el.
– Mm, îngaimă tânăra, fără să ridice privirea.
Kazu, verișoara lui Nagare, e chelnerița cafenelei. Îmbrăcată cu o vestă neagră peste cămașa albă și încinsă cu un șorț lung de somelier, șterge câteva pahare. Chipul ei nu trădează nici o emoție. În afară de trăsăturile frumoase, tenul alb ca laptele și ochii migdalați, nimic nu o scoate în evidență. Dacă o vezi o dată și închizi ochii, nu‑ți mai amintești de ea când i‑ai deschis.
Chiar și Kadokura remarcă prezența ei abia după ce urmărește privirea lui Nagare. „A, da, mai e cineva aici“, își spune în gând când o vede. E o prezență discretă, aproape insesizabilă.
– În concluzie, domnule profesor Kadokura, pe cine doriți să întâlniți din trecut de ați venit la cafenea?
– Te rog să nu‑mi mai spui profesor, doamnă Kiyokawa. Nu mai predau.
Fâstâcit de remarca lui Fumiko Kiyokawa, Kadokura se scarpină în creștet. Fumiko a călătorit în timp ca să se întâlnească cu iubitul de care se despărțise. Acum, e o clientă fidelă a cafenelei, căreia îi trece pragul aproape în fiecare zi. Stă pe un scaun la bar.
– Vă cunoașteți? întreabă Nagare.
– Profesorul Kadokura mi‑a predat cursul de arheologie la universitate. Dar nu e doar profesor de arheologie. Are în sânge spiritul de aventură și a călătorit în întreaga lume. Cursurile dumnealui erau foarte interesante, adevărate comori.
– Cred că ești singura care vorbește admirativ despre cursurile mele. Ai fost o studentă de excepție, întotdeauna cea mai bună din an.
– Ei, nici chiar așa, nu exagerați, răspunde Fumiko, modestă, și neagă cu un gest. Nu suportam ideea să am note mai slabe decât alții, atâta tot.
Că tot veni vorba de Fumiko: când era elevă la liceu a învățat singură șase limbi străine, iar facultatea a absolvit‑o ca șefă de promoție. Și nu a fost o studentă de excepție doar fiindcă nu‑i plăcea să fie mai prejos decât colegii de an. Dovadă e faptul că profesorul Kadokura nu a uitat cât de inteligentă e, chiar dacă nu mai e la catedră de mult.
– Deci, domnule profesor…
– A, da… Vrei să afli ce m‑a adus aici, nu? Sincer să fiu…
Kadokura întoarce privirea de la Fumiko, așezată alături de el, în fața barului, și coboară ochii către mâinile împreunate.
– Am venit să‑mi văd soția încă o dată. Vreau să mai vorbesc cu ea, continuă profesorul cu glas stins.
– Pe soția dumneavoastră? Să nu‑mi spuneți că…
Expresia crispată de pe chipul lui Fumiko îi spune profesorului că fosta lui studentă a fost cât pe ce să rostească „soția dumneavoastră a murit“.
– A, nu… Soția mea trăiește.
Fața lui Fumiko se mai înseninează puțin, însă chipul profesorului Kadokura rămâne întunecat. Intuind că trebuie să mai fie un detaliu care le scapă, Nagare și Fumiko tac, așteptându‑l să continue.
– Trăiește, dar în urma unui accident a suferit o hemoragie cerebrală. E în comă. În curând se vor împlini doi ani și jumătate de când e inconștientă. Mi s‑a spus că unii pacienți pot sta în comă între trei și cinci ani, însă medicii m‑au anunțat că mai are puțin de trăit, din cauza vârstei înaintate.
– Îmi pare rău, spune Nagare. În cazul ăsta, nu cumva vreți să vă întoarceți în trecut ca să preveniți accidentul soției? Dacă am dreptate, din păcate, așa cum v‑am spus mai devreme…
CE SPUN CRITICII
„O analiză a iubirii şi a regretului, în patru acte, scrisă într-o proză fluidă, onirică. Simplă, sentimentală şi profundă, această carte va satisface cu siguranţă nerăbdarea fanilor seriei.” Publishers Weekly
„Un balsam pentru suflet.” Booklist
Kawaguchi a găsit o metodă unică de a aborda o temă atât de comună cum este călătoria în timp şi a surprins puterea bucuriei ca moştenire lăsată de cei dragi… Fanii Bibliotecii de la Miezul Nopţii a lui Matt Haig vor savura această lectură rapidă cu note de realism magic şi căutare de sine.” Library Journal
„Un roman fermecător despre o cafenea japoneză misterioasă în care clienţii care se aşază pe un anumit scaun pot să se întoarcă în timp – dar numai până când cafeaua se răceşte.” Star Tribune
„Povestea poate că explorează un subiect similar cu al altor romane din acest gen, dar limitează în mod inventiv mecanica deplasării în timp la durata unei cafele şi asta îi dă mai multă semnificaţie.” Chicago Review of Books
„O incursiune impresionantă, deosebit de captivantă în dorinţa personajelor de a se agăţa de trecut.” Publishers Weekly
„O poveste frumoasă, un fel de pildă despre un scaun magic dintr-o cafenea în care, dacă vrei, poţi să te întorci în timp. O lectură ciudată, însă fermecătoare.” The Sydney Morning Herald
„Plină de suflet, narată într-o construc ţie de cuvinte inteligentă, cu o desfăşurare convingătoare a relaţiilor dintre personaje.” Books and Bao
DESPRE AUTOR
TOSHIKAZU KAWAGUCHI s-a născut în 1971, la Osaka, Japonia. A fost producător, regizor şi scenarist pentru grupul de teatru Sonic Snail. Romanul său de debut, Până nu se răceşte cafeaua (2015), este o adaptare după piesa de teatru pusă în scenă de 1110 Productions, care a câştigat Marele Premiu la ediţia a zecea a Festivalului de Dramă Suginami. Cartea a fost ulterior ecranizată, cu scenariul scris de autor, filmul cu titlul Cafeneaua Funiculi Funicula având premiera în 2018. Succesul uriaş al romanului său l-a determinat pe Kawaguchi să scrie patru continuări, care s-au bucurat de aceeaşi primire entuziastă din partea publicului.