Citește un fragment în avanpremieră din „Isus din întuneric” de Radu Găvan

Isus din întuneric de Radu Găvan este în curs de apariție la Editura Litera, în colecția „Biblioteca de Proză Contemporană”. Acest roman, cu autograful autorului, va fi disponibil pentru livrare începând din 2 aprilie 2021.

DESPRE ISUS DIN ÎNTUNERIC DE RADU GĂVAN

Cu un imaginar complex și neo-mistic, cu scene memorabile, romanul aduce o poveste despre zona cea mai profundă și tragică a artei. Nebunie, stări de grație și dragoste — totul pe un fir epic simplu, cu suspans constant.

„Romanul de maturitate al lui Radu Găvan, Isus din întuneric este cartea confirmării, care-i fixează locul în literatură. Masiv, cu efuziuni lirice, construit din materia capodoperelor, poate fi considerat un manifest literar și, cu siguranță, un roman-eveniment.” (Doina Ruști)

Citește un fragment în avanpremieră din Isus din întuneric de Radu Găvan

Bruno şi Asgard mă însoţesc de fiecare dată, cu toate că, aş putea să jur, nu le face nicio plăcere (nu e nevoie să fii prea perspicace ca să realizezi acest aspect), dimpotrivă, am uneori impresia că detestă profund acest obicei absolut natural şi sănătos. Contrar unei prime impresii, Bruno şi Asgard nu sunt câinii mei, deşi ar fi fost, poate, mai bine, ci gărzile mele de corp. Câinii, fie că sunt de companie, fie de pază, sunt în general ataşaţi de stăpânii lor şi îşi manifestă afecţiunea într‑un mod mai mult sau mai puţin exuberant şi, de cele mai multe ori, dezinteresat. În contrapartidă, paznicii mei păreau să fie lipsiţi de aproape orice urmă de emoţie. Fireşte, nu duceam dorul afecţiunii lor, chiar dacă uneori, ca orice om singur, îmi doresc să schimb câteva vorbe cu cineva, însă nu de puţine ori prezenţa celor doi îmi provoca o stare de disconfort. Îi percepeam ca fiind lipsiţi de umanitate, două blocuri de gheaţă, şi oricât încercasem, nu reuşisem să creez o conexiune cu ei, cât de mică. Acea vagă senzaţie de nemulţumire din partea lor, pe care o percepeam sau mă amăgeam că o percep atunci când mă însoţeau dimineaţa la alergat, era singura rază de emoţie ce radia slab între noi. În fine, mai exista şi varianta ca Bruno şi Asgard să fie nişte persoane mai puţin dotate din punct de vedere intelectual, cu un bagaj de emoţii relativ sumar, mă rog, ceea ce s‑ar putea numi în limbaj popular – nişte idioţi.

Ca s‑o scurtez, în ziua aceea m‑am trezit, ca de obicei, cu noaptea în cap, m‑am îmbrăcat, am băut un suc de portocale stors de Asgard, sau de Bruno? sau poate chiar de mine?! of, Doamne – cred c‑o dau în demență senilă, în fine, am băut sucul ăla afurisit, poate am stors chiar eu portocalele sau erau deja stoarse de altcineva, aşa, dracu’ să le ia, după care am ieşit să alergăm.

Mă durea puţin capul, însă am pus starea neplăcută pe seama energiei vag negative ce răzbătea dinspre paznicii mei, care alergau la vreo doi metri în spate, fără să scoată o vorbă. Era ca un bâzâit slab şi constant, o senzaţie destul de enervantă şi comună. La un moment dat însă, după ce parcursesem vreun kilometru şi tocmai intrasem în parc, bâzâitul s‑a transformat dintr‑odată într‑un semnal de alarmă ca o sirenă antiaeriană. Trecerea a fost atât de brutală, încât am trăit senzaţia că cineva îmi străbătuse în fugă mintea. Apoi s‑a făcut linişte. Am continuat să alerg, în timp ce inima îmi bătea nebuneşte. Mă sufocam. Eram pe cale să fac un infarct? De la ce? Mănânc sănătos, fac mişcare, nu prea mă enervez, duc o viaţă echilibrată. M‑am aşezat pe o bancă. Fără să comenteze, Bruno şi Asgard s‑au oprit ceva mai încolo. I‑am privit cum stăteau în picioare, aparent fără să mă bage în seamă, uitându‑se undeva aiurea către lac, tăcuţi şi indiferenţi, şi am trăit senzaţia clară că se prefăceau. Îmi urmăreau fiecare mişcare, mai mult – comunicau cumva între ei, poate prin semne, poate în alt fel, nu ştiu cum, dar o făceau. Apoi mi s‑a făcut frică, o frică groaznică, asemenea unui val uriaş, care te izbește pe neașteptate şi te buimăceşte. Nu trebuie să intru în panică, mi‑am repetat rar de câteva ori, poate de vreo douăzeci de ori, nu mai ştiu, până când mi‑am recăpătat suflul şi senzaţia de frică s‑a atenuat. Pe urmă, în timp ce mă linişteam, Bruno s‑a întors spre mine şi m‑a privit în ochi o clipă, iar în privirea lui se mişca ceva, am văzut un copil zâmbind, după care vedenia a dispărut şi mi‑am simţit trupul amorţind, şi mi s‑a făcut frig, groaznic de frig. Apoi, Bruno i‑a spus ceva lui Asgard, i‑am văzut buzele mişcându‑se lent şi am ştiut că vorbea despre mine; Asgard a încuviinţat aproape imperceptibil şi cuvintele lui Bruno mi s‑au prelins în urechi, cuvintele pe care le spusese cu câteva clipe în urmă şi care abia acum ajunseseră la mine, de parcă între noi ar fi existat un spaţiu vâscos, prin care sunetele înaintau anevoie, iar acele cuvinte erau: Ucide‑l pe poponar!

DESPRE RADU GĂVAN

Radu Găvan (n. 29 decembrie 1978) este autorul romanelor Exorcizat (2014), Neverland (2015) și Diavoli fragili (2017). A primit Premiul de Debut „Mircea Ciobanu” al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul pentru cel mai bun roman la Festivalul „Alexandru Macedonski” (pentru Neverland).

Tradus în germană, prezent în publicații, remarcabil și prin poeziile sale, Radu Găvan se plasează în avangarda generației lui.