Citește un fragment în avanpremieră din ,,Jurnalul Menajerei” de Loreth Anne White

,,Jurnalul Menajerei” de Loreth Anne White este noua apariție editorială Litera, colecția  Buzz Books. Cartea este disponibilă pe litera.ro și în librării.

Kit Darling este o menajeră cu o dependență neobișnuită: îi place să iscodească. Ea este „fata invizibilă“, care simte nevoia să-și bage nasul în viețile bine păzite ale clienților ei bogați. Iscodeala ei este un hobby inofensiv până când Kit vede ceva ce nu poate ignora în casa noilor ei clienți: un secret atât de întunecat, încât ar putea distruge cuplul privilegiat care așteaptă primul copil. Acest lucru o face pe Kit periculoasă pentru cuplu. Și, în același timp, îi face pe cei doi soți – care ar putea ucide pentru a-și păstra secretul – periculoși pentru Kit.

Când polițista de la Omucideri Mallory Van Alst este chemată la locul crimei într-o casă de lux de pe malul apei, cunoscută sub numele de Casa de Sticlă, se confruntă cu dovezile unui atac atât de violent, încât este improbabil ca victima să mai fie în viață. Dar nu există nici un cadavru. Proprietarii casei au dispărut. Iar menajera lor lipsește. Singurul martor este bătrâna de alături, pe care un țipăt a trezit-o în puterea nopții. Vecina a fost, de asemenea, ultima persoană care a văzut-o pe Kit Darling în viață.

Pe măsură ce Mal începe să descopere secretul care a pus viețile tuturor celor implicați pe un curs de coliziune perfid și inevitabil, își dă seama că nimic nu este așa cum pare. Și nimeni nu poate scăpa de propriul trecut.

Un roman de suspans psihologic înșelător, plin de răsturnări de situație și tulburător, cu un final surprinzător, scris de Loreth Anne White, autoarea bestsellerului Secretul pacientei.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE DANA-LIGIA ILIN

MARTORII TĂCUȚI
31 octombrie 2019. Joi.

Este ora 23.57. Noaptea de Halloween. Întuneric. Burniță. O ceață deasă se târăște pe lângă apă în timp ce un Mercedes‑Maybach argintiu cu doi ocupanți cotește pe o potecă noroioasă care duce la o zonă dezafectată de depozitare a cerealelor. Ploaia scânteiază când lumina farurilor se plimbă peste vechile silozuri.
Mașina trece peste o cale ferată și saltă pe un drum denivelat paralel cu marginea golfului. În cele din urmă se oprește în umbrele adânci de sub un pod care se arcuiește peste golful îngust, legând North Shore de orașul Vancouver. Farurile se sting. Acum totul e negru, în afară de strălucirea orașului în giulgiul de ceață de peste apă.

Cei doi se simt în siguranță aici, ascunși în coconul lor de piele moale, în căldura mașinii luxoase. Deasupra lor, circulația de pe pod e un huruit monoton punctat de un zdrăngănit ritmic când vehiculele trec peste racordurile de metal. Bărbatul și femeia nu‑și pierd timpul minunându‑se cum fluxul se învârtejește ca cerneala pe lângă vechiul șantier naval de lângă silozuri. Dorința le‑a ajuns la o culme febrilă. A început de dimineață – micul lor joc – la o întâlnire de lucru la micul‑dejun, când pulpa ei acoperită de ciorap s‑a lipit pe sub masă de cracul pantalonilor lui, în timp ce analizau calm strategia juridică împreună cu reprezentanții municipalității. Pofta a înflorit ulterior, în cursul discuțiilor la nivel înalt pe tema unui proces, urmate de prânz. A ajuns la maximum cu un sărut furat în spatele ușii de la toaleta bărbaților. Amândoi știau că se va încheia așa – sex frenetic în mașina ei parcată într‑un loc dubios. Drogul lor este așteptarea nerăbdătoare. Pericolul. Riscul. Fiecare este căsătorit cu altcineva. El este membru al adunării legislative a provinciei. Ea este printre cei mai cunoscuți avocați din oraș. Amândoi au copii.

Întotdeauna aleg un astfel de loc. O zonă industrială. Rece și umedă. Pustie. Cu graffiti și plină de gunoaie. Sordidă și totuși delicioasă, într‑un fel rău‑famat. Este excentricitatea lor desfrânare pe fundalul mizeriei. Alăturarea dintre prestigiul, mintea, averea și privilegiile lor și aceste tablouri urbane dure le ațâță dorința. Îi face să se simtă puternici. Dă aventurii lor
un strat granulat ca de film polițist care le alimentează plăcerea trupească.

Ea își aruncă din picioare pantofii cu toc Saint‑Laurent, smucește cravata roșie a partenerului și bâjbâie la fermoarul pantalonilor. El descheie nasturii sidefii ai bluzei ei de mătase, îi boțește în pumn fusta, îi sfâșie hămesit dresul scump. Ea se cațără peste consolă, îl încalecă. Se lasă în jos, iar el închide ochii și geme de plăcere. Însă dintr‑odată femeia încremenește. Vede cum din pâclă apar două perechi de faruri. Luminile sapă tunele gemene în ceață – un vehicul în spatele celuilalt. Mașinile cotesc în dreptul silozurilor abandonate și se îndreaptă spre calea ferată.

–Vine cineva, șoptește ea.

El nu pare să priceapă. Cu ochii încă închiși, geme și își saltă pelvisul, încercând să‑i dirijeze coapsele ca săse miște peste vintrele lui. Însă ea îi încleștează mâna, ținându‑l în loc. Inima îi bubuie.

–Sunt două mașini, spune. Vin încoace.

Bărbatul deschide ochii, întoarce capul, apoi își îndreaptă brusc spatele. Curăță cu dosul pumnului un rotocol pe geamul aburit. Privesc amândoi în tăcere cum farurile traversează calea ferată și se apropie paralel cu apa.

– La dracu’, mormăie. Asta‑i proprietate privată.Accesul e restricționat. N‑ar trebui să fie nimeni aici. Mai ales la ora asta.

–Poate sunt niște puști cu vreo năzbâtie de Halloween, sau o afacere cu droguri, murmură ea.

Mașinile se apropie. Cea din frunte e mai mică decât cealaltă, însă ceața, ploaia și întunericul fac greu de deslușit culorile și modelele. Amândouă sunt luminate din spate – siluete desenate de strălucirea stranie a orașului ascuns dincolo de apă. Vehiculul mai mic ar putea să fie galben sau crem, crede femeia. Cu cinci portiere. Mașina mai mare e o berlină. Poate gri‑închis sau albastră. Cele două perechi de faruri mătură rapid apa ca cerneala când vehiculele iau o curbă. Apa oceanului licărește în lumină ca metalul ciocănit.

–Vin drept spre noi, spune femeia.

–N‑avem unde să mergem, nu există vreo ieșire, zice el. Suntem ținte ușoare.

Mașinile vin și mai aproape.

–Ce mama naibii?

Femeia se așază iute la loc pe scaunul șoferului, se străduiește să‑și tragă în sus ciorapii sfâșiați și să se încalțe. El își încheie smucit fermoarul. Peste câteva clipe spune:

–Stai, stai. Se opresc.

Perechea încremenește. Ascunși în tăcere, privesc cum din primul vehicul coboară o siluetă înaltă. Văd un logo pe portieră. Altă siluetă iese din berlină. Mai scundă. Mai corpolentă. Amândoi au haine negre care strălucesc în ploaie. Unul are pălărie. Celălalt are glugă. Șoferii lasă farurile aprinse și motoarele mergând. Gazele de eșapament formează nori albi în întuneric.

Ceața se îngroașă și se răsucește în jurul celor doi în timp ce deschid portiera din spate a berlinei. Se luptă să scoată ceva mare și greu de pe banchetă. Pare să fie un covor mare făcut sul. Cade pe pământ greoi.

–Ce fac? întreabă femeia.

–Au înfășurat ceva în covorul ăla, spune bărbatul.

Ceva greu.

Au o idee despre ce‑ar putea să fie, însă nici unul nu vrea să recunoască.

Cei doi șoferi saltă și târăsc povara spre apă. La marginea docului abandonat, folosindu‑și mâinile și picioarele, o împing și o rostogolesc peste margine.
Obiectul se face nevăzut. Peste o clipă reapare – o fulgerare albă care se îndreaptă spre pod dusă de curent.

Se răsucește în apă, apoi începe să se scufunde. Peste o clipă a dispărut.

Femeia înghite în sec.
Interiorul Mercedesului devine rece ca gheața.
Bărbatul nu poate să respire. Amândoi sunt îngroziți de scena la care au fost martori. Fiorul li se strecoară adânc în oase. Șoferul înalt se duce repede înapoi la prima mașină. Se apleacă înăuntru în dreptul volanului și moșmondește ceva dedesubt.

Cei doi se uită la vehiculul care se mișcă spre apă de unul singur.

–Dumnezeule mare, au blocat accelerația! Trebuie să plecăm de aici.

Femeia întinde mâna spre cheia de contact.

–Stai. Bărbatul își încleștează mâna pe antebrațul ei. Să nu‑ți clintești un mușchi până nu pleacă. Ar putea să ne omoare pentru ceea ce tocmai am văzut.

Se holbează tot mai îngroziți la mașina care pare să șovăie, apoi basculează peste marginea cheiului. Când cade, prinde lumina refractată de la circulația de pe pod. E o mașină galbenă, i se pare femeii. Un Subaru Crosstrek ca acela pe care ea și soțul său i l‑au dăruit lor când a împlinit optsprezece ani. Logoul de pe portieră pare cunoscut. L‑a mai văzut, dar nu‑și dă seama unde. Apa se închide peste mașină, lăsând o spumă luminoasă pe care curentul o duce spre pod. Dispare. N‑a mai rămas nimic – nici un semn că a căzut ceva de pe chei. Doar apă neagră umflată de flux.

Cei doi bărbați se duc repede la berlina care așteaptă. Cel înalt urcă la volan, celălalt, pe locul din dreapta. Portierele se trântesc. Berlina pornește în viteză pe drumul înnoroiat. Stopurile i se aprind când trece peste calea ferată, apoi cotește și traversează curtea pustie a silozurilor. Dispare în ceață.

Nici unul din ocupanții Mercedesului nu vorbește. Încordarea atârnă greu între ei. Ar trebui să sune la 911.

Amândoi știu că n‑o vor face.

Nici unul nu va sufla nimănui o vorbă despre asta, pentru că dacă ar afla cineva că erau împreună în acel loc părăsit de sub pod, ascunși în beznă la primele ore ale dimineții de vineri, ar pierde totul.

JURNALUL MENAJEREI

Începe, pur și simplu, a zis terapeuta mea. Așterne cuvintele, chiar dacă este doar fluxul conștiinței, chiar dacă este doar ca să înregistrezi ceva foarte banal făcut în ziua respectivă. Dacă ți se pare greu, înscrie un lucru care te îngrijorează. Doar unul. Sau alege ceva care te bucură. Sau te înfurie. Sau ceva care te îngrozește. Scrie lucruri pe care n‑ai lăsa niciodată pe cineva să le citească. Apoi, la fiecare idee care‑ți vine, întreabă‑te de ce. De ce gândești asta? Care este miza pierderii acelei iluzii? Întreabă‑te de ce, scrie de ce, până când îți vine să urli. Până nu mai poți să te uiți la cuvinte, până când cazi printr‑o trapă în ceva nou. Apoi îndepărtea‑ ză‑te. Fă ceva fizic. Mergi, aleargă, înoată, dansează. Fă‑o până când ești gata să te întorci la pagină. Cheia este să pornești, pur și simplu. Fă‑o simplu. Și, poți să mă crezi, o să înceapă să curgă.

Așadar, iată‑mă, dragă jurnalule – dragul meu terapeut prin procură –, așternând pur și simplu pe hârtie. Începând simplu. Numele meu este Kit. Kit Darling. Am treizeci și patru de ani. Nemăritată. Vegană. Iubesc animalele. Hrănesc păsările.

Sunt menajeră.
Pasiunea mea este teatrul de amatori.
Superputerea mea este invizibilitatea.

Da, ai citit bine. Am fost înzestrată cu darul invizibilității. Mă mișc nevăzută prin casele oamenilor – o stafie –, curățând în tăcere toate resturile zilnice ale vieților lor, restaurând ordinea în microcosmosul lor „perfect“ când e văzut din afară. Spăl, deretic, împăturesc și cern intimitatea enclavelor elitiste, atingând, adulmecând, invidiind și uneori încercându‑le bunurile. Și iată ce am învățat: perfecțiunea e o amăgire. O iluzie. E o poveste prezentată cu grijă, dar falsă. Familia de aur de pe strada ta pe care crezi că o cunoști ei nu sunt ceea ce crezi tu. Au cusururi, secrete. Uneori secrete întunecate, cumplite. Totuși, eu fiind cea care deretică, cea care prelucrează gunoiul și murdăria, îmi sunt încredințate secretele din aceste case. Poate din pricină că sunt considerată neimportantă. Nevătămătoare. Care nu merită mare considerație. Sunt doar o angajată.

DESPRE AUTOARE

LORETH ANNE WHITE este autoare de thrillere și de cărți de suspans și mister ajunse pe listele de bestsellere de pe Amazon și din Washington Post, printre ele numărându-se In the Dark, In the Deep, Beneath Devil’s Bridge, Secretul pacientei (The Patient’s Secret), Jurnalul menajerei (The Maid’s Diary) și The Unquiet Bones. Are peste trei milioane de cărți vândute în toată lumea, a fost de trei ori finalistă a Premiului RITA pentru ficțiune literară, câștigătoare a Premiului Daphne du Maurier, finalistă a Premiului Arthur Ellis și i s-au decernat diferite alte premii ale industriei literare. Fostă jurnalistă care a lucrat atât în Africa de Sud, cât și în Canada, acum consideră Canada căminul ei. Locuiește în zona Pacificului de Nord Vest, împărțindu-și timpul între Victoria, pe Insula Vancouver, stațiunea de schi Whistler din Munții Coastei și o cabană rustică de pe malul unui lac din districtul regional Cariboo. Când nu scrie și nu născocește intrigi literare, o veți găsi pe lac, la ocean sau pe traseele turistice, împreună cu câinele ei, încercând – și nereușind – să evite urșii.