Citește un fragment în avanpremieră din ,,Legământul apei” de Abraham Verghese

Legământul apei de Abraham Verghese este noua apariție editorială Litera. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Cu acțiunea plasată în Kerala, pe Coasta Malabar a Indiei, Legământul apei urmărește, între 1900 și 1977, trei generații ale unei familii care suferă de o tulburare aparte: în fiecare ramură a arborelui genealogic, cel puțin o persoană moare prin înec – iar în Kerala apa este pretutindeni. La începutul secolului XX, o fetiță de doisprezece ani din comunitatea creștină, încă jelindu-și tatăl trecut la cele veșnice, este trimisă cu barca în satul unde-și va întâlni pentru prima oară viitorul soț, în vârstă de patruzeci de ani. După acest început zguduitor al vieții de femeie măritată, fetița – și viitoarea mamă de familie Ammachi Mare – va fi martoră la transformări incredibile de-a lungul vieții sale extraordinare, cu bucurii și triumfuri, dar și cu necazuri și suferințe, credința și iubirea ei fiind singurele constante.

Evocare vibrantă a unei Indii dispărute și a trecerii timpului, Legământul apei este o odă la adresa progreselor medicinei și inteligenței umane, precum și o mărturie impresionantă a greutăților pe care le-au îndurat generațiile trecute de dragul urmașilor. Plin de umor, de emoții profunde și de înțelepciune, este unul dintre cele mai reușite romane publicate în ultimii ani.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE Adriana Bădescu

CAPITOLUL 1
ÎNTOTDEAUNA
1900, Travancore, India de Sud

Are doisprezece ani şi dimineață va fi o femeie măritată. Mama şi fiica stau întinse pe rogojină, cu obrajii umezi strâns lipiți.

– Cea mai tristă zi din viața unei fete este cea în care se mărită, spune mama. După aceea, cu voia Domnului, e mai bine.

În scurt timp aude suspinele mamei stingându‑se, lăsând loc răsuflării liniştite şi apoi celui mai slab sforăit, care în mintea fetei pare să impună ordine asupra sunetelor împrăştiate ale nopții, de la pereții din lemn ce emană căldura zilei până la foșnetele câinelui afară, în curtea acoperită cu nisip. Un cuc şoimar strigă: Kezhekketha? Kezhekketha? Încotro e răsăritul? Încotro e răsăritul? Îşi imaginează pasărea privind în jos, spre rariștea în care, sub acoperişul dreptunghiular din stuf, se află casa lor. Vede laguna din față, pârâul şi orezăria de după el. Pasărea poate să strige aşa ore bune, tulburându-le somnul… dar deodată tace, ca şi când ar fi înhățat-o o cobră. În liniştea care se așterne, pârâul nu îngână un cântec de leagăn, ci doar bolboroseşte peste pietrele lustruite.

Se trezeşte înaintea zorilor, când mama ei încă doarme. Dincolo de fereastră, apa ce acoperă orezăria scânteiază ca argintul bătut. Pe veranda din față, charu kasera, şezlongul ornamentat al tatălui ei, șade gol şi uitat. Ridică tăblia de scris sprijinită pe brațele lungi ale scaunului şi se aşază. Simte urma fantomatică a tatălui ei imprimată în țesătura din trestie.

Pe malurile lagunei, patru cocotieri au crescut pieziș, aplecați asupra apei de parcă şi-ar fi studiat reflexiile în oglinda ei înainte de a se ridica la loc, spre ceruri. Adio, lagună! Adio, pârâu!

– Molay! o strigase cu o zi în urmă singurul frate al tatălui ei – ceea ce o mirase, fiindcă în ultimul timp nu mai obişnuia să i se adreseze cu numele de alint molay, fiică. Ți‑am găsit o partidă grozavă! îi spusese pe un ton unsuros, de parcă ar fi avut patru ani, nu doisprezece. Mirele tău pune preț pe faptul că vii dintr‑o familie bună, că eşti fiica unui preot.

Știa că unchiul ei căuta de la o vreme s‑o mărite, şi totuşi avea impresia că se grăbise aranjându‑i acea căsătorie. Ce-ar fi putut spune ea? Asemenea lucruri erau hotărâte de adulți. I se făcuse ruşine văzând expresia de neajutorare de pe fața mamei. Îi era milă de femeia care‑i dăduse viață, când tot ce voia era s-o respecte. Mai târziu, când rămăseseră singure, mama îi spusese:

– Molay, casa aceasta nu ne mai aparține. Unchiul tău…

Vorbise pe un ton rugător, de parcă fiica ei ar fi protestat deja. Nu‑și mai sfârşise cuvintele, iar privirea îi zvâcnea de colo‑colo, cu nervozitate. Șopârlele de pe pereți purtau cu ele povești.

– Cât de diferită de cea de-aici poate fi viața acolo? Veți sărbători Crăciunul, veți posti înainte de Paşte… veți merge la biserică duminica. Aceeașşi împărtăşanie, aceiaşi cocotieri, aceiaşi arbuşti de cafea. E o partidă bună… El e un om avut.

De ce s‑ar însura un om avut cu o fată săracă, o fată fără zestre? Ce anume îi ascund oare? Ce cusururi are bărbatul acela? Vârsta, în primul rând, căci are patruzeci de ani. E deja tatăl unui copil. Cu câteva zile în urmă, după ce venise pețitorul și apoi plecase, îl auzise pe unchiul ei mustrându‑i mama:

– Și ce dacă mătuşa lui s-a înecat? Doar nu-i acelaşi lucru cu un trecut de nebunie în familie! Cine a auzit vreodată de o istorie de înecuri în familie?! Nu‑s puțini cei invidioşi pe o partidă bună, şi întotdeauna vor găsi un motiv pe care să-l exagereze.

Așşezată pe şezlong, mângâie brațele din lemn lustruit şi se gândește o clipă la antebrațele tatălui ei; la fel ca mai toți bărbații malayali, era ca un fel de urs blând şi bun, cu păr pe piept, pe brațe şi chiar pe spate, astfel că nu-i puteai atinge niciodată pielea decât prin blănița aceea moale. Acolo, în scaunul acela, pe genunchii lui, deprinsese literele. Când venise cu note bune de la şcoala de la biserică, el îi spusese: „Ai o minte bună. Dar şi mai important e să ai o fire curioasă. Vei merge la liceu. Și la colegiu apoi! De ce nu? N‑o să te las să te măriți de tânără, ca mama ta!“

Episcopul îl transferase pe tatăl ei la o biserică cu probleme în apropiere de Mundakayam, care nu avea un achen, un preot stabil, din cauza tulburărilor cauzate de negustorii musulmani. Nu era un loc potrivit pentru o familie: cețurile dimineții zăboveau încă până la genunchi la amiază șşi urcau până la bărbie pe înserat, iar umezeala din aer aducea cu ea astm, reumatisme şi febre. La nici un an după ce-şi luase postul în primire, se întorsese acasă scuturat de frisoane, cu pielea fierbinte la atingere și urina de culoare neagră. Înainte ca soția lui să poată chema ajutoare, încetase să mai respire. Când mama ei îi pusese o oglindă deasupra buzelor, aceasta nu se aburise. Răsuflarea tatălui ei devenise acum aer gol.

Aceea fusese cea mai tristă zi din viața fetei. Cum putea fi căsătoria mai rea de atât?

DESPRE AUTOR

Abraham Verghese (n. 1955) este profesor de teoria şi practica medicinei la Stanford University. Născut din părinți indieni, profesori în Etiopia, a crescut în apropiere de Addis Abeba, unde și-a început pregătirea medicală, definitivată ulterior la Madras Medical College. Asemenea multor absolvenți, și-a efectuat rezidențiatul în Statele Unite, unde a continuat să-și consolideze cariera medicală. Prima sa carte, My Own Country: A Doctor’s Story, o lucrare dedicată impactului epidemiei de SIDA într-o mică localitate din Tennessee, a apărut în 1994, a intrat în topul revistei Time al celor mai bune cinci cărți ale anului și a fost ecranizată. Al doilea volum de nonficțiune, The Tennis Partner, a fost publicat în 1997 și a devenit repede bestseller național. Eseurile şi povestirile sale au apărut cu regularitate în The New Yorker, The New York Times, Granta, The Wall Street Journal şi în alte publicații. Să tai în piatră vie (Cutting for Stone, 2009), primul său roman, s-a bucurat de una dintre cele mai longevive prezențe în topul New York Times al celor mai bine vândute cărți.
În 2015, Abraham Verghese a primit National Humanities Medal din partea președintelui Barack Obama. Cel mai nou roman al său este Legământul apei (The Covenant of Water, 2023).