Citește un fragment în avanpremieră din „Lumina din flacără”, de Jennifer L. Armentrout

Lumina din flacără, de Jennifer L. Armentrout este noua apariție editorială Litera, colecția New Moon. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Adevărul despre planul Serei iese la iveală, zdruncinând încrederea fragilă ce se înfiripase între ea și Nyktos. Înconjurată de oameni care nu au încredere în ea, Serei nu îi mai rămâne decât să își îndeplinească datoria. Ar face orice pentru a aduce sfârșitul lui Kolis, falsul rege al zeilor, și domniei lui tiranice asupra Câmpiilor Elizee, îndepărtând astfel pericolul pe care îl reprezintă acesta pentru ținuturile muritorilor. Nyktos are însă un plan, și, în vreme ce el și Sera se străduiesc să găsească o ieșire din situația în care au ajuns, ultimul lucru de care au amândoi nevoie este pasiunea de nestăpânit dintre ei, ce continuă să se intensifice. Sera nu își poate permite să se îndrăgostească de Nyktos, nu când destinul le aduce în cale atâtea obstacole. Dar amintirile despre plăcerea pe care și-au oferit-o reciproc și dorința imposibil de stăpânit sunt ca un cântec de sirenă căruia îi e imposibil să-i reziste.

Pe măsură ce Sera începe să conștientizeze faptul că își dorește să fie mai mult decât consoarta formală a lui Nyktos, pericolele ce îi înconjoară se intensifică. Atacurile lansate de Umbre sunt tot mai dure și, când Kolis îi cheamă pe Nyktos și pe Sera la curte, ies la iveală și alte riscuri la care se expun. Tăciunii primitivi de viață din Sera devin tot mai puternici, ducând-o mai aproape de sfârșitul propriului Sacrificiu. Și, fără dragostea lui Nyktos ‒ o emoție pe care el este incapabil să o simtă ‒, Sera nu va putea supraviețui propriei Ascensiuni. Asta presupunând că va reuși să reziste până în acel moment, iar Kolis nu va pune mâna pe ea, căci timpul se scurge cu repeziciune ‒ atât pentru ea, cât și pentru cele două tărâmuri.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ALEXANDRU MANIU

„– Ești moștenitoarea pământurilor și a mărilor, a cerurilor și a tărâmurilor. O Regină în locul unui Rege. Tu ești zeița primitivă a vieții, îmi zise răgușit Nyktos – Cel din Cenușă, Cel Binecuvântat, Păzitorul de Suflete și zeul primitiv al omului de rând, zeul sfârșiturilor. Buzele lui, ce‐mi șoptiseră vorbe înverșunate, dar și adevăruri glaciale și brutale, erau acum depărtate. Ochii săi argintii cuprinși de șuvoaie luminoase de eather – esența zeilor – erau ațintiți asupra mea. Un amestec de mirare și fascinație îi atenua trăsăturile dure – pomeții înalți și lați, nasul său drept asemenea unei lame și maxilarul bine definit.

Obrajii de culoarea bronzului strălucitor erau acoperiți de părul ondulat, roșcat‐maroniu, pe când Nyktos se lăsă într‐un genunchi, atingând cu palma stângă podeaua sălii tronului, iar mâna dreaptă o duse la piept.

Nyktos făcea o plecăciune înaintea mea.

M‐am tras din fața lui.

– Ce faci?

– Zeița primitivă a vieții e cea mai puternică ființă din toate tărâmurile, aflându‐se deasupra tuturor celorlalți primitivi și zei, zise Sir Holland. Dar acesta nu mai era bărbatul pe care îl cunoscusem cândva drept cavaler al Gărzii Regale din Lasania, așa cum nu mai era nici muritor de rând. Era acum parte din Arae – din parce – nici zeu, dar nici muritor. În stare să vadă trecutul, prezentul și viitorul tuturor, căci parcele nu răspundeau în fața nici unui zeu primitiv.

Erau la fel de înfricoșătoare ca orice alt zeu primitiv, iar mie nu‐mi ieșea din cap faptul că‐l lovisem de nenumărate ori în trecut.

– E un semn de respect, Sera, adăugă Holland, în timp ce eu mă holbam la Nyktos.

– Dar eu nu sunt zeița primitivă a vieții, am zis.

– Porți în tine adevărații tăciuni ai vieții, zise Nyktos, iar vocea lui adâncă și moale îmi făcu pielea să se înfioare. Așa că, în ceea ce mă privește, tu ești zeița primitivă a vieții.

– Spune adevărul. Zeița Penellaphe se apropie, stând acum sub cerul acoperit de stele. Strălucirea acestora o înveșmânta într‐o licărire subtilă, ce‐i acoperea pielea de un maro‐deschis. Nu și‐ar permite să mintă în legătură cu așa ceva.

– Dar sunt o simplă muritoare… Simțeam că mi se taie respirația, iar Nyktos continua să stea plecat înaintea mea. Ai putea, te rog, să te ridici, sau măcar să te așezi pe un scaun? Orice, dar mi‐aș dori să nu mai stai așa îngenuncheat. Mă face să mă simt tare ciudat.

Nyktos își înclină capul, și câteva șuvițe de păr îi acoperiră obrazul.

– Ești adevărata zeiță primitivă a vieții, asemenea tatălui meu. După cum spunea și Holland, nu fac decât să‐mi arăt respectul.

– Dar nu mer… M‐am oprit, simțind că inima urma să‐mi sară din piept. Ai putea să faci ce te‐am rugat? Te rog?

Primitivul se ridică repede, șuvoaiele de esență din ochii săi fiind atât de strălucitoare, încât era aproape dureros să îl privesc. Se ridica mult deasupra mea, iar privirea sa părea că mă străpunge, de parcă putea vedea… simți ce simțeam eu.

Am înțepenit, iar pielea începu să mi se încălzească și să mă înțepe.

– Sper că nu încerci să‐mi citești emoțiile, am zis. Nyktos ridică dintr‐o sprânceană.

– Nu e nevoie să folosești un asemenea ton acuzator.

– Nu mi se pare că răspunsul ăsta e o încercare de a‐ți declara nevinovăția, i‐am întors‐o.

Ochii zeiței Penellaphe se lărgiră.

– Deloc, zise el, vocea sa cutremurându‐mă, asemenea unui tunet.

– Atunci, n‐o mai face! m‐am răstit. E necioplit.

Nyktos rămase cu gura căscată, de parcă încerca să‐mi explice că nu eram cea mai potrivită persoană care să vorbească despre comportamente necioplite.

– Nu ai fost niciodată o simplă muritoare, Seraphena, îmi zise Holland, care interveni subtil, cum făcuse de fiecare dată când sărisem calul în trecut. Reprezinți posibilitatea unui viitor de pe urma căruia pot beneficia toți.

Îmi mai vorbise așa și în timpul instruirii, dar acum vorbele sale aveau o cu totul altă semnificație.

– Dar nu mi‐am încheiat Sacrificiul, iar tu ai zis că…

Am închis ochii, oprindu‐mă.

Toți cei prezenți știau despre ce era vorba.

„Respiră!“ Corpul meu de muritoare și mintea nu aveau să facă față puterii esenței odată ce începeam Ascensiunea. Nu aveam mari șanse de supraviețuire. „Liniștește‐te!“ Era nevoie de sângele unui zeu primitiv de care aparțineau tăciunii de viață. Și mai era nevoie și de o voință alimentată de iubire.

Iubirea zeului primitiv pe care plănuisem să‐l ucid. Nu mai conta faptul că avusesem impresia că doar așa aș fi putut să‐mi salvez regatul.

Ironia situației mă făcea să râd, numai că știam că aveam să mor. În mai puțin de cinci luni, înainte să împlinesc 21 de ani, odată cu mine urmând să dispară și ultimii tăciuni ai vieții. Tărâmul muritorilor avea să fie lovit primul, și încă cel mai puternic. În cele din urmă, Stricăciunea avea să se răspândească dincolo de Ținuturile Umbrelor și să cuprindă Câmpiile Elizee cu totul.

Am răsuflat prelung, fără să mă grăbesc, așa cum mă învățase Holland cu mulți ani în urmă, ca să mă controlez atunci când totul devenea prea greu, prea mult, când totul mi se părea sufocant. Faptul că moartea atârna deasupra mea nu era nimic nou. O știusem dintotdeauna. Fie că reușeam sau eșuam încercând să‐mi îndeplinesc menirea, știam că urma să mor în timpul procesului.

Doar că acum mă simțeam cu totul altfel.

Simțisem ce înseamnă să fii și altceva decât o unealtă, o armă care urmează să fie aruncată după folosire. Gustasem cu adevărat viața. Mă simțisem ca o persoană întreagă, nu doar o stafie îmbibată cu sânge. Nu o mincinoasă sau un monstru care putea să ucidă fără urmă de remușcare.

Dar, până la urmă, asta eram, iar Nyktos o știa. Nu mai avea rost să mă ascund de acel adevăr – sau de oricare altul.

Plămânii începură să mă ardă, în timp ce mici erupții de lu‐ mină îmi dansau prin fața ochilor. Exercițiile de respirație nu funcționau. Mâinile începură să îmi tremure, iar pieptul îmi fu cuprins de panică. Nu mai aveam aer…

Niște degete îmi atinseră obrazul. Degete calde. Am deschis ochii și am văzut trăsăturile celui despre care ar fi trebuit să‐mi dau seama de la început că era mai mult decât un zeu. Atingerea lui mă neliniști, nu doar pentru că era caldă, în loc să fie înghețată, așa cum fusese când primise sângele meu, ci și pentru că nu mă obișnuisem cu ideea de a fi atinsă. Mai ales că rareori le era permis altora să‐mi atingă pielea.

Dar el mă atinsese. După tot ce se întâmplase, Nyktos mă atinsese.

– Te simți bine? mă întrebă el, cu voce joasă.”

DESPRE Jennifer L. Armentrout

Pe primul loc în topul New York Times și în rândul autorilor internaționali de bestselleruri, Jennifer L. Armentrout locuiește în Charles Town, West Virginia.

Scriitoare prolifică, ea declară că dedică scrisului opt ore pe zi, iar în rest își petrece timpul citind, urmărind filme cu zombie sau plimbându-se împreună cu soțul ei și cu câinele. Visul ei de a deveni scriitoare a luat naștere în orele de matematică, când scria nuvele…

Armentrout scrie literatură paranormală pentru adolescenți, cărți de science fiction, fantasy și romance contemporan.

Opera ei e publicată de edituri importante și a primit numeroase premii, ce îi atestă valoarea.

Unul dintre romanele sale pentru adolescenți, Obsidian, urmează să fie ecranizat.

Este considerată un autor „hibrid“, care și-a publicat cu succes cărțile în regim de self-publishing, având și contracte cu mici publicații independente sau cu edituri clasice. De asemenea, Armentrout inițiază evenimente anuale ce adună laolaltă peste o sută de autori de bestselleruri pentru adolescenți și adulți.