Citește un fragment în avanpremieră din „Maestrul enigmelor”, de Danielle Trussoni

Maestrul enigmelor, de Danielle Trussoni este noua apariție editorială Litera, colecția Buzz Books. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Întreaga lume este o enigmă, iar Mike Brink, un enigmist celebru și ingenios, înțelege tiparele ca nimeni altcineva. Cândva un star promițător al fotbalului din Midwest, Brink a fost transformat de o leziune cerebrală care i-a provocat o afecțiune rară: sindromul savantului dobândit. Traumatismul l-a lăsat cu o superputere mentală: poate rezolva enigme în moduri în care oamenii obișnuiți nu o pot face. Dar l-a lăsat și profund izolat, incapabil să se conecteze pe deplin cu ceilalți oameni.

Totul se schimbă după ce Brink o întâlnește pe Jess Price, o femeie care are de executat o sentință de treizeci de ani de închisoare pentru ucidere și care nu a rostit nici un cuvânt de la arestarea ei, cu cinci ani în urmă. Când Price desenează un cerc enigmatic, psihiatrul ei crede că aceasta încearcă să-i explice crima și apelează la Brink pentru rezolvarea lui. Ceea ce pornește ca o dorință de a sparge un cifru provocator se transformă rapid într-o obsesie față de Jess, care îi dezvăluie curând că în spatele tăcerii ei se află ceva mult mai periculos.

Căutările îl poartă pe Brink printr-o serie de enigme interconectate, iar în centrul misterului este Enigma lui Dumnezeu, un cerc de rugăciune criptic creat de misticul evreu Abraham Abulafia din secolul al XIII-lea. Pe măsură ce Brink navighează într-un labirint de indicii, devine conștient de acțiunea unor forțe puternice cărora nu li se poate sustrage.

De la o închisoare pentru femei din statul New York la Praga din secolul al XIX-lea și până la camerele secrete ale Bibliotecii Pierpont Morgan, Maestrul enigmelor este un thriller provocator și captivant, în care sunt puse în joc omenirea, tehnologia și viitorul universului însuși.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE DANA-LIGIA ILIN

„24 decembrie 1909
Paris, Franţa

Până în momentul în care citeşti ce am scris aici, eu voi fi provocat multă mâhnire şi pentru asta îţi cer iertare. După cum ştii, copilul meu, m‐am luptat cu demonii ani în şir şi, dacă preţul plătit a fost scump, cel puţin am făcut pace cu ceea ce mă bântuie. Nu scriu asta ca scuză pentru ce am făcut. Ştiu prea bine că nu există iertare pentru asta – nici în ochii lui Dumnezeu, nici ai omului. Dar scriu această poveste a descoperirii mele pentru că este nevoie. Este ultima mea şansă de a consemna întâmplările incredibile, întâmplările cum‐ plite şi miraculoase care mi‐au schimbat viaţa şi, dacă te vei aventura în misterele pe care sunt pe cale să le povestesc, ţi‐o vor schimba şi ție.

Ce anume, întrebi tu, este răspunzător pentru un astfel de chin? O să‐ţi spun, dar ia aminte: după ce vei cunoaşte adevărul, nu va fi lesne să‐l uiţi. M‐a bântuit în fiecare clipă din fiecare zi. N‐aveam cum să‐l trec cu vederea. Am fost atras de misterul lui ca o molie de flacără – In girum imus nocte et consumimur igni. Şi, chiar dacă sunt norocos că am rămas în viaţă ca să aştern pe hârtie adevărul, chiar şi acum, când stau pe buza hăului, nu pot să nu mă crispez la gândul că îţi încredinţez aşa taină primejdioasă.

Am suferit, însă e suferinţa unui om care şi‐a făurit propria cameră de tortură. Am crezut că pot să cunosc ceea ce n‐ar trebui să fie cunoscut. Am vrut să văd lucruri, lucruri tainice, aşa că am dat deoparte vălul dintre omenesc şi divin şi m‐am uitat direct în ochii lui Dumnezeu. Asta‐i natura enigmei: să ofere rând pe rând chin şi plăcere. Şi, cu toate că adevărul pe care sunt pe cale să‐l dezvălui te poate şoca, dacă oferă un mic refugiu de speranţă, atunci acesta, ultimul meu mesaj, va îndeplini tot ce trebuie.

9 iunie 2022
Ray Brook, New York

Mike Brink a virat pe un drum de ţară, a trecut printr‐o pădure deasă de conifere şi a oprit în faţa porţii metalice înalte a închisorii. Căţeaua sa, un teckel de un an pe nume Conundrum1 – pe scurt, Connie – dormea pe podeaua camionetei, ascunsă de umbre. Era atât de nemişcată, încât atunci când paznicul s‐a dus la camioneta lui Mike şi s‐a uitat înăuntru nici n‐a văzut‐o. Paznicul doar a verificat dacă permisul de conducere al lui Mike e pe listă şi i‐a făcut semn spre o clădire impunătoare din cărămidă, care părea mai potrivită într‐un film de groază decât în lumina strălucitoare de iunie.

Mike avea întâlnire cu doctoriţa Thessaly Moses, psihologul‐şef al Penitenciarului Statului New York, o închisoare de minimă securitate pentru femei aflată în cătunul Ray Brook, New York. Îl sunase săptămâna trecută şi îi ceruse să vină la penitenciar ca să stea de vorbă cu ea. Una dintre deţinute desenase o enigmă uluitoare şi doctoriţa voia ajutor ca să înţeleagă despre ce este vorba. Datorită activităţii sale de creator de enigme şi faimei, după ce revista Time l‐a declarat cel mai talentat enigmist din lume, Mike Brink, în vârstă de treizeci şi doi de ani, era potopit de enigme. Pe cele mai multe le dezlega imediat. Însă din descrierea doctoriţei Moses, această enigmă părea aparte, deosebită de orice văzuse până atunci. Când i‐a cerut s‐o fotografieze şi să i‐o trimită pe e‐mail, ea a spus că nu poate să rişte. Dosarele deţinuţilor erau confidenţiale.

– Nici n‐ar trebui să discut asta cu tine, a zis ea. Dar este vorba despre o pacientă specială, care a devenit foarte importantă pentru mine.

Aşa încât, în ciuda termenelor de predare pe care le avea şi a drumului de aproape cinci sute de kilometri, Mike Brink a acceptat să meargă s‐o vadă. Enigmele erau pasiunea sa, felul său de a‐i găsi un sens lumii, şi aceasta era una la care nu putea să reziste.

Închisoarea era posomorâtă, cu turle şi ferestre întunecate. Când i‐a citit istoria, a aflat că a fost construită în 1903 ca sanatoriu pentru tratarea tuberculozei. Aerul curat, altitudinea şi pădurile nesfârşite fuseseră o parte integrantă a curei. Instituţia devenise faimoasă datorită apariţiei în romanul Clopotul de sticlă al Sylviei Plath. Poeta îşi vizitase iubitul, care era aici la recuperare după tuberculoză, şi adaptase sanatoriul la povestea născocită de ea. Acum instituţia găzduia sute de deţinute. Din parcare a văzut o curte înconjurată cu gard din sârmă de oţel, având în vârf sârmă ghimpată, şi dincolo de ea, un adaos modern din bolţari, a cărui severitate contrasta surprinzător cu excesele gotice ale clădirii originale. Împrejur era o mare de conifere dese, o barieră naturală între deţinute şi restul lumii. Şi‐a imaginat că o astfel de izolare era intenţionată: chiar dacă o deţinută izbutea să treacă peste gard, chiar dacă se elibera din colacii de sârmă ghimpată, se pomenea în mijlocul unei pustietăţi.

Mike a parcat la umbră, a umplut cu apă un castronel de plastic pentru Connie, a scărpinat‐o după urechile lungi şi mătăsoase, a cuplat un ventilator portabil la bricheta încorporată a camionetei şi a lăsat un pic în jos geamul, ca ea să se simtă bine. În mod normal n‐ar fi lăsat‐o singură, dar n‐avea să lipsească mult, iar aerul muntelui era răcoros, spre deosebire de acea căldură umedă şi apăsătoare din Manhattan.

– Mă întorc repede, a zis şi s‐a îndreptat spre închisoare.

La intrarea principală s‐a oprit la biroul paznicilor, şi‐a pus taşca într‐o cutie de plastic, i‐a arătat unui paznic permisul de conducere şi adeverinţa de vaccinare anti‐COVID, apoi a trecut printr‐un cadru de detectare a metalelor. Primise aprobarea să ţină la el taşca – în care avea laptopul, telefonul, un carnet şi un pix – şi a fost uşurat că gardianul nu i‐a reţinut‐o. În partea cealaltă aştepta o femeie cu rochie bleumarin lejeră. Era înaltă şi subţire, cu ochi căprui‐închis, piele întunecată şi părul tuns bob. S‐a prezentat ca doctoriţa Thessaly Moses, psiholog‐şef.

El n‐a avut nevoie să se prezinte. Era clar că îl căutase pe Google. Şi totuşi, l‐a privit fix un pic prea mult timp, şi Mike a ştiut că e surprinsă de înfăţişarea lui. Avea 1,86 metri, era atletic, suplu, puternic şi (după cum i se spusese) chipeş, deloc ceea ce se aşteptau oamenii de la un „tocilar al enigmelor“ (cum îl tachina uneori mama sa). Purta tenişii preferaţi, Converse All Star roşii, blugi Levi’s negri şi un sacou peste un tricou pe care scria „Cineva să facă ceva“.

În afară de fotografii, o căutare pe Google „Mike Brink“ ar fi adus un clip cu apariţia lui în The Late Show with Stephen Colbert, o transmisiune prin Zoom înregistrată în timpul carantinei din 2020. Îl purtase pe Colbert într‐un tur al bibliotecii sale de enigme şi deschisese una dintre cutiile‐enigmă japoneze, care a inspirat o glumă despre sushi. Mai erau o pagină din Wikipedia cu link la pagina de jocuri din The New York Times, unde era unul dintre creatorii obişnuiţi; o listă a competiţiilor de enigmistică pe care le câştigase şi un link la profilul din Vanity Fair unde era toată povestea vieţii lui: copilăria normală în vestul mijlociu, tragicul accident care îi modificase creierul şi darul miraculos care a apărut după aceea.

– Îţi mulţumesc că ai venit aşa de repede, a zis ea. Aş fi venit eu cu maşina în oraş, dar nu‐mi pot părăsi pacientele.

– Cu siguranţă, m‐ai făcut curios, a zis el. Din descriere, pare foarte special.

– Nu‐l înţeleg deloc, ca să fiu cu totul sinceră, a zis ea. Însă dacă poate cineva să arunce lumină asupra lui, tu eşti.

Această încredere în aptitudinile lui îl îngrijora. Pe măsură ce îi creştea faima ca dezlegător de enigme, oamenii presupuneau adesea că Mike Brink are un dar supraomenesc. Nu doar capacitatea de a recita primele cincisprezece mii de zecimale ale lui π, sau talentul său de a crea un careu de cuvinte încrucişate cumplit de greu, ci şi puterea de a citi viitorul. Însă el n‐avea superputeri şi nu putea face imposibilul. Era un om obişnuit cu un dar aparte – o „insulă de geniu“, cum îi zicea doctorul lui. Tot ce putea să facă era să încerce.

– Îl ai la tine? a întrebat, observând un dosar sub braţul ei.

–Dacă vii pe aici, putem discuta între patru ochi, a zis doctoriţa Moses, făcându‐i semn lui Mike s‐o urmeze pe un coridor.

Chiar dacă ştia că închisoarea fusese creată după un tipar diferit faţă de clădirile moderne, o parte din el se aşteptase să vadă celule din blocuri de ciment şi ferestre zăbrelite, tot ce văzuse prin filme. În schimb, doctoriţa Moses îl conducea printr‐un spaţiu liniştit, aproape plăcut, de închisoare – ferestrele erau întărite –, însă uman. Lângă detectoarele de metale erau copăcei în ghivece, tablouri pe pereţi şi carpetă pe hol. Osatura sanatoriului de tuberculoşi fusese adaptată la încarcerarea contemporană în felul în care o biserică veche ar putea fi adaptată la un centru de meditaţie zen: simbolurile şi decorul au fost schimbate, dar structura esenţială rămânea aceeaşi.

L‐a invitat în biroul ei luminos, modern, şi a închis uşa în urma lui. Se aflau într‐un spaţiu aranjat meticulos: un birou imaculat, bibliorafturi organizate pe culori aflate pe un raft, un computer Mac pe tăblia mesei de lucru, totul complet neinteresant, până ce ochii i‐au căzut pe un cub Rubik pus pe pervaz. Era un model mai nou, cu cubuleţe de plastic, spre deosebire
de cele cu autocolante, un amestec de albastru, verde, galben, portocaliu, roşu şi alb. Cubuleţele erau răsucite într‐un fel care arăta încercări regulate ratate de a‐l rezolva, săptămâni, poate luni de răsuciri, timp în care cineva – Thessaly Moses, presupunea el – se trudea să alinieze cele şase câmpuri de culoare. A pianotat cu degetele pe coapsă, cu energia nervoasă săgetând prin el. Simplul fapt că vedea cubul în aşa dezordine îl umplea de nevoia copleşitoare de a‐l aranja.

Observându‐i interesul, Thessaly a luat cubul şi l‐a răsucit pe vârfurile degetelor.

– L‐am câştigat anul trecut la petrecerea de sărbători de la birou, a zis. Eu speram să fie Magic 8 Ball. Tot încerc să‐l rezolv, dar e o bătălie pierdută. Nu ştiu de ce o fac, sinceră să fiu. Ce rost are să‐ţi pierzi timpul într‐un exerciţiu inutil?

Mike a evaluat fiecare latură a cubului în vreme ce Thessaly îl răsucea în faţa lui. Trei mişcări înainte în sensul acelor de ceasornic, două mişcări înapoi în sensul invers acelor de ceasornic, o mişcare la dreapta, rămân cinci mişcări… Vedea clar în minte seria de mişcări, fiecare ducând la alinierea perfectă a culorilor pe cele şase fețe.

– Ideea este, a zis, dezlipindu‐şi ochii de cub şi întâlnind privirea lui Thessaly, că există peste patruzeci şi trei de cvintilioane de combinaţii posibile, dar o singură soluţie.

A văzut că i‐a captat atenţia şi a continuat:

– N‐ai vrea să trăieşti ceva atât de special?

– Poftim, a zis ea, aruncându‐i cubul. Arată‐mi.

Mike l‐a prins cu mâna stângă, s‐a uitat la toate fețele, astfel încât culorile să se alinieze în mintea sa, apoi l‐a rezolvat în douăzeci de mişcări şi, a estimat el, cincisprezece secunde. Nu era cel mai bun timp – campionul mondial la viteza de rezolvare a cubului, Mats Valk, putea să facă asta în 5,5 secunde –, însă nu era rău deloc. A simţit un puseu de adrenalină pe când punea cubul rezolvat în mâna lui Thessaly. De aceea dezlega enigme, chiar asta era: impresia că totul în Univers are sens. Era ca şi cum ar fi dat o pasă finalizată cu gol, ca şi cum ar fi terminat un maraton, ca atunci când faci sex grozav.

– Am talent la exerciţiile inutile, a zis.

Thessaly se uita la el cu ochii mari, uluită.

– Aş spune că ai, a zis, şi‐a plimbat degetul peste fețele de aceeaşi culoare, urmărind ordinea perfectă a cubului, după care l‐a pus pe birou.

A dat să‐l întrebe ceva, a şovăit, apoi s‐a lăsat în voia curiozităţii.

– Sunt sigură că eşti întrebat tot timpul, şi iartă‐mă dacă sunt băgăcioasă, dar cum naiba ai făcut asta?

Avea dreptate. Îi fusese pusă de o mie de ori o versiune a acestei întrebări. Cum funcţionează capacitatea lui de a dezlega enigme? E instinct? Intuiţie? Geniu? Magie? Are în cap un soi de computer care scuipă răspunsurile? A memorat mii de soluţii la mii de enigme? Care e şmecheria? Însă adevărul simplu era că nu ştia cum se întâmplă. Nu putea să explice. Creierul său o făcea fără să‐i ceară voie, în felul în care inima pompa sângele sau plămânii umpleau celulele cu oxigen. Se agăţa de tipare şi cifre fără consimţământul lui sau, uneori, fără ca el să fie conştient, şi îi umplea capul cu un potop de numere şi imagini. Când voia să dezlege o enigmă, vizualizarea era suficientă ca să aducă soluţia. Uneori, când recita zecimale pi, listând cifrele cu miile, în minte îi apărea o textură, o ţesătură de culoare care îl călăuzea înainte, exact aşa cum s‐a întâmplat când a dezlegat cubul Rubik. Unii doctori credeau că acest amestec al simţurilor, adică sinestezia, era reacţia creierului său faţă de vătămare şi cheia aptitudinilor lui. Dar nu era foarte sigur. În cea mai mare parte, era ca şi cum ai deschide o uşă: informaţiile dădeau, pur şi simplu, năvală.”

CE SPUN CRITICII DESPRE MAESTRUL ENIGMELOR

Maestrul enigmelor este una dintre cărțile cele mai convingătoare în nebunia lor pe care le-am citit de multă vreme încoace. Această poveste are toate elementele care-mi plac: istorii întunecate, cadre gotice, crimă, personaje pline de viață și o intrigă impredictibilă, plină de răsturnări de situație. În mod normal, sunt un cititor blazat, dar cartea aceasta n-am putut s-o las din mână. O recomand cu mult entuziasm.“ Douglas Preston