Citește un fragment în avanpremieră din „Mâine ne va fi mai bine”, de Tatiana De Rosnay
Mâine ne va fi mai bine, de Tatiana De Rosnay este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro
Mamă necăsătorită de douăzeci și opt de ani, zguduită de recentul deces al tatălui său, Candice Louradour duce o viață searbădă. Într-o seară ploioasă de iarnă, la Paris, este martora unui accident de circulație. O femeie este lovită de o mașină, suferind răni grave.
Bulversată, Candice îi sare în ajutor, apoi o vizitează la spital. Treptat, între tânăra ingineră de sunet și convalescentă se înfiripă o relație de prietenie. Aceasta până în ziua în care Dominique o roagă pe Candice să meargă în apartamentul ei ca să-i aducă niște lucruri. Din acel moment, totul se va schimba radical…
De ce simte Candice imboldul de a scotoci prin intimitatea unei existențe despre care, în definitiv, nu știe nimic? Și cine este această Dominique Marquisan, doamna elegantă trecută de cincizeci de ani, atât de solitară și de enigmatică?
Mâine ne va fi mai bine urmărește drumul unei femei fragile spre acceptarea propriei persoane, spre libertate. Titlul reproduce ultimele cuvinte ale lui Émile Zola, pasagerul clandestin al acestei povești.
CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ANDREEA NĂSTASE
„Candice trebuia să‐și ia fiul de la grădiniță, de pe rue de l’Espérance, și întârziase deja. Greva din transportul public ajunsese la apogeu și peste tot domnea atotputernică exasperarea. Trotuarele erau alunecoase din cauza burniței, iar pietonii se străduiau cum puteau să evite bicicletele și trotinetele; erai nevoit să‐ți faci loc cu coatele ca să avansezi. Ambuteiaje și claxoane, nici un fel de transport în comun: la capătul răbdării, oamenii se înjurau, insultele zburau din toate direcțiile, toată lumea era cu nervii întinși la maximum. Inclusiv Candice. Mergea pe jos de peste o oră, venind de la République. Din fericire, drumul de întoarcere cu Timothée avea să fie mai scurt, căci locuia la câteva minute de grădiniță, pe rue des Cinq‐Diamants.
De la Sena o luase pe boulevard de l’Hôpital, care dădea în Place d’Italie. Încă vreo zece minute și avea să ajungă. În fața semaforului din intersecție se formase o mulțime compactă care aștepta să treacă. Brusc, o mașină ieși din rând și acceleră pe lângă coloană, lovind‐o pe femeia care se afla chiar în fața lui Candice. Auzi un urlet, o voce feminină, apoi o siluetă fragilă se desprinse de sol ca o haină ridicată de vânt. Scrâșnete de frâne, zgomotul înfundat al căderii, strigăte îngrozite. Lumina era slabă, nu vedeai mare lucru, dar câțiva trecători se apucaseră imediat să filmeze cu telefoanele de la distanță, fără ca cineva să‐i vină în ajutor victimei.
Când se apropie de trupul întins pe jos, Candice putu distinge un păr blond rar, pete de sânge și un chip ascuțit, palid. Cineva strigă:
– A murit!
Șoferul mașinii se tânguia că nu apucase s‐o vadă. Mulțimea se făcea tot mai densă în jurul necunoscutei care zăcea pe asfalt, dar nimeni nu avea curaj să se apropie. Candice se lăsă în genunchi pe carosabilul ud.
Șoferul mașinii se tânguia că nu apucase s‐o vadă. Mulțimea se făcea tot mai densă în jurul necunoscutei care zăcea pe asfalt, dar nimeni nu avea curaj să se apropie. Candice se lăsă în genunchi pe carosabilul ud.
– Mă auziți, doamnă?
Victima, la peste cincizeci de ani, avea niște ochi negri imenși.
– Da, îi răspunse cu glas limpede. Vă aud.
Purta un palton negru elegant și o eșarfă galbenă de mătase.
– Trebuie chemată salvarea! strigă o femeie peste capetele lor. Uitați‐vă în ce hal îi e piciorul!
– La dracu’, să sune cineva! urlă și un bărbat.
Mulțimea din jur începu să freamăte ca într‐un balet haotic, în timp ce alți gură‐cască filmau în continuare. Candice îi ruga în minte să înceteze. Dacă ar fi fost vorba de mama sau de sora lor?
– Nu vă faceți griji, ambulanța trebuie să apară dintr‐o clipă în alta. O să fie bine.
Încerca să o liniștească rostind cuvintele pe care ea și le‐ar fi dorit să le audă dacă s‐ar fi aflat în locul necunoscutei.
– Mulțumesc… mulțumesc frumos.
Victima vorbea lent, ca și cum fiecare silabă i‐ar fi provocat dureri atroce. Pielea ei părea acum de‐a dreptul transparentă, iar ochii o fixau intens pe Candice. Încerca să‐și miște mâinile, dar nu reușea.
– Vă rog… vreți să vedeți dacă…
Candice se aplecă deasupra ei.
– Da, vă ascult.
– Cerceii mei… Îi am de la tata. Țin mult la ei. Am impresia că…Candice zări un cercel în lobul urechii drepte, o perlă. Nimic în cel din stânga. Probabil că bijuteria se desprinsese la impact.
– Vă rog, căutați‐l… căutați‐l…
Cu o mână tremurândă, Candice îi îndepărtă șuvițele de păr blond. Nici urmă de cercel, nici dedesubt, nici alături.
– Nu trebuie atinsă! behăi o femeie.
– Atenție, trebuie așteptată salvarea! se irită și un tip din dreapta ei.
Candice își păstră cu greu calmul.
– Îi caut cercelul! O perlă. Mai bine uitați‐vă pe unde călcați.
Curioșii îi ascultară îndemnul, îndreptându‐și lanternele telefoanelor spre asfalt.
– L‐am găsit! strigă cineva.
Minuscula bijuterie fu depusă reverențios în palma înghețată a lui Candice.
– Ați putea să… șopti femeia rănită schițând un gest.Candice îi fixă cercelul în lobul urechii stângi.
– Tata nu mai e printre noi. Mi le‐a oferit la ultimul Crăciun pe care l‐am petrecut împreună, explică victima pe o voce stinsă.
Candice o atinse liniștitor pe mânecă.
– Păstrați‐vă puterile, doamnă.– Da… dar îmi face bine să vă vorbesc.
Cuprinsă de un sentiment acut de milă, tânăra îi adresă un zâmbet. Avea senzația că ambulanța nu se grăbea deloc. Frigul se făcea tot mai mușcător și ploaia n‐avea de gând să se oprească; aerul era greu, umed, încărcat de poluare. „Ce loc urât ca să mori“, își spuse. „Să crăpi tocmai aici, pe dreptunghiul ăsta de asfalt ud, în dreptul vitrinelor împopoțonate și al neoanelor țipătoare de pe clădirile moderne, cu mirosul pestilențial al metropolei blocate de ambuteiaje în nări.“ Dar gândurile ei i‐ar fi putut purta ghinion femeii, așa că se strădui să se concentreze asupra lui Timothée, care o aștepta la grădinița cu program prelungit, asupra cumpărăturilor pentru cină, asupra lui Arthur, care urma să o viziteze în acea seară, asupra înregistrărilor obositoare de peste zi, făcute încă și mai dificile de greve și de absențele unor colegi.
Se uită către picioarele victimei, dar întrezări o rană care i se păru atât de teribilă, încât își mută rapid privirea.
– Nu vă faceți griji, vine imediat salvarea. O să vă ducă la spital. Doctorii vor avea grijă de dumneavoastră, o să vedeți. O să vă treacă.
I se adresa victimei pe un ton matern, cel pe care‐l folosea când încerca să‐l liniștească pe Timothée, care împlinise trei ani. Necunoscuta avea probabil vârsta mamei ei, dacă nu chiar mai mult. Nu știa dacă o auzea, dacă vorbele ei o ajutau; nu mai îndrăznea s‐o atingă.
– Sunteți așa de drăguță… mulțumesc…
Glasul i se transformase într‐o șoaptă. În jurul lor creștea vacarmul vocilor și al circulației.
De departe se auzea o sirenă.
– Ați auzit? Vine!Același chip palid, imobil, umezit de ploaie. Era oare prea târziu? Lui Candice îi venea să plângă. Încerca din răsputeri să se controleze. O străină! O femeie pe care nu știa nici măcar cum o cheamă, dar nu‐și putea alunga din cap imaginea trupului ridicat de la sol ca de o mână nevăzută, zgomotul căderii pe asfalt, trăsăturile muribunde, mâinile mici, cu degetele încordare ca niște gheare.
– Vă rog, cum vă numiți? îngăimă victima.
Un paramedic o rugă să se ridice și să se dea laoparte. Toată lumea trebuia să se îndepărteze.
Femeia o apucă însă de mâneca hainei cu o forță surprinzătoare. Ochii ei negri erau ca două fântâni adânci.
– Candice Louradour, îi răspunse.
– E un nume frumos. Vă mulțumesc. Pentru tot.
Avea buzele complet albe. Candice se simți împinsă în timp ce salvatorii formau în jurul femeii căzute la pământ un fel de zid: targă, oxigen, aparate. Unul dintre paramedici se încruntă la vederea rănii de la picior.
– Ah, fir‐ar să fie! Arată rău! îi scăpă unei asistente fără voia ei.Lucrau în tăcere, metodic. Chipurile le erau grave și gesturile, precise. Tuburi, mască de oxigen, pătură din polietilenă. În scurt timp, femeia nici nu se mai vedea. Veni și poliția și îl săltă pe șoferul înlăcrimat. Unul dintre paramedici ceru poșeta victimei. Candice începu s‐o caute în jur, în zadar. Curioșii adunați ridicau și ei din umeri. Nimeni nu știa unde era.
– A furat‐o careva, bombăni un tânăr.
– Ce rușine! exclamă femeia din stânga lui.
Candice îi întrebă pe doctori unde o duceau. La spitalul Cochin. Apoi, puse întrebarea care o chinuia cu adevărat:
– O să scape?
Nici un răspuns. Femeia aceasta anonimă pleca spre urgențe de una singură, fără nici un suflet apropiat care să aibă grijă de ea. Poate că tocmai de aceea nici nu avea să scape.
Ploua mărunt în continuare. Mulțimea se dispersase. Candice rămăsese singură pe trotuar, înconjurată de zgomotul strident al claxoanelor. Lumea revenise la ritmul firesc. Victima accidentului fusese deja uitată; urma să devină subiect de conversație la masa de seară, la categoria „fapte diverse“. Timothée își aștepta mama. Candice întârziase peste măsură. Cu toate acestea, nu ezită nici o secundă: porni la drum, dar nu către grădiniță. Își scoase telefonul și îl anunță pe Arthur că se ducea la spitalul Cochin. Bărbatul păru șocat.
– O femeie a fost lovită de mașină în fața mea. E rănită. Trebuie să te duci să‐l iei tu pe Timothée de la grădiniță, te rog!
– Dar o cunoști pe femeia asta?
– Nu. E singură. Piciorul ei… a fost oribil… vreau să fiu acolo pentru ea, pentru…
Îi simțea iritarea, dar știa că poate conta pe el. Îi dăduse cheile apartamentului, chiar dacă oficial nu locuiau împreună. Rămânea la ea peste noapte de trei sau patru ori pe săptămână. Lucra la o firmă de tip start‐up de lângă grădinița copilului. Arthur acceptă. Aveau să se vadă mai târziu. Promise să se ocupe și de cumpărături. Candice îi mulțumi și grăbi pasul.
Spitalul se afla la douăzeci de minute pe jos dacă o luai pe avenue des Gobelins, apoi pe boulevard Arago.
Mergea repede, cu gluga trasă bine pe cap. Frigul înțepător îi ciupea pomeții, iar apa îi intrase în ghete. Și‐ar fi dorit să fie la ea în sufragerie, la căldură, cu băieții, dar se simțea ca mânată de o misiune. Se hotărî totuși să nu zăbovească prea mult lângă necunoscută, doar cât să afle care este situația.
La urgențe domnea o atmosferă calmă. Explică de ce venise: nu, nu cunoștea numele victimei, o persoană cam la cincizeci de ani, blondă, secerată de o mașină în place d’Italie. Fu invitată să se așeze. O femeie somnola într‐un colț, iar o alta, în fața ei, își ținea capul în mâini. Timpul abia se scurgea.”
CE SPUN CRITICII DESPRE MÂINE NE VA FI MAI BINE
„De obicei îmi fac planuri, umplu carnete întregi, iau notițe; de data aceasta, nu știam câtuși de puțin ce avea să se aleagă de ciudata Dominique și de fragila Candice. Mi-a plăcut la nebunie! Mi-am făcut meseria de povestitoare, lăsându-mă călăuzită numai de imaginație.” Tatiana de Rosnay
„Candice trebuia să-și ia fiul de la grădiniță, de pe rue de l’Espérance, și întârziase deja. Greva din transportul public ajunsese la apogeu și peste tot domnea atotputernică exasperarea. Trotuarele erau alunecoase din cauza burniței, iar pietonii se străduiau cum puteau să evite bicicletele și trotinetele; erai nevoit să-ți faci loc cu coatele ca să avansezi. Ambuteiaje și claxoane, nici un fel de transport în comun: la capătul răbdării, oamenii se înjurau, insultele zburau din toate direcțiile, toată lumea era cu nervii întinși la maximum. Inclusiv Candice. Mergea pe jos de peste o oră, venind de la République. Din fericire, drumul de întoarcere cu Timothée avea să fie mai scurt, căci locuia la câteva minute de grădiniță, pe rue des Cinq-Diamants. De la Sena o luase pe boulevard de l’Hôpital, care dădea în Place d’Italie. Încă vreo zece minute și avea să ajungă. În fața semaforului din intersecție se formase o mulțime compactă care aștepta să treacă. Brusc, o mașină ieși din rând și acceleră pe lângă coloană, lovind-o pe femeia care se afla chiar în fața lui Candice. Auzi un urlet, o voce feminină, apoi o siluetă fragilă se desprinse de sol ca o haină ridicată de vânt. Scrâșnete de frâne, zgomotul în – fundat al căderii, strigăte îngrozite…” Mâine ne va fi mai bine, Tatiana de Rosnay
DESPRE TATIANA de ROSNAY
TATIANA de ROSNAY, născută în 1961, în suburbiile Parisului, are origini engleze, franceze şi ruse. Şi-a petrecut copilăria la Paris şi Boston, dar a studiat apoi în Marea Britanie. După terminarea facultăţii, s-a mutat la Paris, unde locuieşte şi astăzi. A lucrat o vreme ca jurnalistă pentru revista Vanity Fair, înainte de publicarea romanului de debut, L’Appartement témoin (1992), și a avut numeroase colaborări cu reviste precum Elle sau Psychologies. A publicat mai multe romane în limba franceză, dar succesul definitiv a venit odată cu apariţia romanului Se numea Sarah (Sarah’s Key, 2007), prima carte scrisă de autoare în limba engleză. În 2010, romanul s-a bucurat de adaptare a cinematografică a lui Gilles Paquet Brenner, cu Kristin Scott Thomas în rolul principal. Tot în anul 2010, revista Le Figaro a plasat-o pe Tatiana de Rosnay pe locul 5 în topul celor mai citiți scriitori francezi.