Citește un fragment în avanpremieră din „Micul prieten”, de Donna Tartt
Micul prieten, de Donna Tartt este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro
Într-un orășel din Mississippi, Harriet Cleve Dusfresnes crește în umbra amintirii fratelui ei, Robin, care, la vârsta de nouă ani, a fost găsit spânzurat de un copac din curtea casei lor. Ucigașul nu a fost niciodată identificat, iar familia nu și-a revenit după tragedie.
Pentru Harriet, care a copilărit liber, cutreierând prin lumea imaginației sale fertile, Robin reprezintă legătura cu un trecut extraordinar, despre care a auzit doar povești sau pe care doar l-a întrezărit în albumele de fotografii. Teribil de încăpățânată, precoce pentru cei doisprezece ani ai săi și cufundată în scrierile de aventuri ale lui Stevenson, Kipling și Conan Doyle, ea se hotărăște să-l găsească pe făptaș și să-și răzbune fratele. Are un singur aliat, devotatul ei prieten, Hely, și cei doi se lovesc în curând de mistere care nu au nimic de-a face cu jocul copiilor: sunt întunecate, amenințătoare și aparțin lumii adulților.
Roman ambițios și strălucitor, bogat în paradoxuri morale și observații asupra fragilității umane, Micul prieten explorează ideea de crimă și pedeapsă, precum și complicațiile și consecințele ascunse care stau în calea căutării adevărului și dreptății.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE MAGDA GROZA
„Charlotte Cleve avea să‐și reproșeze toată viața moartea fiului ei, pentru că hotărâse să organizeze masa de Ziua Mamei la ora șase seara, în loc s‐o fi sărbătorit la prânz, după ce veneau de la biserică, așa cum se obișnuia în familia Cleve. Rudele în vârstă își exprimaseră nemulțumirea față de acest aranjament, în primul rând pentru că aveau suspiciuni față de inovație,
în principiu, însă Charlotte simțea că ar fi trebuit să acorde mai multă atenție curentului subteran de mormăieli, reprezentând un soi de avertisment neînsemnat – dar rău prevestitor – asupra celor ce aveau să se întâmple, un avertisment care, deși pare neclar fie și retrospectiv, a fost probabil la fel de bun ca oricare altul din cele pe care putem spera c‐o să le primim vreodată în cursul vieții.Deși celor din familia Cleve le plăcea foarte mult să‐și povestească până și cele mai neînsemnate evenimente din istoria neamului lor – repetând cuvânt cu cuvânt, într‐un stil înflorit și cu întreruperi retorice, scene întregi de pe patul de moarte sau cereri în căsătorie care avuseseră loc cu o sută de ani în urmă –, evenimentele din acea teribilă Zi a Mamei nu s‐au discutat niciodată. Nu au fost discutate nici măcar în grupuri mici, de câte două persoane, în timpul vreunei lungi călătorii cu mașina sau când, nevenindu‐le somnul, se întâlneau noaptea târziu în bucătărie, fapt cu totul neobișnuit, deoarece prin aceste discuții cei din familia Cleve dădeau un sens lumii. Până și cele mai nemiloase sau mai neașteptate dezastre – cum au fost incendiul care o ucisese pe una dintre verișoarele lui Charlotte când era mică sau accidentul de vânătoare în care‐i murise unchiul pe vremea când ea era încă în școala primară –
erau reluate necontenit, prin vocea blândă a bunicii și vocea severă a mamei, care se amestecau armonios cu vocea baritonală a bunicului, cu îngânarea mătușilor și cu anumite fragmente ornamentale, improvizate de soliști îndrăzneți, preluate cu nerăbdare și dezvoltate de cor, până când, într‐un final, ajungeau cu toții, printr‐un efort de grup, la un singur cântec, un cântec care era apoi memorat și interpretat de întreaga trupă încă o dată, de la început, un cântec care, încet‐încet, eroda memoria și lua locul adevărului: pompierul furios că nu a reușit să readucă la viață micuțul trup se metamorfoza adorabil într‐un bocitor înduioșat, iar cățeaua – un prepelicar pe nume Queenie – deprimată și nedumerită preț de câteva săptămâni după moartea stăpânului său era preschimbată într‐o legendă de familie care îl căuta neîncetat pe cel iubit prin toată casa și urla inconsolabilă în cușcă întreaga noapte sau lătra voios, în semn de bun‐venit, ori de câte ori fantoma lui se apropia de curte – fantomă pe care numai ea, cățeaua, putea să o simtă. „Câinii pot vedea lucruri pe care noi nu le vedem“, declama de fiecare dată mătușa lui Charlotte, introducând replica la momentul potrivit în istorisire. Mătușa era cam mistică, iar povestea cu fantoma era inovația ei.Cât despre Robin, micuțul și dragul lor Robs… după zece ani, moartea lui îi chinuia la fel. În acest caz nu s‐a adăugat nici un pic de lustru vreunui detaliu. Oroarea acelei morți nu a fost supusă nici unui proces de reparare sau transformare prin vreuna din tehnicile narative cunoscute celor din familia Cleve. Și, întrucât această amnezie voită a împiedicat prefacerea morții lui Robin într‐un soi de folclor dulceag de familie – folclor care netezește până și cele mai amare mistere, dându‐le o formă confortabilă, comprehensibilă –, amintirea evenimentelor din ziua aceea avea ceva fragmentar, haotic, țăndări de coșmar care se aprindeau dintr‐odată la mirosul de glicină, la scârțâitul sârmei de rufe, la o anumită nuanță prevestitoare de furtună a cerului de primăvară.
Uneori, aceste străfulgerări vii de memorie păreau mai degrabă niște bucăți rupte dintr‐un vis urât, ca și cum nimic nu s‐ar fi întâmplat în realitate. Și totuși în multe privințe părea singurul lucru real care se petrecuse vreodată în viața lui Charlotte.
Unica narațiune prin care putea să contracareze tot acest talmeș‐balmeș de imagini era cea a ritualului neschimbat de când se știa: cadrul întrunirilor de familie.
Dar nici măcar acest cadru nu‐i era de mare ajutor. În anul acela procedurile fuseseră nesocotite, iar regulile casei, ignorate. Privind în urmă, totul sugera iminența dezastrului. Cina nu avusese loc acasă la bunicul ei, cum se întâmpla de obicei, ci la ea. Buchetele prinse în corsaje fuseseră de orhidee Cymbidium în loc de boboci de trandafir, ca în anii precedenți. În plus, primiseră crochete de pui – tuturor le plăceau crochetele, pe care Ida Rhew le făcea foarte bine, și le mâncau la zilele de naștere și în Ajunul Crăciunului, dar până atunci nu se serviseră de Ziua Mamei, când, din câte își aminteau cu toții, nu aveau la masă decât mazăre, budincă de porumb dulce și șuncă.Seară de primăvară furtunoasă și luminoasă; fuioare de nori la joasă înălțime și o strălucire aurie; păpădii și flori de ceapă presărate pe pajiște. Aerul avea un miros proaspăt și pătrunzător, de ploaie. Din casă răsunau râsete și glasuri. La un moment dat, s‐a auzit vocea plângăreață, ascuțită și țâfnoasă a lui Libby, bătrâna mătușă a lui Charlotte, care a spus:
– Ba nu, Adelaide, eu n‐am făcut niciodată așa ceva! N‐am făcut în viața mea așa ceva, pentru nimic în lume!
Tuturor celor din familia Cleve le plăcea grozav s‐o tachineze pe mătușa Libby. Era o fată bătrână care se temea de orice: de câini, de furtunile cu fulgere și de checul de fructe cu rom, de albine, de bărbații negri și de poliție. Un vânt puternic a scuturat sârma de rufe și a culcat la pământ buruienile înalte de pe maidanul de vizavi. Ușa de plasă s‐a trântit, iar Robin a ieșit afară în fugă, chicotind la o glumă pe care i‐o spusese bunică‐sa („De ce poate o scrisoare să circule prin țară? Pentru că are un car de timbre!“), sărind câte două trepte odată.
Probabil că afară mai era cel puțin o persoană, cineva care avea grijă de bebeluș. La vremea aceea, Harriet nu împlinise încă un an. Era o fetiță greoaie și posomorâtă, cu o claie de păr negru, un copil care nu plângea niciodată. În momentul acela se afla pe aleea din față, legată în scăunelul ei portabil, care se balansa înainte și înapoi dacă‐l întorceai cu cheia. Sora ei, Allison, care pe atunci avea patru ani, se juca liniștită pe trepte cu pisica lui Robin, Weenie. Spre deosebire de Robin, care la acea vârstă vorbea mult și nostim, cu o voce joasă și aspră, tăvălindu‐se pe jos de veselie la propriile‐i glume, Allison era timidă, chiar sperioasă, și plângea ori de câte ori cineva încerca s‐o învețe ceva simplu, iar bunica lor (care nu putea să rabde un asemenea comportament) abia dacă o băga în seamă.
Mătușa Tat fusese în curte mai devreme, ca să se joace cu fetița. Charlotte însăși, care tot făcea ture între bucătărie și sufragerie, își ițise capul pe‐afară de câteva ori, dar nu se uitase prea atent, pentru că Ida Rhew, menajera (care se apucase de spălat, ca să aibă mai puțină treabă a doua zi), era când înăuntru, când afară, întinzând rufele pe sârmă. Asta a indus‐o în eroare pe
Charlotte, făcând‐o să stea liniștită, deoarece lunea, când se spălau de obicei rufele, Ida era tot timpul pe fază – fie în curte, fie la mașina de spălat aflată pe ve‐ randa din spate –, astfel că putea să‐i lase fără nici o grijă pe cei mici la joacă. Dar Ida era în mare zor în ziua aceea, căci avea grijă și de oaspeți, și de mașina de gătit, și de fetița cea mică. Pe deasupra, era prostdispusă, întrucât de obicei duminica pleca acasă la ora unu; acum, că trebuia să mai rămână la treabă, bărbatul ei, Charley T., era nevoit să‐și pună singur de mâncare la prânz, iar ea însăși nu mai putea ajunge la biserică. De aceea insistase să aducă radioul în bucătărie, ca să poată măcar să asculte slujba evanghelică de la Clarksdale. În timp ce predica de la radio răsuna ostentativ de tare, Ida se învârtea morocănoasă de colo‐colo în uniforma ei, rochie neagră și șorț alb, și turna ceaiul cu gheață în paharele înalte, iar cămășile curate de pe sârma de rufe se lăsau în jos, se răsuceau sau își aruncau mânecile în sus cu disperare, prevestind venirea ploii.Bunica lui Robin fusese și ea la un moment dat pe verandă. Cel puțin asta era sigur, întrucât făcuse o poză. Cum nu erau prea mulți bărbați în familia Cleve, anumite activități solicitante, tipic masculine, cum ar fi altoirea pomilor, reparațiile din gospodărie sau transportul vârstnicilor cu mașina la biserică și la cumpărături, cădeau adesea în sarcina ei. Iar bunica făcea toate aceste lucruri plină de voie bună, cu o încredere și un dinamism care le uimeau pe timidele ei surori. Nici una dintre ele nu era în stare să conducă un automobil, iar biata mătușă Libby era atât de speriată de aparatele electrocasnice și de mașinăriile de orice tip, încât o apuca plânsul până și la ideea de a aprinde o sobă cu gaze sau de a schimba un bec. Prezența apa‐ ratului de fotografiat le intriga, dacă nu chiar le timora, însă admirau siguranța plină de vervă cu care sora lor manevra această invenție masculină care trebuia să fie încărcată, îndreptată spre țintă și declanșată asemenea unei arme de foc. „Uitați‐vă la Edith!“, obișnuiau ele să spună, privind‐o cum derula filmul sau cum ajusta obiectivul cu iuțeală de profesionist. „Nu există lucru pe care Edith să nu‐l poată face.“

CE SPUN CRITICII DESPRE MICUL PRIETEN
„Micul prieten pare sortit să devină un roman clasic excepțional… Cartea lui Tartt este o descriere necruțător de precisă a lumii așa cum este – cenușie, urâtă, înfricoșătoare, derutantă –, filtrată prin culorile vii și exigențele imposibile ale percepției unui copil. Te prinde ca un basm, dar îți refuză consolarea gândului că totul e doar o fantezie.“ The New York Times Book Review
„Dacă vă e dor de plăcerile «simple» ale literaturii de foarte bună calitate și extrem de inteligente, vă veți bucura să faceți cunoștință cu Micul prieten.“ Washington Post
„Strălucirea Micului prieten rezidă în talentul Donnei Tartt de a observa cu privirea piezișă a unui copil – sau a unui dependent de droguri… Romanul întinde conștiinței cititorului o capcană elegantă, dar implacabilă, din care este imposibil să scapi până la fraza finală.“ Sunday Telegraph
„Meticulozitatea lui Tartt este evidentă de la prima pagină. Cu o scriitură superbă și o intrigă fără cusur, este genul de carte care te învăluie și te duce cu sine… paginile se întorc singure. Deși umorul e prezent, tensiunea este palpabilă. De nelăsat din mână.“ Daily Mirror
„Micul prieten e o carte mare despre o fetiță fără prieteni… Este un roman despre magia copilăriei – doar că aici avem de-a face cu partea întunecată a magiei.“ Philadelphia Inquirer
„Harriet este unul dintre cele mai convingătoare și mai bine construite personaje pe care o să le întâlnești vreodată… Stilul Donnei Tartt: splendid, fluent, vizual.“ The Times
„Momentul în care zugrăvește, cu cel mai fin penel, apăsarea zilnică, letargică a durerii ce afectează o familie sfâșiată de moartea celui mai dorit copil este cel în care Tartt își dezvăluie calitățile extraordinare.“ The Observer
DESPRE Donna Tartt
Donna Tartt este o scriitoare americană născută în 1963, în Greenwood, Mississippi. A studiat la University of Mississippi și la Bennington College. În 1992 a publicat romanul Istoria secretă (The Secret History), care a înregistrat un succes fără precedent: primul tiraj s-a epuizat imediat, romanul a rămas pe lista bestsellerelor timp de treisprezece săptămâni și a fost tradus în peste douăzeci și cinci de limbi. În 2002 i-a apărut al doilea roman, Micul prieten (The Little Friend), care s-a bucurat, la rândul lui, de o primire caldă din partea publicului și a criticilor și a câștigat Premiul literar WH Smith. Sticletele (The Goldfinch), cel de-al treilea roman, a fost publicat în 2013 și a intrat imediat în clasamentul celor mai bine vândute cărți al publicației New York Times, unde a rămas în top 10 timp de peste patruzeci de săptămâni. Romanul a fost recompensat cu Premiul Pulitzer, iar autoarea a fost inclusă pe lista Time 100 a celor mai influenți oameni ai anului 2014. De asemenea, drepturile de publicare a cărții au fost vândute în treizeci și două de țări