Citește un fragment din „Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări” de Igor Bergler, cea mai așteptată carte din ultimii 30 de ani

Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări de Igor Bergler va fi disponibilă în curând în librăriile din toată țara. Acum poate fi achiziționată în precomandă cu reducere de 25%, transport gratuit și autograful autorului, ofertă exclusivă pe litera.ro. Cea mai așteptată carte românească din ultimii 30 de ani are la bază asasinarea mai multor cardinali din Roma, care stârnește panică în Cetatea Eternă.

Vaticanul e deja ros de scandaluri nesfârșite de corupție și pedofilie, iar creștinismul pierde adepți într-un ritm îngrijorător. În spatele acestor execuții ritualice, complicate de uciderea altor cardinali în Mexic, se află o conspirație terifiantă și un secret devastator pentru Biserică, ascuns într-un document descoperit de Michelangelo Buonarroti, cu cinci sute de ani în urmă.

Cartea are un potențial atât de exploziv, încât simpla lui dezvăluire ar putea transforma întreaga creștinătate în scrum.

Citește și: În curs de apariție la Editura Litera: „Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări” de Igor Bergler

Contra-cronometru, cu o presiune uriașă asupra lor, serviciile secrete italiene sunt puse în fața unui puzzle de informații care trimit la profesorul Charles Baker, aflat în vizită la Palmanova, la rudele sale recent descoperite din familia nobiliară Visconti. Profesorul american și Columbus Clay – detectivul care nu uită niciodată nimic – sunt prinși în mrejele celei mai mari conspirații din istorie, țesută de-a lungul a două milenii de Biserică.

Citește un fragment în avanpremieră din Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări

Calcata, provincia di Viterbo

1984

„Cu cât e noaptea mai adâncă, cu atât e dimineața mai aproape“, își spuse Andreuccio, care pornise pe jos de la marginea Romei, decis să parcurgă în cel mai scurt timp cei patruzeci și cinci de kilometri ce despărțeau capitala Italiei de Calcata, o localitate de care până în acea seară nu auzise niciodată. Asta nu-l îngrijora, pentru că multe lucruri îi erau necunoscute și nu știa mai nimic despre lumea largă în care taică-său îl aruncase – cum arunci un copil mic în apă, ca să învețe să iasă singur la mal – când îl trimisese la Roma, cu banii potriviți asupra lui, să-și cumpere o mașină la mâna a doua de la cel mai mare târg de automobile al țării. Tânărul de douăzeci și trei de ani nu ieșise niciodată din satul natal sau, oricum, nu ajunsese mai departe de Perugia, localitate aflată la o mică distanță de mers pe jos, câteva ore, de locul în care familia lui creștea oi.

Mai mult, ziua aceea fusese atât de plină de peripeții și întorsături de situație, încât Andreuccio era copleșit, nefiind deprins cu aseme­nea aventuri și nici cu o succesiune atât de rapidă de emoții diferite, câte fusese nevoit să trăiască într-un timp extrem de scurt.

Taică-său, un sicilian zgârcit, moștenise o stână de la un văr pri­mar al unui unchi al unei mătuși de gradul al treilea, din partea tatălui său, a cărui dispariție subită îl luase prin surprindere, pentru că murise înainte de a se hotărî cui să lase averea. Cum nimeni nu voia să moștenească potop de muncă și dureri de cap, alături de câ­teva oi și o casă dărăpănată, sicilianul își zisese, ca atâția alți italieni în vremea aceea, că era cazul să părăsească sudul arid și sărac pentru o viață mai bună. Andreuccio venise pe lume chiar atunci.

Acum lucra la făbricuța de brânzeturi artizanale pe care o înjghe­baseră părinții lui. Sosise momentul să își ia și el o mașină, să fie în rând cu lumea. Așa că taică-său spărsese pușculița și-i dăduse o sumă frumușică, numai potrivită pentru o mașinuță autohtonă la mâna a doua.

Când ajunse cu trenul la Roma Termini, tânărul fu foarte mirat că, deși întreba în stânga și în dreapta, nimeni din orașul ăla habar n-avea unde e târgul de mașini. Într-un târziu, tocmi un taximetrist care îl duse la destinație. Naiv, făcu imprudența să-i povestească șoferului ce căuta acolo și se mai și lăudă cu banii pe care-i avea asu­pra lui. Până să apuce să parcurgă rândurile nesfârșite de automobile, interesându-se despre fiecare în parte, vorbind întruna și plictisin­du-i pe vânzători cu poveștile lui banale, taximetristul aduse la târg o femeie de moravuri ușoare, frumușică foc, care se lovi „accidental“ de Andreuccio, iar apoi se prefăcu că-l recunoaște. Se arătă foarte mirată că nu-și amintea de ea și, drept dovadă că nu era nici o con­fuzie la mijloc, îi înșiră despre familia lui tot ce-i povestise el taxime­tristului, supralicitând cu înflorituri, ochi dulci și gesturi tandre. Se oferi să-l ajute să-și aleagă mașina, dar îi propuse ca înainte de asta să mănânce ceva și să pună la punct o strategie. Se așezară la o terasă, și Andreuccio, amețit de farmecul și de poveștile fetei, plecă să aducă mâncarea, lăsând sub masă papornița cu banii pentru mașină. La întoarcere papornița era goală, iar noua lui prietenă dispăruse.

În zadar o căută și întrebă în stânga și în dreapta. Înțelegând ce pățise, rămase ore în șir așezat pe o bordură, smulgându-și părul din cap. Banii erau duși, cu tot cu fată. Stătu la marginea târgului până îl dădură afară. În cele din urmă își reveni și, cu banii de cheltuială din portofel, o porni haihui prin periferia nordică a Romei. Când i se făcu sete intră într-un bar de cartier, populat de fețele decrepite ale suporterilor echipei locale de fotbal care se certau pe transferurile din acea vară.

Așezat la o masă, surprinse o discuție între doi indivizi cu fețe dubioase, care i se păru al naibii de interesantă. Cei doi plănuiau să jefuiască o procesiune ce urma să aibă loc a doua zi în centrul vechi al orășelului Cargata, unde anual un sfânt era scos din locul de odihnă veșnică și plimbat pe străzi într-o raclă plină de comori. Printre acestea, șoptise unul dintre cei doi, era cea mai de preț relic­vă a creștinătății. Individul, împopoțonându-se cu cunoștințele lui, adăugase că însuși papa interzisese să se mai vorbească despre relicva cu pricina, încă de la începutul secolului. Însă preotul orășelului cu aproape nouă sute de locuitori încălca an de an decizia Vaticanului și plimba relicva în coșciugul ce adăpostea osemintele făcătoare de minuni ale sfântului despre care individul în cauză nu-și amintea cum îl cheamă sau ce minuni făcuse, cu o singură excepție, când trimisese un mut la o mănăstire de maici, care îl exploataseră sexual cu toatele, în frunte cu Maica Precista, bucuroase că mutul n-o să poată povesti nimănui pățania.

În timp ce trăgea cu urechea, în mintea lui Andreuccio se înfiripase un plan îndrăzneț. Avea să ajungă în orășelul respectiv înaintea celor doi și să jefuiască el mormântul sfântului. Sigur avea să se aleagă cu bijuterii sau ce-o mai fi fost pe acolo, însă gândul îi era la relicva aceea prețioasă despre care nu aveai voie să vorbești. Așteptase să plece toată lumea din bar. Spre norocul lui, ultimul client rămas era un fost profesor de istorie, volubil și dornic să-i împărtășească noului și tânărului său companion vastele sale cunoștințe. Așa află Andreuccio că orașul se numea Calcata, Cargata în dialect local, că era la pa­truzeci și cinci de kilometri de Roma, că fusese construit integral pe rocă vulcanică, iar orașul vechi era o bijuterie medievală conservată perfect. Orașul fusese părăsit la un moment dat, deoarece guvernul italian se temuse că mica așezare se va prăbuși de pe stâncă, așa că în anul 1930 îi mutase pe puținii locuitori ceva mai la vale, în Calcata Nouă. Mai află că prin 1960 orașul vechi se înviorase și devenise o colonie hipiotă. Și, cel mai important, profesorul îi împărtăși natura relicvei. Era vorba despre Carne vera sacra, adevărata carne sacră a Mântuitorului, singura bucată din Isus care nu-i mai folosea la nimic, Il Santissimo Prepuzio, Sfântul Prepuț, pe care Mântuitorul îl pierduse, după cum zice Luca în Evanghelie, la opt zile după naștere. Întrucât Andreuccio habar n-avea ce e un prepuț, profesorul îl lămuri cu lux de amănunte. Băiatul roși ca para focului. Profesorul îi povesti că timp de mai bine de o mie de ani Biserica a sărbătorit ziua Sfântului Prepuț, sau Ziua Tăierii Împrejur a Domnului, pe data de 1 ianuarie a fiecărui an, la aproximativ opt zile după nașterea Sa. Din tot ce mai auzise, Andreuccio reținu că Sfânta Ecaterina de Siena purtase prepuțul în jurul degetului inelar, pe post de inel de logodnă, o bună bucată de vreme, pe la o mie trei sute și ceva, ea fiind cunoscută ca logodnica spirituală a lui Cristos; că Sfintei Brigitta a Suediei i se arătase însăși Fecioara Maria ca să-i spună că prepuțul era autentic și că se afla la Roma, chestie de o importanță istorică colosală pentru întoarcerea papalității la San Giovanni in Laterano, după episodul rușinos de la Avignon, dar mai ales, lucru care i se păru cel mai interesant, o altă sfântă de la începutul secolului al XIV-lea, o austriacă, pe numele ei Agnes Blannbekin, plângea în hohote la fiecare aniversare a zilei circumciziei, întristată de suferința Mântuitorului pe când era bebeluș pentru vărsarea primelor picături de sânge ale Sale pe pământ și că, la una dintre aniversări, întrebându-se unde o fi prepuțul sfânt, Agnes a simțit o senzație dulce în gură, iar pe vârful limbii, o bucățică de carne, și așa a molfăit o zi întreagă prepuțul Mântuitorului, care era dulce și avea consistența pieliței unui ou, până când l-a înghițit.

După ce află că procesiunea urma să pornească de la biserica Sfinților Corneliu și Ciprian, unde, sub o lespede de marmură, era îngro­pat sfântul, nu mai avu nici o ezitare. Porni pe jos spre Calcata, și așa ar fi parcurs tot drumul, dacă un camionagiu care căra cruci și lumâ­nări nu s-ar fi milostivit de el. Șoferul îl lăsă chiar în fața bisericii.

Găsi lăcașul încuiat, dar măcar ajunsese în toiul nopții, așa că avea timp berechet să-și pună planul în aplicare. Dădu ocol edificiu­lui și văzu un ochi de fereastră deschis. Se cocoță ca o pisică pe zid. De sus îi văzu pe cei doi bărbați de la bar apropiindu-se. Bănuiseră că băiatul trăgea cu urechea, așa că veniseră mai devreme decât se aștepta Andreuccio. Se grăbi să escaladeze zidul și să se strecoare prin ochiul de geam. Ajuns în biserică, găsi fără probleme mormântul sfântului. Se chinui să ridice lespedea grea, dar nu fu chip să reușească. Căută în jur un levier, ceva. În cele din urmă găsi o țeavă de metal, iar cu vârful acesteia izbuti să ridice un pic lespedea. O îm­pinse cât să se strecoare în mormânt. Intră și începu să pipăie în jur. Se îngrozi când dădu peste ciolanele sfântului, dar se aștepta la asta. Tocmai se pregătea să urle când băgă mâna în gura craniului și avu senzația că sfântul îl mușcă de deget, de supărare că-i jefuia locul de veci. Dar nu apucă să scoată un sunet, pentru că-i auzi pe cei doi rivali intrând pe fereastră. Stând nemișcat, îi asculta cum se îmbiau unul pe altul să intre în mormânt. Unul se întreba dacă nu-i va bate Dumnezeu pentru fapta lor sau dacă n-o să se răzbune sfântul. Dar cum lăcomia e mai mare decât frica, se decise să intre și vârî un picior în mormânt. Andreuccio, panicat, văzând coapsa păroasă a individului lângă capul său, fără să stea pe gânduri, mușcă cu putere. Omul urlă și scutură din picior. „M-a mușcat sfântul! Iartă-ne, Doamne!“ O secundă mai târziu, când reuși să-și smulgă piciorul dintre fălcile lui Andreuccio și să iasă din mormânt, leșină. Fu rândul celuilalt, la vederea sângelui de pe coapsa prietenului său, să țipe și s-o ia la fugă. Peste câteva clipe se auziră voci și apoi o împușcătură, un zgomot de încăierare și încă o împușcătură.

Andreuccio stătea cuminte în mormânt, așteptând să se facă liniște. Începu să pipăie în jur. Nici urmă de bijuterii, dar dădu peste o cutiuță de metal cu gemuleț. Zgudui cutiuța în stânga și în dreapta până ce reuși să o deschidă. Simți înăuntru ceva moale și elastic, ca o bucată de carne. Își aminti atunci povestea lui Agnes, dar și pe cea a Ecaterinei de Siena, căreia îi mulțumi în gând, în timp ce-și făcea cruce, pentru ideea bună. Își puse prepuțul pe deget, încântat că ma­rile spirite se întâlnesc și la șase sute de ani distanță. În felul acesta, dacă l-ar fi descoperit cineva, n-ar fi găsit nimic asupra lui. Nimeni n-avea să-l întrebe de inelul de pe deget, chiar dacă era de natură organică. Era convins că cea mai importantă relicvă a creștinătății valora o grămadă de bani. Avea să recupereze ce pierduse și să facă un profit frumușel.

Ieși din criptă și aproape se împiedică de trupul leșinat al celui pe care îl mușcase de picior. Când ajunse la zid, călcă într-o baltă de sânge. Puțina lumină care pătrundea prin fereastră era suficientă ca să vadă două trupuri fără viață, al celuilalt om de la bar și al unui necunoscut. Lângă ei zăceau un cuțit plin de sânge și un pistol. Păși pe spatele celui de-al doilea cadavru și se împinse peste zid.

Ce spun criticii despre Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări

„Miza acestui nou roman al celui mai de succes autor român din ultimii 30 de ani, în țară și străinătate, depășește cu mult pariurile cărților sale anterioare. E o lectură hipnotică, incredibilă! Iar istoria povestită aici e pe atât de uimitoare, pe cât e de reală! Munca de documentare a autorului e, așa cum ne-a obișnuit, impresionantă. Nu cred că poate exista cineva care ar putea rămâne indiferent nici la adevărurile spuse în acest roman, nici la felul spectaculos în care sunt narate! E singurul autor pe care îl cunosc care își depășește cu fiecare nouă carte propria performanță.“ (Simona Epuran, Cleveland State University)

„Legați-vă centurile de siguranță! Fie că sunteți obișnuiți cu cărțile acestui fenomen literar unic care este Igor Bergler, fie că îl întâlniți pentru prima dată! Pentru că Minciuna lui Michelangelo vă va face să vă reevaluați toate cunoștințele, vă va face să vă întrebați ce știți, de fapt, despre lucruri pe care toți credem că le cunoaștem, vă va zgudui certitudinile. Cartea aceasta vă va ține în suspans, vă va emoționa, vă va face să râdeți, să plângeți, să vă temeți, să vă reevaluați valorile. Cum se zice la noi, e «mind-blowing». Pentru că dacă n-ați citit Minciuna lui Michelangelo înseamnă că n-ați citit nimic!“ (Jean Harris)

Citește și: Precomandă „Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări” de Igor Bergler cu autograful autorului și 25% reducere

Despre Igor Bergler

Igor Bergler s-a născut la 21 septembrie 1970 şi şi-a petrecut anii copilăriei la Timişoara. Tot aici a absolvit Liceul C. D. Loga, pe atunci liceul elitelor timişorene.  A crescut, după cum însuşi mărturiseşte, într-o familie uriaşă, atât din partea mamei, cât şi din cea a tatălui, lucru care l-a expus la preocupările diverse ale tuturor rudelor sale cu care a avut şi continuă să aibă relaţii foarte apropiate. A moştenit interesele tuturor. S-a născut, cum spune, practic, poliglot, pentru că în familia sa reunită se vorbeau mai multe limbi. Acum vorbeşte fluent cinci şi se mai descurcă în încă atâtea.

A intrat la Faculate în ultimul an al Comunismului, la Politehnica din Timişoara, dar revoluţia l-a eliberat de o meserie care nu îl interesa şi i-a deschis drumul pe care l-a visat dintotdeauna, cel spre cinematograf. A studiat regie de film, scenaristică şi filmologie la Bucureşti, iar apoi  regie de film şi televiziune la Berlin. Tot acolo s-a specializat în tehnici de campanie electorală şi marketing politic. Interesat cu disperare, după cum declara, de tot ce îl înconjoară, s-a supraspecializat în marketing şi management, iar printre pasiunile sale se numără naratologia şi semiotica. A crescut într-o casă cu o bibliotecă uriaşă, iar educaţia i-o datorează mamei sale, dar şi celor trei mătuşi care l-au crescut alături de aceasta şi fără sprijinul cărora nu ar fi făcut nimic din tot ce a realizat. Acestor mătuşi le este dedicată „Biblia pierdută”.

De asemenea, Igor Bergler este posesorul unui doctorat în Managementul campaniilor electorale.

Ca şi personajul său, Charles Baker, a făcut multe, în domenii diferite, pentru că se plictisea foarte repede sau pentru că e „lacom de cunoaştere”.

A făcut parte din echipa extraordinară care a dat României cea mai bună revistă de cinema de după revoluţie, ProCinema, unde a scris zeci de articole şi cronici de film. La scurtă vreme după plecarea sa la Berlin, revista a dispărut. Spune că e doar o coincidenţă. La Timişoara a condus ca director executiv ceea ce presa a numit „cea mai bună televiziune locală din România”, Analog Tv, şi pentru o scurtă perioadă radiourile Analog din Timişoara, Caransebeş şi Lugoj.

A creat şi moderat poate cea mai celebră emisiune de cultură postrevoluţionară după „Serata muzicală” a lui Iosif Sava, „A cincea roată”, unde au fost invitate cele mai importante personalităţi ale României într-o vreme în care la televiziunile naţionale nu prea aveau acces.

A înfiinţat şi condus două dintre cele mai interesante agenţii de publicitate şi marketing independente, de dimensiuni medii. A creat şi promovat mărci celebre. Unele dintre acestea sunt acum lideri naţionali şi regionali pe categoriile lor.

Este autorul mai multor premiere. Dintre cele 12 filme scrise şi regizate, cele două lung-metraje sunt primele filme produse în România de o televiziune independentă şi, după cum le numea presa vremii, primele thrilleruri româneşti.

Neliniştit mereu, agitat şi într-o căutare continuă, deţine una dintre cele mai mari filmoteci private din România. Are peste 8.000 de filme, toate originale, pentru că, aşa cum spune, lucrul care îi repugnă cel mai mult este furtul intelectual. Biblioteca pe care o posedă este şi aceasta foarte bogată. A făcut campanii electorale, a predat zece ani la Universitatea din Timişoara, a călătorit în întreaga lume.

Printre pasiunile sale se numără echipa de fotbal Juventus Torino, brandul de accesorii de păr al soţiei sale, TIE-ME-UP şi „orice animal mic, rotund şi cu blană. ”

Spune că îi citeşte pisicii sale, Ferdinand, din romanele pe care le scrie şi, după tonul mieunatului, îşi dă seama dacă trebuie să modifice ceva sau nu.