Citește un fragment în avanpremieră din ,,Ministerul timpului”de Kaliane Bradley

,,Ministerul timpului” de Kaliane Bradley este noua apariție editorială Litera, colecția  Folio. Cartea este disponibilă pe litera.ro și în librării.

Un băiat întâlnește o fată. Trecutul întâlnește viitorul. Un deget întâlnește un trăgaci. Începutul întâlnește sfârșitul. În viitorul apropiat, unei funcționare publice nemulțumite de cariera sa i se oferă un post bine plătit într-o instituție guvernamentală nouă, misterioasă, care aduce „expați“ din diverse epoci istorice pentru a testa limitele călătoriei în timp.

Rolul ei este să funcționeze ca „punte“: să conviețuiască, să-l asiste și să-l monitorizeze pe expatul cunoscut drept „1847“ – comandorul Graham Gore. Din punct de vedere istoric, comandorul Gore a murit în nefericita expediție a lui Sir John Franklin în Arctica; prin urmare, este puțin derutat când se trezește înconjurat de concepte stranii precum „mașină de spălat“, „Spotify“ și „prăbușirea Imperiului Britanic“. Cu o poftă nemărginită de descoperire și o țigară mereu între degete, se adaptează rapid, iar în cursul unei veri lungi și fierbinți, Graham și puntea lui trec de la stânjeneală la o prietenie sinceră, apoi la ceva mai mult.

Când însă adevăratul scop al proiectului care i-a adus împreună începe să iasă la iveală, Gore și puntea lui sunt siliți să-și înfrunte alegerile din trecut și viitorurile imaginate. Este posibil ca dragostea să triumfe asupra structurilor și epocilor istorice care i-au modelat? Și cum poți sfida istoria când istoria trăiește în casa ta?

Carte absolut originală și incredibil de amuzantă, conținând o fuziune de idei și genuri literare, Ministerul Timpului este o explorare ingenioasă a naturii puterii și a felului în care dragostea poate schimba totul.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE BOGDAN PERDIVARĂ

Intervievatoarea mi‑a spus numele, întrerupându‑mi șirul gândurilor. Eu nu‑mi rostesc numele, nici măcar în cap. Ea îl pronunțase corect, cum nu fac oamenii de obicei.
– Mă numesc Adela, a zis. Un petic îi acoperea un ochi, iar părul blond îi era de aceeași nuanță și textură ca fânul. Sunt directoarea adjunctă.
– A cui…?
– Ia loc.
Era a șasea serie de interviuri. Candidam pentru un post în cadrul organizației. Poziția fusese marcată cu „Necesită verificare de securitate“ deoarece ar fi picat prost să ștampilezi cu Strict Secret foi cu grile salariale. Nu mi se acordase niciodată respectivul nivel de acces, așadar nu voia nimeni să‑mi spună în ce consta de fapt treaba. Și se oferea aproape de trei ori leafa mea de acum, așa că îmi gustam cu bucurie ignoranța. Trebuise să mă prezint cu note curate și înmiresmate la primul ajutor, la salvgardarea persoanelor vulnerabile și la testul de cunoștințe despre viața în Regatul Unit ca să ajung atât de departe. Știam că voi lucra îndeaproape cu unu sau mai mulți refugiați marcați ca persoane de prim interes și cu nevoi aparte, dar nu știam de unde fugiseră. Presupusesem că ar fi vorba despre niște transfugi importanți din Rusia sau China.

Adela, adjuncta a Dumnezeu știe ce, și‑a petrecut pe după lobul urechii o șuviță blondă, cu un crănțănit audibil.

– Mama dumitale a fost refugiată, așa‑i? a zis, ceea ce e un fel dement de a începe un interviu de angajare.
– Da, doamnă.
– Cambodgia.
– Da, doamnă.

Întrebările îmi mai fuseseră puse de vreo două ori pe parcursul procesului de intervievare. De obicei le formulau într‑o cadență crescândă, așteptându‑se să‑i corectez, fiindcă nimeni nu‑i din Cambodgia. „Nu aduci a cambodgiană“, îmi zisese unul dintre clovnii ăștia inițiali, după care se făcuse roșu ca racul fiindcă interviul era înregistrat pentru monitorizarea personalului și necesități de instruire. Se alesese atunci cu un avertisment. O aud des, și ceea ce vor oamenii să zică e: „Arăți ca una dintre nuanțele de alb mai de la coada listei – poate a spanioloaică – și mai arăți ca și cum n‑ai târî după tine un genocid“, ceea ce este bine, fiindcă asemenea lucruri îi fac pe oameni să nu se simtă în largul lor.

Nu a urmat nici o referire la genocid. („Mai ai încă familie acolo?“ – buze strânse înțelegător. „Te duci pe la ei vreodată?“ – zâmbet compătimitor. „Frumoasă țară mi s‑a părut“ – întunecându‑se de lacrimi – „când am fost“ – vizibile pe pleoapa de jos – „și ce prietenoși erau cu toții…“) Adela doar a înclinat aprobator din cap. M‑am întrebat dacă va recurge la opțiunea a patra, mai rară, declarând țara jegoasă.

– Nu și‑ar spune niciodată refugiată, sau măcar fostă refugiată, am adăugat. Mi s‑a părut cam ciudat să‑i tot aud pe unii și pe alții zicând așa.
– E puțin probabil ca aceia cu care vei lucra să folosească termenul. Preferăm „expat“. Ca să răspund la întrebarea ta, sunt directoare adjunctă pentru Expatriere.
– Și sunt expatriați din…
– Istorie.
– Pardon?
Adela a strâns din umeri.
– Stăpânim călătoria în timp, a spus, cum ar fi descris altcineva mașina de cafea. Bun‑venit în Minister.

*

Oricine s‑a uitat vreodată la un film cu călătorii în timp, a citit vreo carte cu călătorii în timp ori s‑a pierdut, într‑un mijloc de transport public întârziat, în considerații asupra conceptului de călătorie în timp va ști că în momentul în care începi să te gândești la fizica lui ai călcat în rahat. Cum funcționează? Cum e posibil să funcționeze? Exist simultan la începutul și la sfârșitul acestei relatări, care e și ea un fel de călătorie în timp, și sunt aici ca să‑ți spun: nu‑ți face griji. Tot ce trebuie să știi e că în viitorul apropiat guvernul britanic a dezvoltat modalități de a călători prin timp, fără să fi apucat totuși să le aplice în practică.

Pentru a evita haosul inerent schimbării cursului istoriei – dacă „istoria“ s‑ar considera o narațiune coerentă și cronologic singulară, altă mizerie –, s‑a căzut de acord că va fi necesar să fie extrase persoane din teatre de război istorice, dezastre naturale și epidemii. Acești expatriați în secolul al douăzeci și unulea ar fi decedat oricum în propria linie temporală. Scoaterea lor din trecut nu ar fi trebuit să aibă impact asupra viitorului.

Nimeni nu avea idee ce poate face călătoria prin timp unui corp uman. Așa că al doilea motiv pentru care devenise important culesul unor indivizi care ar fi murit altminteri în timpul lor era că se putea foarte bine să moară într‑al nostru, ca peștii de apă adâncă scoși pe plajă. Poate că sistemul nervos uman nu reușește să îndure mai mult de o epocă. Dacă se alegeau cu echivalentul temporal al bolii de decompresie și se făceau băltoace gelatinoase, cenușiu cu roz, într‑un laborator de‑al Ministerului, măcar nu era vorba, statistic vorbind, despre omucidere.

Presupunând că „expații“ supraviețuiau, asta însemna că sunt persoane, un nivel de complicație suplimentar. Când ai de‑a face cu refugiați, îndeosebi în masă, e mai bine să nu te gândești la ei ca la niște persoane. Dă hârțogăria peste cap. Dar indiferent de asta, când expații erau priviți din perspectiva drepturilor omului, întruneau criteriile Departamentului de Migrație pentru solicitanții de azil. Ar fi fost insuficient, din perspectivă etică, să iei în considerare exclusiv efectele fiziologice ale călătoriei în timp. Ca să știm dacă se pot cu adevărat adapta la viitor, era necesar ca expații să trăiască în el, monitorizați de un însoțitor cu normă întreagă, adică, a ieșit la iveală, tocmai postul pentru care trecusem cu succes interviul. Ne numeau punți, cel mai probabil fiindcă termenul „asistent“ se găsea sub nivelul nostru de salarizare.

Din secolul al nouăsprezecelea, limba bătuse ceva drum. „Simțitor“ a însemnat „rezonabil“ cândva. „Gay“ a avut odată sensul de „voios“. „Azil de lunatici“ și „azil politic“ folosesc același „azil“, în sensul de bază: spațiu inviolabil de refugiu și siguranță.

Ni s‑a spus că îi aducem pe expați la loc sigur. Am refuzat să vedem sângele și părul de pe dușumeaua casei de nebuni.

*

Eram încântată de obținerea slujbei. Mă plafonasem unde eram, în departamentul lingvistic al Ministerului Apărării. Lucram ca traducătoare‑consultantă specializată pe Asia de Sud‑Est, mai exact, Cambodgia. Cu toate că mama ne vorbise în khmeră acasă, nu o absorbisem în anii mei formatori. Mă întorsesem la moștenirea mea ca o străină.

Îmi plăceau însărcinările lingvistice, însă năzuisem să mă fac agent operativ, iar după ce picasem de două ori examenele îmi cam pierdusem direcția în carieră. Nu asta voiau pentru mine părinții mei. Când eram de‑o șchioapă abia, mama își făcuse cunoscute ambițiile. Voia să mă vadă prim‑ministru. În calitate de prim‑ministru, urma să „fac ceva“ în privința politicii externe britanice și totodată să‑mi duc părinții pe la supeuri fițoase, guvernamentale. Și să am șofer. (Mama, când conducea, o făcea fără tragere de inimă; un șofer de limuzină era de dorit.) Îmi vârâse însă în cap, din păcate, și consecințele karmice ale bârfitului și mințitului – al patrulea precept budist este aici lipsit de ambiguitate –, așa încât, la opt ani, cariera mea politică luase sfârșit înainte să înceapă. Soră‑mea mai mică se pricepe mult mai bine să disimuleze. Eu am fost sârguincioasă cu limba, ea a fost evazivă, bătăioasă. De aceea m‑am făcut traducătoare, iar ea a ajuns scriitoare – sau a încercat să se facă scriitoare și a ajuns redactor de carte. Sunt plătită considerabil mai mult decât ea și părinții mei înțeleg cu ce mă ocup, aș spune așadar că respectiva karmă a lucrat în avantajul meu. Soră‑mea ar zice ceva de genul: du‑te‑n pulă. Dar știu că ar spune‑o, probabil, prietenește.

*

Chiar în ziua în care ar fi trebuit să ne întâlnim cu expații, încă ne ciondăneam pe tema cuvântului „expat“.

– Dacă sunt refugiați, a zis Simellia, una dintre celelalte punți, atunci ar trebui să le spunem refugiați. Că nu se mută într‑o cabană de vacanță din Provence.
– Nu e musai ca ei înșiși să se considere refugiați,
a zis directoarea adjunctă Adela.
– Pe ei i‑a întrebat cineva?
– Se văd victime ale răpirii, în mare parte. O mie nouă sute șaisprezece se crede în spatele liniilor inamice. O mie șase sute șaizeci și cinci se consideră moartă.
– Și ne sunt dați în grijă azi?
– Echipa de la Reabilitare crede că aclimatizarea le va fi afectată negativ dacă mai sunt ținuți prea mult în saloane de spital.

Purtam această dispută – ori mai degrabă Simellia și Adela o purtau – într‑una dintre încăperile interminabile ale Ministerului: de culoarea pietrișului, cu becuri încorporate în tavan, modulară într‑un fel care sugera că deschiderea unei uși ar duce într‑un alt spațiu identic, apoi în încă unul și încă unul. Asemenea săli sunt concepute pentru a încuraja birocrația. Asta, se presupunea, ar fi trebuit să fie ultima dintre sesiunile directe de instruire ale celor cinci punți: Simellia, Ralph, Ivan, Ed și cu mine. Trecuserăm cu toții printr‑un interviu în șase părți care ne frecase zdravăn ridichile. „Ești, ai fost vreodată condamnată sau implicată în vreun fel într‑o activitate care ți‑ar putea submina statutul de securitate?“ Apoi nouă luni de pregătire. Nesfârșite ședințe de lucru și verificări de antecedente. Construirea unor poziții de ochii lumii în vechile noastre departamente (Apărare, Diplomație, Interne). Acum eram aici, într‑o cameră în care electricitatea se auzea în becuri, pe cale să facem istorie.

– Nu credeți, a zis Simellia, că să‑i aruncăm așa în lume când ei se cred în viața de apoi sau pe Frontul de Vest le‑ar putea afecta adaptarea? Întreb atât în calitate de psiholog, cât și ca persoană cu un nivel normal de empatie.

Adela a dat din umeri.

– Posibil. Însă țara asta nu a mai acceptat până acum expatriați din istorie. S‑ar putea să moară de mutații genetice în mai puțin de un an.
– Să ne așteptăm la așa ceva? am întrebat, alarmată.
– Nu știm la ce să ne așteptăm. De aceea vi s‑a dat postul.

Încăperea pe care o pregătise Ministerul pentru transfer avea un aer de ceremonie străveche: lambriuri de lemn, picturi în ulei, tavan înalt. Îți fura ochiul ceva mai mult decât camerele modulare. Cred că cineva din administrație cu înclinații dramatice aranjase mișcarea. Cu stilul ei și felul aparte în care aplatizau ferestrele lumina soarelui, camera rămăsese probabil neschimbată din secolul al nouăsprezecelea. Supervizorul meu, Quentin, era deja acolo. Arăta irascibil, cum se manifestă la unele persoane surescitarea.

Doi agenți l‑au introdus pe expat pe ușa de la celălalt capăt al încăperii înainte să mă obișnuiesc cu ideea că vine.

Era palid, tras la față. Îi scurtaseră într‑atât părul, încât îi îndreptaseră buclele crețe. A întors capul să se uite prin sală și am văzut din profil un nas impozant, ca o floare de seră, izbucnindu‑i din plină față. Era izbitor de atrăgător și izbitor de mare. Avea genul acela de splendoare a unei trăsături manifestate în exces care îi dădea un aer hiper‑real.
S‑a îndreptat rigid de șale și a aruncat o privire către instructorul meu. Ceva legat de mine îl făcuse să se uite și să‑și ferească apoi ochii.
Am înaintat un pas, făcându‑l să‑și mute căutătura.
– Domnule comandor Gore?
– Da.
– Sunt puntea dumitale.

*

Graham Gore (comandor, MR; aprox. 1809 – aprox. 1847) se afla de cinci săptămâni în secolul douăzeci și unu, însă, la fel ca expații ceilalți, nu fusese lucid, din zilele cu pricina, decât vreo câteva. Procesului de extracție îi urmaseră două săptămâni de spitalizare. Doi expați muriseră din cauza lui, lăsându‑ne cu doar cinci. El fusese tratat de pneumonie, degerături grave, scorbut în primele stadii și două degete de la picior rupte pe când hoinărise în neștire. Avea și niște julituri, de la un pistol cu electroșocuri – împușcase doi membri ai echipei venite să‑l expatrieze, așa că al treilea fusese nevoit să deschidă focul.

Încercase de trei ori să fugă din salonul Ministerului și trebuise sedat. După ce încetase să se împotrivească, trecuse printr‑o orientare elementară cu psihologi și specialiști în perioada victoriană. Pentru a ușura procesul de integrare, expaților li se dăduseră doar informații imediate, concrete. Ajunsese pe mâna mea cu noțiuni de bază despre rețeaua electrică, motorul cu ardere internă și sistemul de canalizare. Nu știa de războaiele

CE SPUN PUBLICAȚIILE INTERNAȚIONALE

„Cu un ritm narativ fără cusur și o amestecare îndrăzneață a genurilor, cartea de debut a lui Kaliane Bradley este simultan un thriller de spionaj, o poveste despre călătoria în timp și una de dragoste, abordând în paralel subiecte precum schimbările climatice, imperialismul, doliul și povara istoriei… Amuzant, isteț și extrem de ușor de citit, romanul lui Bradley este și tulburător și subtil, un thriller plin de întrebări despre modul în care trăim atât acum, cât și în cadrul larg al istoriei umane.“ ESQUIRE

„Scriitura lui Kaliane Bradley este clară și stilată, dialogurile sunt seci și însuflețite; chestiunile serioase ale dragostei și mortalității sunt învelite în umor, dar niciodată vălul nu este prea gros… Dacă v-au plăcut Soția călătorului în timp a lui Audrey Niffenegger sau Mâine, mâine, poate mâine de Gabrielle Zevin, Ministerul Timpului e alegerea perfectă. În plus, este și un excepțional roman de aventuri, răsturnările de situație de la sfârșit sunt perfect calibrate. Nu așteptați să apară serialul de televiziune. Deschideți cartea aceasta, și veți vedea cum timpul poate să dispară.“ Financial Times

„Ministerul Timpului dă impresia unui roman care a fost scris spre delectarea cititorului, însă este genul de lectură de vacanță care îndeamnă și la reflecție serioasă… Lăsați-vă purtați de valurile acestei cărți, și ele vă vor duce departe. Este foarte inteligentă; este foarte absurdă; iar umorul evident nu ascunde niciodată complet anvergura spectaculoasă, nebunească a ideilor autoarei.“ The Guardian

„Cartea lui Kaliane Bradley este excep­țională fiindcă încalcă nu atât legile fizicii, cât limitele genului literar. Să ne imaginăm că Soția călătorului în timp ar avea o aventură cu Un gentleman la Moscova… Ne-ar trebui un condensator de flux alimentat cu energie nucleară ca să generăm mai multă carismă decât Gore… Dialogurile lui glumețe cu naratoarea fac să sară scântei din pagină…“ The Washington Post

DESPRE AUTOARE

KALIANE BRADLEY, scriitoare și redactoare cambodgiano-britanică, trăiește la Londra. Proza ei scurtă a apărut, printre altele, în Electric Literature, Catapult, Somesuch Stories și The Willowherb Review. A câștigat în 2022 Premiul pentru Povestire al Harper’s Bazaar și Premiul pentru Povestire V.S. Pritchett. Ministerul Timpului (The Ministry of Time, 2024) este primul ei roman.