Citește un fragment în avanpremieră din ,,Mireasa” de Ali Hazelwood

,,Mireasa”, de Ali Hazelwood este noua apariție editorială Litera, colecția Moon Light. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Misery Lark, singura fiică a celui mai puternic consilier Vampir din regiunea de sud-vest, este o proscrisă – din nou. Zilele în care a trăit în anonimat printre Oameni s-au terminat: a fost chemată să susțină o alianță istorică de menținere a păcii între Vampiri și dușmanii lor de moarte, Vârcolacii, și nu vede altă soluție decât să se predea la schimb – din nou…

Vârcolacii sunt nemiloși și imprevizibili, iar conducătorul lor Alfa, Lowe Moreland, nu face excepție. El își conduce haita cu autoritate absolută, dar nu fără dreptate. Și, spre deosebire de Consiliul Vampirilor, nici fără sentimente. Din felul în care urmărește fiecare mișcare a lui Misery, este clar că nu are încredere în ea. Dacă ar ști cât de multă dreptate are…

Pentru că Misery are propriile motive să accepte o căsătorie de conveniență, motive care nu au nimic de-a face cu politica sau cu alianțele; totul are de-a face cu singurul lucru la care a ținut vreodată. Și este dispusă să facă tot ce este nevoie pentru a recupera ceea ce este al ei, chiar dacă asta înseamnă o viață precară pe teritoriul Vârcolacilor… singură cu lupul.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE SIMONA SĂSĂRMAN

PROLOG
Căsnicia asta va fi dificilă.
Ea va fi dificilă.

Acest război al nostru, cel dintre Vampiri și Vârcolaci, a început cu câteva secole în urmă printr‑o brutală escaladare a violenței, a culminat cu niște torente de sânge multicolor și s‑a sfârșit cu un jalnic tort de caramel, în ziua în care l‑am cunoscut pe soțul meu.
Zi care, întâmplător, a fost și cea în care ne‑am căsătorit.
Nu prea seamănă cu un vis din copilărie. Pe de altă parte, eu nu sunt o visătoare. Am luat în considerare căsătoria o singură dată în timpul zilelor sumbre ale copilăriei mele. În urma câtorva pedepse mult prea aspre și a unei încercări de asasinat prost executate, Serena și cu mine am pus la cale planul pentru o măreață evadare, plan care urma să conțină diversiuni bazate pe efecte pirotehnice, sustragerea mașinii profesorului nostru de matematică și câteva gesturi obscene în fața oglinzii retrovizoare, destinate îngrijitoarelor noastre.
– O să ne oprim la adăpostul de animale și o să adoptăm un câine din ăla pletos. O să luăm un milkshake pentru mine și niște sânge pentru tine. Și o să ne pierdem pentru totdeauna urma, pe teritoriul Oamenilor.

– O să mă lase să intru dacă nu sunt Om? am întrebat eu, deși ăsta era cel mai neînsemnat defect al planului nostru.
Amândouă aveam unsprezece ani. Nici una dintre noi nu știa să conducă o mașină. Condiția pentru menținerea păcii dintre specii în regiunea de sud‑vest era ca eu să stau naibii la locul meu.
– O să garantez eu pentru tine.
– Și asta o să fie de ajuns?
– Mă mărit cu tine! O să creadă că ești Om – soția mea umană.
Ca cerere în căsătorie, părea serioasă. Așa că am încuviințat solemn din cap și am spus:
– Accept.
Asta se întâmpla însă cu paisprezece ani în urmă, iar Serena nu s‑a căsătorit cu mine. De fapt, a dispărut de mult. Eu sunt aici singură, cu o grămadă uriașă de mărturii de nuntă scumpe, menite să distragă atenția invitaților de la lipsa iubirii și a compatibilității genetice dintre mine și mire, sau chiar de la faptul că nici măcar nu ne‑am cunoscut înainte de ziua cununiei.
Am încercat să aranjez o întâlnire. Le‑am sugerat oamenilor mei să le sugereze oamenilor lui că am putea lua prânzul împreună în săptămâna de dinaintea ceremoniei. Sau să ne vedem la o cafea, cu o zi înainte. Sau să bem un pahar de apă de la robinet în dimineața cu pricina – orice, numai să nu ajungem să ne spunem „Îmi pare bine de cunoștință“ chiar în fața celui care urma să oficieze cununia. Cererea mea a fost ridicată în fața consiliului Vampirilor și, drept rezultat, am primit un telefon de la unul dintre aghiotanții membrilor. Acesta a reușit să mențină un ton amabil, în timp ce insinua că sunt dusă cu pluta.
– Este un Vârcolac. Un Vârcolac foarte puternic și periculos. Și numai logistica securității unei asemenea întâlniri ar fi…
– Dar eu o să mă mărit cu acest Vârcolac periculos, am subliniat, pe un ton plat, făcându‑l să‑și dreagă jenat vocea.
– Este conducătorul Alfa, domnișoară Lark. E prea ocupat pentru întâlniri.
– Ocupat cu…?
– Haita lui, domnișoară Lark.
Mi l‑am imaginat în sala de sport personală, lucrându‑și neobosit pătrățelele, și am ridicat din umeri.
Au trecut zece zile, iar eu încă nu mi‑am cunoscut mirele. În schimb, am devenit un proiect – un proiect necesitând un efort concertat din partea unei echipe interdisciplinare care trebuie să mă facă să arăt… măritabilă. O manichiuristă se chinuie să‑mi transforme unghiile în niște ovale roz. O cosmeticiană îmi trântește tot soiul de creme pe obraji. O stilistă îmi ascunde în mod miraculos urechile ascuțite sub o rețea de codițe blond‑închis, în vreme ce un expert în machiaj pictează o cu totul altă față peste fața mea, ceva interesant, sofisticat și zigomatic.
– Asta este artă pură, îi spun, în timp ce îmi studiez chipul în oglindă. Lucrările tale ar trebui să fie expuse la Guggenheim.
– Știu. Și încă nu am terminat, mă mustră el, înainte să‑și înfigă degetul mare într‑un borcan cu vopsea verde‑închis și să‑mi mânjească cu ea încheieturile, părțile laterale ale gâtului și ceafa.
– Ce‑i asta?
– Puțină culoare.
– Pentru ce?
Pufnește disprețuitor.
– Am tras niște sfori și am cercetat tradițiile Vârcolacilor. Soțului tău o să‑i placă.
Pleacă foșnind, lăsându‑mă de una singură cu cinci semne ciudate pe corp și o structură a feței cu totul nouă. Mă strecor în combinezonul matrimonial pe care stilistul m‑a implorat să nu‑l numesc „pijama“, după care fratele meu geamăn vine după mine.
– Arăți uimitor, spune Owen, pe un ton plat, sceptic, mijind ochii spre mine ca și cum aș fi o bancnotă de zece dolari falsă.
– A fost un efort de echipă.
Îmi face semn să‑l urmez.
– Sper că te‑au și vaccinat împotriva rabiei cu ocazia asta.
Ceremonia ar trebui să fie un simbol al păcii. Acesta este motivul pentru care, vădind o înduioșătoare încredere, tatăl meu a solicitat pentru ceremonie o echipă de pază armată asigurată exclusiv de Vampiri. Vârcolacii au refuzat, ceea ce a dus la două săptămâni de negocieri, s‑a luat în discuție ruperea logodnei și, în cele din urmă, s‑a adoptat singura soluție care putea să‑i facă pe toți la fel de nefericiți: evenimentul urma să aibă personal alcătuit din Oameni.
Atmosfera poate fi, pur și simplu, tensionată sau poate fi… așa. Un singur loc, trei specii, cinci secole de conflict și zero bună‑credință. Bărbații în costume negre care ne escortează pe Owen și pe mine par nehotărâți între a ne proteja și a ne omorî cu mâna lor, numai ca să termine odată cu toată treaba asta. Poartă ochelari de soare, deși suntem la interior, și bălmăjesc în mâneci niște coduri ridicol de neinspirate. „Liliacul zboară spre sala ceremoniei. Repet. Avem Liliacul.“
Într‑o lipsă cruntă de imaginație, mirele este „Lupul“.
– Cam când crezi că o să încerce viitorul tău soț să te ucidă? mă întreabă Owen, de dragul conversației, privind drept înainte. Mâine? Săptămâna viitoare?
– Cine poate ști?
– Cu siguranță în mai puțin de‑o lună.
– Cu siguranță.
– Nu ai cum să nu te întrebi dacă Vârcolacii îți vor îngropa cadavrul sau pur și simplu… știi… îl vor devora.
– Da, nu ai cum să nu te întrebi.
– Dar dacă te interesează să trăiești puțin mai mult, încearcă să arunci un băț când începe să te îmbrățișeze. Am auzit că le place să aducă bățul înapoi…
Mă opresc brusc, provocând o ușoară agitație printre agenți.
– Owen, spun eu, întorcându‑mă spre fratele meu.
– Da, Misery?
Mă privește în ochi. Expresia lui indolentă, de comedian arogant, dispare brusc și nu mai este moștenitorul superficial al tatălui meu, ci fratele care se strecura lângă mine în pat de fiecare dată când aveam coșmaruri și care a jurat să mă protejeze de cruzimea Oamenilor și de setea de sânge a Vârcolacilor.
Au trecut zeci de ani de atunci.
– Știi ce s‑a întâmplat ultima dată când Vampirii și Vârcolacii au încercat să facă asta, spune el, vorbind în Grai.
Sigur că știu. Povestea masacrului Aster este menționată în toate manualele, chiar dacă are interpretări foarte diferite unele de altele. Ziua în care sângele nostru violet și cel verde al Vârcolacilor au curs împreună într‑un șuvoi la fel de strălucitor și de frumos ca floarea după care a fost denumit masacrul.
– Cine naiba ar intra într‑un mariaj din motive politice, după un asemenea eveniment? continuă Owen.
– Eu, pare‑se.
– O să trăiești printre lupi. Singură.
– Așa este. Așa funcționează schimburile de ostatici. În jurul nostru, bărbații în costume negre își verifică nerăbdători ceasurile. Trebuie să plecăm…
– Singură, ca să fii măcelărită.
Owen își încleștează fălcile. E ceva atât de diferit de atitudinea lui obișnuită, indiferentă, încât mă încrunt.
– De când îți pasă ție?
– De ce faci asta?
– Pentru că o alianță cu Vârcolacii este necesară pentru supraviețuirea…
– Astea sunt cuvintele Tatălui. Nu este motivul pentru care ai fost de acord s‑o faci.
Are dreptate, dar nu am de gând să recunosc așa ceva.
– Poate subestimezi puterea de convingere a Tatălui.
Owen își coboară tonul până când glasu‑i devine o șoaptă.
– Nu face asta. E o condamnare la moarte. Spune că te‑ai răzgândit, dă‑mi șase săptămâni.

Despre autoare

ALI HAZELWOOD a fost, până de curând, o autoare multiplu publicată – dar vai, doar de articole despre știința creierului, revizuite de colegii de breaslă, în care nimeni nu flirtează cu nimeni și faza cu „au trăit împreună până la adânci bătrâneți“ nu se aplică întotdeauna. Este originară din Italia și a locuit în Germania și în Japonia înainte de a se muta în Statele Unite pentru a urma un doctorat în științe neurologice. A devenit de curând profesor universitar, fapt care îi dă fiori reci pe spate. Când nu e la serviciu, Ali poate fi văzută alergând, mâncând prăjituri sau urmărind filme științifico-fantastice împreună cu înălțimile lor pisicile (și cu soțul ei doar-mai-puțin-felin).