LiteraBlog Citește un fragment în avanpremieră din „Mutzunaki”, de Samanta Schweblin

Citește un fragment în avanpremieră din „Mutzunaki”, de Samanta Schweblin

Mutzunaki, de Samanta Schweblin este noua apariție editorială Litera, colecția Clasici Litera. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Nu sunt animale de companie. Nici fantome sau roboți. Sunt mutzunaki și sunt în casa ta. Poți avea încredere în ei. Le pasă de tine…

S-au infiltrat în apartamente din Hong Kong, în magazine din Vancouver, pe străzile din Sierra Leone, în piețele din Oaxaca, în școli din Tel Aviv, în dormitoare din Indiana. Acționate de persoane anonime și imposibil de detectat, aceste jucării aparent drăguțe dezvăluie frumusețea legăturii dintre sufletele îndepărtate, dar scot la iveală și adevărul urât al societății noastre interconectate.

Romanul Samantei Schweblin ne atrage într-o lume întunecată și complexă a iubirii neașteptate, a întâlnirilor jucăușe și a aventurilor minunate. Dar sub exteriorul drăgălaș, mutzunaki ascund un adevăr neliniștitor de familiar și cât se poate de real. Acesta este prezentul nostru și îl trăim – doar că nu știm încă.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE MIOARA ADELINA ANGHELUȚĂ

„Mai întâi și‐au arătat sânii. S‐au așezat toate trei pe marginea patului, în fața camerei de filmat, și‐au dat jos tricourile, apoi, una după alta, și‐au scos sutienele. Robin aproape că nu avea ce să arate, dar a făcut același lucru, mai atentă la cum priveau Katia și Amy decât la propriul ei joc. Dacă vrei să supraviețuiești în South Bend, îi spuseseră ele cândva, cel mai bine e să te împrietenești cu tipele bazate.

Camera era instalată în ochii jucăriei de pluș, uneori aceasta se răsucea, înainta sau mergea în marșarier cu ajutorul a trei rotițe ascunse dedesubt. Era manevrată de cineva de undeva, nu se știa de cine anume. Arăta ca un ursuleț panda obișnuit și ieftin, deși semăna mai degrabă cu o minge de rugby turtită la unul dintre poli, ceea ce îi permitea să stea în picioare. Cine se afla de partea cealaltă a obiectivului încerca să le urmărească mișcările fără să piardă nici un detaliu, așa că Amy l‐a ridicat și l‐a pus pe o banchetă, la aceeași înălțime cu sânii. Ursulețul îi aparținea lui Robin, dar tot ce era al lui Robin era și al Katiei, și al lui Amy, după pactul de sânge încheiat vineri, care trebuia să le unească pentru tot restul vieții. Cum fiecare dintre ele avea de îndeplinit o provocare, s‐au îmbrăcat din nou.

Amy a pus iar ursulețul pe pardoseală, a luat găleata pe care chiar ea o adusese de la bucătărie și a așezat‐o peste el, acoperindu‐l astfel de tot. Găleata a început să se miște agitată prin încăpere, fără să vadă nimic. Se ciocnea de caiete, pantofi și haine împrăștiate, ceea ce părea să scoată jucăria și mai mult din sărite. Când Amy a început să simuleze că respirația ei devine sacadată și că geme excitată, găleata s‐a oprit. Katia s‐a alăturat și ea jocului, unindu‐se într‐un lung și profund orgasm simultan.

–Asta nu era provocarea ta și nu se pune, a prevenit‐o Amy, când s‐au oprit din râs.

– Sigur că nu, a spus Katia, ieșind glonț din cameră. Pregătiți‐vă! a țipat ea pe când se îndepărta pe coridor.

Robin nu se simțea în largul ei în timpul jocurilor ăstora, chiar dacă le admira pe celelalte două pentru spontaneitatea lor, pentru felul cum se purtau, cum vorbeau cu băieții, cum făceau ca părul să le miroasă mereu bine, iar oja de pe unghii să arate impecabil toată ziua. Când jocurile întreceau anumite limite, Robin se întreba dacă nu cumva era pusă la încercare. Ea intrase ultima în „clan“, după cum îl numeau ele, și se străduia cât putea să corespundă standardelor.

Katia s‐a întors în cameră cu rucsacul ei. S‐a așezat în fața găleții și a eliberat jucăria.

– Fii antenă, a spus, privind spre cameră, în timp ce ochii ursulețului o urmăreau.

Robin se întreba dacă putea să le înțeleagă. Părea să le audă fără probleme, vorbeau în engleză, ca toată lumea. Poate că a vorbi engleza era singurul lucru bun care ți se putea întâmpla dacă te nășteai într‐un oraș groaznic de plictisitor ca South Bend, dar, chiar și așa, mereu exista posibilitatea să dai peste un străin care nu știa să întrebe nici cât e ceasul.

Katia a deschis rucsacul și a scos albumul cu poze de la orele de sport. Amy a început să aplaude și să strige încântată:

– O ai și pe piți la tine? I‐o arăți?

Katia a dat din cap aprobator. A început să răsfoiască pagină după pagină nerăbdătoare, cu vârful limbii ieșit printre buze. Când a găsit‐o, a deschis larg albumul în fața ursulețului. Robin și‐a întins și ea capul ca să vadă mai bine. Era Susan, ciudățica de la orele de biologie, din a cărei hărțuire clanul făcuse un sport.

– I se spune „căcăcioasa“, a spus Katia, încrețind din buze de vreo două ori, ca de fiecare dată când punea la cale o răutate la cel mai înalt nivel, așa cum impunea clanul. Și acum să‐ți arăt cum să scoți bani pe nimic de la ea. Robin, scumpi, ții tu cartea ca să‐i arăt eu domnului ce are de făcut?

Robin s‐a apropiat și a susținut cartea. Amy privea curioasă, fără să știe planul Katiei, care între timp căuta prin telefon o înregistrare video. Când a găsit‐o, a așezat ecranul în fața jucăriei. În video se vedea cum Susan își dădea jos ciorapii și chiloții. Filmarea părea făcută de la nivelul pardoselii din băile de la școală, din spatele closetului. Camera fusese poate montată între coșul de gunoi și perete. Pe fundal s‐au auzit niște pârțuri și toate trei au izbucnit în râs, apoi au țipat de plăcere când au văzut‐o pe Susan cum a rămas să se uite la propriul rahat înainte de a trage apa.

– Gagica asta, iubi, are bani căcălău, a spus Katia. Îi împărțim: jumate pentru tine, jumate pentru noi. Clanul nu mai poate să o jumulească de bani, ne‐a luat Conducerea în vizor.

– Aici sunt datele căcăcioasei: numele complet, telefonul, e‐mailul, adresa poștală, a spus, punând hârtia lângă fotografie.

– Și cum o să facă domnișorul să ne dea banii? a întrebat‐o Amy pe Katia, făcând cu ochiul la cameră presupusului domn aflat de partea cealaltă.

Katia părea să șovăie.

– Nu știm nici cine dracu’ e, a continuat Amy. De aia îi arătăm țâțele, nu?

Katia a privit‐o pe Robin, cerându‐i parcă ajutor. Acesta era unul dintre puținele cazuri în care apelau la ea, și anume când, în momentele critice, ajungeau să se ciondănească.

– Ia spune, cum o să ne dea domnul adresa lui? a continuat Amy în zeflemea.

– Știu eu cum, a spus atunci Robin.

Amândouă au privit‐o surprinse.

Asta avea să fie provocarea ei și așa avea să iasă din impas. Ursulețul panda s‐a întors și el, voia să vadă ce se întâmplă. Robin a lăsat albumul din mână, s‐a dus la șifonier și a căutat prin sertare. S‐a întors cu o planșetă de spiritism și a deschis‐o pe podea.

– Urcă‐te, i‐a spus.

Jucăria s‐a executat. Cele trei rotițe de plastic de la bază au aderat fără probleme pe carton și au urcat pe tăblie. A început să se miște încoace și încolo printre literele alfabetului, studiindu‐le parcă. Chiar dacă ocupa cu întregul corp mai mult de o literă, nu era greu să se înțeleagă care era cea indicată, ascunsă între rotițe. Jucăria s‐a așezat sub arcul descris de alfabet și nu s‐a mai mișcat de acolo. Era cât se poate de clar că știa cum funcționa o planșetă vorbitoare. Robin s‐a întrebat ce avea să facă atunci când fetele aveau să plece și avea să rămână din nou singură cu ursulețul, mai ales acum, că îi arătase sânii și că găsise o formă de comunicare cu el.

– Grozav, a spus Amy. Și lui Robin i‐a scăpat un zâmbet strâmb.

– Care dintre noi crezi că are țâțe mai mișto? a întrebat Katia.

Ursulețul a început să se miște cu repeziciune pe literele planșetei.

B L O N D A

Katia a zâmbit cu mândrie, știind poate că era adevărat.

Cum oare de nu i‐a trecut prin cap mai devreme șmecheria cu planșeta vorbitoare? s‐a gândit Robin. Ursulețul tot umbla încoace și încolo prin camera ei de mai bine de o săptămână. Ar fi putut să stea de vorbă cu el pe îndelete, poate că era cineva deosebit, un băiat de care ar fi putut să se îndrăgostească, însă acum ratase orice posibilitate.

– Încheiem afacerea „căcăcioasa“? a întrebat Katia arătându‐i încă o dată fotografia lui Susan.

Jucăria s‐a pus în mișcare și a scris din nou.

C U R V E L O R

Robin s-a încruntat, simțindu‐se jignită, dar poate că ursulețul avea dreptate să le insulte: și ea știa că nu era bine ceea ce făceau. Katia și Amy au schimbat priviri între ele și și‐au zâmbit pline de mândrie, apoi au scos limba la cameră.

– Ce nesimțit, a spus Amy. Ia să vedem ce ne mai spune domnul.

– Și ce mai suntem, vibrator mic ce ești? îl tot îndemna Katia, lansându‐i bezele senzuale. Ce‐ai vrea tu să mai fim?

B A N I

Nu era ușor de urmărit.

A S T E P T D E L A V O I

Toate trei s‐au uitat una la alta.

T A T E F I L M A T E 8 0 0 X F I E C A R E 2 4 0 0 D O L A R I

Amy și Katia s‐au privit câteva clipe și au izbucnit în râs. Robin se ținea de tricou, strângând tare materialul în pumni și zâmbind forțat.

– Și de la cine ai să iei banii, ia spune? a întrebat Amy, prefăcându‐se că își ridică din nou tricoul.

D A C A N U T R I M I T M A I L C U T A T E L U I S U S A N

Pentru prima dată, Amy și Katia au devenit serioase. Robin nu era hotărâtă de ce parte să treacă, poate că ursulețul era un justițiar.

– Poți să‐i trimiți ce vrei, a spus Amy, avem cele mai mișto țâțe din oraș, n‐avem de ce să ne fie rușine.

Robin știa că nu se refereau și la ea. Amy și Katia au bătut palma. Atunci jucăria a început să danseze pe tăblie și să scrie întruna, formând cuvinte pe care Robin abia dacă izbutea să le citească.

A M X 6 V I D E O C U M A M A L U I R O B I N C A N D S E C A C A S I S O R S A S E M A S T U R B EA Z A

Nici una nu‐și putea lua ochii de la tăblie, trebuia urmărit literă cu literă.

T A C S U S P U N E P O R C A R I I M E N A J E R E I

Amy și Katia priveau fascinate dansul jucăriei pe planșetă, așteptând cu răbdare să citească o nouă umilință.

R O B I N G O A L A O V O R B E S T E D E R A U P E A M Y L A T E L E F O N

Amy și Katia s‐au privit una pe alta, apoi au privit‐o pe Robin fără să mai zâmbească.

C A N D R O B I N S E C R E D E A M Y S I K A T I A S I S E F A C E C A L E S A R U T A

Jucăria scria mai departe, dar Amy și Katia s‐au săturat să mai citească. S‐au ridicat în picioare, și‐au strâns lucrurile și au ieșit trântind ușa după ele.

Tremurând, pe când aparatul se tot mișca pe tăblie, Robin încerca să descopere cum naiba putea să‐l închidă. Nu avea întrerupător, deja își dăduse seama de asta mai înainte, în culmea disperării nu găsise o altă variantă. L‐a apucat zdravăn și a încercat să‐i desfacă partea de jos cu vârful unei foarfeci. Mișca mai departe din rotițe, încercând să scape, însă fără folos. Robin nu a găsit nici o fantă de care să tragă, așa că l‐a lăsat din nou pe podea, iar acesta a urcat iar pe planșetă. Robin l‐a alungat cu o lovitură de picior. Ursulețul a început să țiuie, iar ea să țipe, nu știa că aparatul putea să emită sunete. A ridicat tăblia și a aruncat‐o în capătul celălalt al camerei. A încuiat ușa încăperii și s‐a întors să‐l prindă sub găleată de parcă ar fi încetat să captureze o insectă nemaiîntâlnită. A reușit să pună găleata peste el, s‐a așezat deasupra și a rămas așa, ținându‐se de margini și oprindu‐și respirația de câte ori jucăria lovea plasticul, străduindu‐se din răsputeri să nu plângă.

Când mama ei a chemat‐o la cină, a strigat că nu se simțea bine și că avea să se culce fără să mănânce. A așezat deasupra găleții cutia mare de lemn în care își ținea caietele și manualele pentru școală, imobilizându‐l astfel. Cineva îi spusese că dacă nu puteai să‐l distrugi, singura metodă de a‐l stinge era să aștepți până i se termina bateria. Așa că și‐a luat perna în brațe și s‐a pus să aștepte în pat. Captiv în găleată, ursulețul a țiuit ore în șir, lovindu‐se de pereții de plastic ca o muscă uriașă, până când, aproape în zori, camera a rămas într‐o tăcere totală.”

CE SPUN CRITICII DESPRE Mutzunaki

„Samanta Schweblin are un dar aparte pentru ficțiunea originală și revelatoare, în cel mai pur sens.“ El País 

„Genial nu este ce spune Schweblin, ci cum spune. Are un stil atât de enigmatic și disciplinat, încât cartea pare să aparțină unui nou gen literar.“ The New Yorker

„Mutzunaki este o lectură care induce cu abilitate neliniștea; este un roman care pătrunde în subconștient.“ Daily Telegraph

„Cea mai tulburătoare carte de până acum a Samantei Schweblin, dar și cea mai realistă.“ The New York Times

DESPRE Samanta Schweblin

Samanta Schweblin (Buenos Aires, 1978) este o scriitoare argentiniană de limbă spaniolă. În 2002, Schweblin a publicat primul său volum de povestiri, El núcleo del disturbio, care a câștigat un premiu din partea Fondo Nacional de las Artes din Argentina și locul întâi la Concursul național Harold Conti. În 2008, a câștigat Premiul Casa de las Américas pentru volumul de povestiri Păsări în gură (Pájaros en la boca), iar în 2015 a publicat cel de-al treilea volum de povestiri, Siete casas vacías. Primul său roman, Vis febril (Distancia de rescate), a câștigat Premiul Tigre Juan 2015 și a fost finalist la Premiul Man Booker International 2017. În 2018 a publicat cel de-al doilea roman, Mutzunaki (Kentukis), nominalizat, de asemenea, la Premiul Booker International. Povestirile Samantei Schweblin au fost incluse în mai multe antologii, iar traducerile unora dintre ele au fost publicate în revistele The New Yorker și Granta. În 2010, a fost aleasă de revista Granta printre cei mai buni 22 de scriitori de limbă spaniolă sub 35 de ani. Scrierile sale au fost traduse în 35 de limbi, printre care engleză, germană, franceză, italiană, portugheză, sârbă și suedeză. Locuiește în Berlin.

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PROFITĂ DE OFERTELE SPECIALE ȘI AFLĂ PRIMUL CARE SUNT NOUTĂȚILE

Vrei să fii la curent cu veștile literare? Îți vom putea trimite, cu acordul tău, emailuri cu noutățile editoriale, promoții, concursuri, evenimente, târguri de carte online și detalii despre oferta educațională. Te poți dezabona oricând printr-un simplu click. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Politici de confidențialitate.