Citește un fragment în avanpremieră din „Nabokov în America. Drumul spre Lolita” de Robert Roper

Nabokov în America. Drumul spre Lolita de Robert Roper a apărut în luna martie 2021, în colecția Carte Pentru Toți.

Născut într-o familie rusă remarcabilă, Vladimir Nabokov a ajuns în America fugind din calea naziștilor și și-a amintit perioada petrecută aici drept cea mai împlinită a vieții sale. Într-adevăr, cele mai bune lucrări ale lui s-au născut din răspunsul său la poveștile acestui pământ.

Cu farmec și profunzime, Robert Roper completează această perioadă din viața autorului: prietenia lui cu Edmund Wilson, timpul petrecut la Cornell, rolul său la Muzeul Harvard de Zoologie Comparativă. Dar cartea își găsește nucleul narativ în călătoriile lui Nabokov și ale familiei sale în Vest.

Roper a cercetat noi surse pentru a găsi detalii despre aceste călătorii și urmărește influența lor semnificativă în opera lui Nabokov: pe autostrăzile cu două benzi și în motelurile și cafenelele de la sfârșitul anilor 1940, simțim cum se schițează Lolita și înțelegem familiaritatea seducătoare a lui Nabokov cu viața cotidiană a Americii.

„Fascinant… Robert Roper reușește să aducă argumente convingătoare privind rolul esențial pe care l-a jucat America atât în crearea Lolitei, cât și în configurarea carierei ulterioare a lui Nabokov.” (The New York Times)

Citește un fragment în avanpremieră din Nabokov în America, în traducerea lui Carmen Ardelean

Salvarea americană a început, pentru Nabokov, cu mult timp înainte, dar asta nu o făcea certă; iar într‑un moment periculos, scriitorul, care era și soț, și tată, aproape că a pierdut bătălia cu totul. În 1936, pe când locuiau la Berlin, Vera a insistat ca Vladimir să plece din oraș, departe de naziști; soții încercaseră să își pregătească plecarea încă din 1930, dacă nu chiar mai devreme, nereușita având, în principal, motive financiare, dar acum dorea să‑l scoată din țară și să profite de siguranța relativă din Franța. Urma ca ea să rămână la Berlin, cu băiatul lor în vârstă de doi ani, ca să rezolve toate problemele rămase.

Vera, care, dacă nu a fost principala sursă de venit a familiei, a fost întotdeauna esențială pentru supraviețuirea lor, nu mai putea lucra. Postul de traducător pentru o companie evreiască de utilaje se desființase in 1935, când autoritățile germane expropriaseră compania și îi concediaseră pe toți angajații evrei. Nabokov, care, la vremea aceea, scria în mare vervă – Glorie, Camera obscură, Invitație la eșafod și părți din Darul au fost doar câteva dintrereușitele lui din anii 1930 –, își căuta aproapeorice fel de slujbă în Franța sau Anglia. Dar nu setemea nici „de traiul într‑un sătuc american uitatde lume“, așa cum îi scria unei cunoștințe, profesorla Harvard. Nu soția sa evreică, ci Vladimir însușiera in cel mai mare pericol, considera familia: omulcare, pentru Nabokov, reprezenta răul absolut, unexilat rus pe nume Serghei Taborițki – un susținătorfanatic al Romanovilor, marionetă a naziștilor șiunul dintre cei doi bărbați care îi atacaseră tatăl,V.D. Nabokov, împușcându‑l mortal în timpulunei întruniri publicedin 1932 –, fusese angajat deagenția care îi monitorizape exilații ruși din Berlin.Nabokov nu era politician și jurnalist ca tatăl lui, darnumele de familie și asocierea acestuia cu mișcarealiberală erau suficiente pentru a‑l pune pe listafatală – așa credea Vera.

Așa cum făcuse și cu un an mai înainte, Nabokov și‑a programat niște conferințe la Bruxelles și Anvers. Un alt eveniment avea să urmeze la Paris, la începutul lui februarie, pe strada Las Cases; un succes spectaculos, o sărbătoare a bucuriei – avea susținători pasionați la Paris, din care o bună parte erau femei, unele citând cu mândrie fragmente din poeziile lui. Deși existau și voci contestatare, V. Sirin – pseudonimul său literar de emigrant (era cunoscut și sub numele real) – a fost confirmat drept un scriitor strălucitor și un posibil moștenitor al tradiției lui Pușkin și Lermontov, Tolstoi și Cehov. Printre cei care nu erau de acord cu această părere se numărau și scriitori, unii de aceeași vârstă cu el, alții mai bătrâni și invidioși – de exemplu, Ivan Bunin, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1933, a cărui relație cu tânărul la modă, mai în glumă, mai în serios, avea multe suișuri și coborâșuri –, așa că la revenirea la Paris în primele luni ale lui 1937 avea toate șansele să fie primit ca un erou, noul idol.

Între jumătatea lui ianuarie, când a plecat din Berlin, lăsându‑și soția în urmă, și a treia săptămână din mai, când familia s‑a reîntregit, Nabokov i‑a scris în fiecare zi, uneori chiar de două ori, fără întrerupere. Scrisorile lui sunt foarte tandre. „Draga mea, bucuria vieții mele“ i se adresa în februarie, după conferința de la Paris; iar apoi, în aprilie:

Viața mea, dragostea mea, azi se împlinesc doisprezece ani [de la nunta noastră]. Și exact înaceastă zi s‑a publicat Disperare, iar Darul apareîn Annales Contemporaines[…] Prânzul la vila luiHenry Church ([…] un milionar american cu unsplendid furuncul pe ceafă […] și cu o nevastăde origine germană, pasionată de literatură) afost remarcabil […] am fost „răsfățat“ în toatefelurile și am fost în mare formă […] M‑amdescurcatperfect cu editoarea lui Joyce, SylviaBeach, care m‑ar putea ajuta enorm cu publicarea Disperării în caz că Gallimard și Albin Michel ne marcheront pas… Draga mea, te iubesc. Ceea ce mi‑ai povestit despre micuț e încântător. [Dmitri luase lecții pentru a recita din Pușkin.] Iubirea mea, iubirea mea, ce mult a trecut de când te‑ai aflat lângă mine […] Te îmbrățișez, bucuria mea, micuța mea obosită.

Amestecul de cuvinte tandre, de descrieri bizare („furuncul pe ceafă“), de concentrare asupra pașilor literari este tipic pentru Nabokov. Poate că nici nu mai trebuie să spunem că avea o amantă. Vera simțea asta; mai apoi un băgăreț i‑a scris o scrisoare dezvăluindu‑i numele distrugătoarei de căsnicii, o anume Irina Guadanini, rusoaică divorțată, care lucra intr‑un centru de îngrijire pentru câini. Guadanini era una dintre acele femei care puteau recita din Sirin la orice oră din zi și din noapte. Nabokov a negat totul – fiind un scriitor nou invidiat, era subiectul bârfelor malițioase din toate părțile, a susținut el. Scrisorile zilnice către soția sa nu au încetat și nici nu au devenit mai puțin tandre; erau un teanc de minciuni.

O evreică aproape falită, cu un copil de doi ani, în Berlinul lui Hitler: cu siguranță, situația Verei era disperată, în anul in care lagărul de la Buchenwald se deschidea în apropiere de Weimar, în anul în care avea loc Entartete Kunst, spectacolul de „Artă Degenerată“ în care apăreau mulți evrei, și totuși Vera nu s‑a grăbit să i se alăture soțului în sudul Franței, așa cum insista el. În schimb, a inventat un drum în direcția greșită, În est, spre Praga, unde mama lui Nabokov trăia dintr‑o pensie modestă. Madame Nabokov nu își văzuse niciodată nepotul și aceasta putea fi ultima ei ocazie.

Prin îndeplinirea acestei datorii presante față de soacra ei, Vera și‑a adus soțul rătăcitor la disperare, mai ales că el era deja băntuit de vină. Totuși, nu dorea să încheie relația, să o abandoneze pe La Guadanini, femeie inteligentă care, dacă este să credem povestea pe care a publicat‑o 25 de ani mai târziu, era prizoniera celei mai înălțătoare iubiri din întreaga sa viață. Vladimir s‑a îmbolnăvit de psoriazis – care Îi mai făcuse probleme și înainte, in momentele de tensiune insurmontabilă. În cele din urmă, a luat trenul spre Praga. Și‑a văzut mama pentru ultima dată; ea și‑a văzut nepotul pentru prima și ultima dată. Criza căsniciei nu s‑a liniștit luni de‑a rândul. Abia pe la mijlocul lui iulie, când se aflau la Cannes, scăpați temporar din vizorul naziștilor, Nabokov și‑a recunoscut infidelitatea, permițând, astfel, catastrofei să atingă punctul culminant. (A continuat să‑i scrie lui Guadanini, care, Într‑o bună zi, și‑a făcut apariția pe plajă, implorându‑l să plece cu ea; cu greu, cu sufletul îndurerat, a respins‑o.)

Despre Robert Roper

Robert Ropera obținut premii atât pentru lucrări de ficțiune, cat și pentru nonficțiune. Între volumele de nonficțiune anterioare se numără Now the Drum of War, o biografie a lui Walt Whitman și a fraților acestuia in timpul Războiului Civil, și Fatal Mountaineer, o biografie a unui alpinist și filosof american pe nume Willi Unsoeld, carte care a primit Premiul Boardman Tasker al Clubului alpiniștilor britanici în 2002.

Între volumele sale de ficțiune se numără Cuervo Tales, inclusă pe lista lucrărilor semnificative de către revista New York Times, și, mai recent, The Savage Professor, un roman. A obținut premii sau granturi de la NEA, Fundația Ingram Merrill, din competiția Joseph Henry Jackson și de la Societatea Regală de Geografie din Londra. Articolele sale sunt publicate in New York Times, Los Angeles Times, American Scholar, Outside și alte publicații. Locuiește în California.