Citește un fragment în avanpremieră din „Necunoscuta din Paris” de Santa Montefiore

Necunoscuta din Paris este noul roman al scriitoarei Santa Montefiore tradus la Editura Litera și spune povestea lui Antoinette, o femeie a cărei lumi se prăbușește când soțul ei, pe care l-a iubit vreme de zeci de ani, moare într-un tragic accident. El i-a fost întotdeauna un reazem de neclintit, bărbatul care a sprijinit-o și a iubit-o necondiționat, bărbatul pe care l-a cunoscut mai bine decât se cunoștea pe ea însăși. Or, cel puțin, așa a crezut ea…

Dosar: Santa Montefiore, autoare a 20 de romane care s-au bucurat de aprecierea cititorilor din toată lumea

Fiindcă, atunci când ajunge la vechea biserică de piatră a parohiei, în care urmează să se desfășoare funeraliile lui George, ea vede o femeie care îi e total necunoscută. Și, în chip fulgerător, ziua despre care Antoinette a crezut că avea să închidă o poartă peste trecut devine ziua în care tot ceea ce a cunoscut ea în viața de femeie măritată e dat peste cap într-un mod ireversibil.

Și Phaedra l-a iubit pe George, așa că n-a putut să lipsească de la înmormântarea lui. Ea l-a cunoscut recent și pentru puțină vreme, dar legătura dintre ei a fost mai strânsă decât oricare alta pe care a avut-o Phaedra vreodată. În timp ce stă în biserică, lângă soția lui George, ea știe că dezvăluirea pe care urmează s-o facă va schimba pentru totdeauna viețile tuturor.

Citește un fragment în avanpremieră din „Cele șapte surori. Sora pierdută” de Lucinda Riley

Uneori e nevoie să se întâmple o tragedie pentru ca adevărul să iasă la lumină. Dar ce se întâmplă atunci când adevărul e mai greu de îndurat decât tragedia în sine?

Citește un fragment în traducere din limba engleză de Valentina Georgescu

Martie debutase glorios. Pământul se lepădase de vălul de brumă din zori, iar prin scoarța dură răzbiseră mici mugurași, scoțând la iveală lăstari de un verde crud și flori roz pal. Narcisele galbene răsăriseră din pământul dezghețat și-și deschiseseră corolele galben-strălucitoare, iar soarele strălucise cu energie reînnoită. Trilurile păsărelelor umpleau atmosfera, iar ramurile copacilor fremătau din nou de agitația construirii de noi cuiburi. Fusese un început de primăvară triumfător.

Fairfield Park nu arătase niciodată mai frumos. Ridicat pe un teren agricol fertil, conacul în stil iacobin era înconjurat de pajiști întinse, de păduri seculare, pline de viorele, și de câmpuri de culturi înfloritoare, pe care creșteau din belșug și gălbenelele. Exista un mare lac ornamental, unde broaștele își creaseră sălașuri printre tufele de pipirig, iar peștișorii aurii înotau printre frunzele de nuferi. Fagi falnici protejau casa de vânturile ostile ale iernii, adăpostind primăvara sute de narcise sălbatice. O bufniță de hambar își făcuse cuib în scorbura unui măr și se hrănea cu șoarecii și cu șobolanii de la fermă și din magazia de lemne, iar sus pe deal, supraveghind totul cu răbdarea unui bătrân înțelept, o construcție excentrică de piatră, abandonată, denumită folly în limbajul arhitecților, era ascunsă vederii, ca o comoară uitată.

Lăsată pradă uzurii datorate intemperiilor și trecerii timpului, mica și încântătoarea construcție rămânea un observator pasiv, încrezătoare că, într-o bună zi, o mare nevoie avea să-i atragă pe oameni spre ea așa cum atrage lumina sufletele pierdute. În zilele acelea însă, nimeni dintre cei din vale nu arunca măcar o privire zidurilor de culoarea mierii și coloanelor elegante, robuste, pentru că moșia era cufundată în negura grea ce se așternuse peste ea ca un giulgiu. În acea zi anume, până și păsările tăceau. Era ca și cum primăvara își pierduse dintr-odată voința.

Motivul acelei melancolii era dricul negru, strălucitor, care aștepta pe aleea pietruită din fața casei. Înăuntru, trupul lordului Frampton, patriarhul casei, zăcea rece și fără viață într-un sicriu simplu din lemn de stejar. Vârtejuri de negură se învolburau în jurul trăsurii precum niște tentacule hrăpărețe ale morții, nerăbdătoare să îngroape trupul inutil în adâncul pământului, iar pe treptele ce coborau dinspre intrare, cei doi dogi germani ai lordului stăteau solemni și neclintiți ca două statui de piatră, cu capetele odihnindu-li-se, triste, pe labele din față și cu ochii lor melancolici privind fix sicriul. Știau din intuiție că stăpânul lor n-avea să se mai întoarcă acasă.

În casă, Lady Frampton stătea în fața oglinzii din hol, aranjându‑- și pe cap o pălărie mare, neagră. Oftă privindu-și imaginea și-și simți inima, și așa îndoliată, parcă și mai grea la vederea ochilor ce o priveau din oglindă cu resemnarea obosită a unei femei bătrâne. Avea fața mânjită acolo unde lacrimile curseseră fără stavilă din clipa aflării veștii morții subite a soțului ei în Alpii Elvețieni, cu zece zile în urmă. Șocul îi făcuse pielea să pălească și apetitul să-i dispară, așa că avea acum obrajii supți, chiar dacă trupul ei voluptuos nu se uscase. Se obișnuise cu absența lordului în timp ce acesta își hrănea pasiunea de a escalada marii munți ai lumii, însă acum casa reverbera de o altfel de tăcere, una asurzitoare, incomodă, ce răsuna prin încăperile spațioase ca o prevestire sumbră cum că acea situație avea să devină permanentă.

Tocmai își netezea paltonul când fiul ei, acum noul Lord Frampton, veni din salon și intră în hol.

– Ce fac acolo, înăuntru, David? întrebă ea încercând să-și mascheze jalea, măcar până când ajungea la biserică. O să întârziem.

David o privi cu tristețe.

– N-avem cum să întârziem, mamă, răspunse el, cu aceeași jale oglindită în ochii lui negri. Tata e… mă-nțelegi…, murmură, privind spre fereastră.

– Nu, ai dreptate, desigur!

Ea se gândi la George, aflat în dricul de afară, și simți un nod în gât. Se întoarse spre oglindă și începu să-și aranjeze din nou pălăria.

– Totuși, toată lumea o să aștepte după noi. Și e îngrozitor de frig.

O clipă mai târziu, fiul ei cel mijlociu, Joshua, apăru din salon împreună cu soția lui cea distantă, Roberta.

– Ești bine, mamă? întrebă el, găsind penibilă emoția unei astfel de împrejurări.

– Doar nerăbdătoare să terminăm odată, interveni David, enervat.

Joshua își îndesă mâinile în buzunare și-și gârbovi umerii. În casă era frig. Se duse lângă focul din hol, unde niște bușteni mari și niște vrejuri contorsionate de iederă trosneau de zor în vatră.

– Ce fac acolo, înăuntru? întrebă mama lui din nou, privind înspre salon.

Nu putea auzi vocea înceată a fiului ei mai mic, Tom, și nici consoanele formidabile ale soacrei ei, care nu se mai oprea din vorbit.

– Bunica cere ca Tom să-i arate cum să folosească telefonul mobil pe care i l-a dat el, a răspuns Joshua.

– Acum? Nu poate aștepta până mai târziu? întrebă ea, cu bărbia tremurându-i de durere.

– Își termină băuturile, Antoinette, spuse Roberta, pufnind dezaprobator. Deși nu sunt sigură că Tom ar trebui să bea, cu tot istoricul lui, nu-i așa?

Antoinette se zburli și se duse la fereastră.

– Cred că măcar azi Tom are voie să consume orice își dorește, răspunse ea tăios.

CE SPUN CRITICII DESPRE NECUNOSCUTA DIN PARIS

„O emoționantă poveste de dragoste… La fel de convingătoare, pe cât e de bine scrisă.“ (Daily Telegraph)

„O superbă povestitoare, care deapănă istorisiri despre dragoste și moarte, pe fundalul unor locuri impregnate de romantism și al unor epoci fascinante.“ (Plum Sykes, Vogue)

Despre Santa Montefiore

Născută în Anglia în 1970, Santa Montefiore a crescut la o fermă din Hampshire. A studiat limbile spaniolă și italiană la Universitatea Exeter și a petrecut o bună parte din anii ’90 la Buenos Aires, unde a copilărit mama ei. Locuiește la Londra împreună cu soțul ei, istoricul Simon Sebag Montefiore, și cei doi copii, Lily și Sasha. Romanele Santei Montefiore au fost traduse în 20 de limbi și vândute în peste trei milioane de exemplare în Europa.

De aceeași autoare: