Citește un fragment în avanpremieră din „Noiembrie 1918”, de Robert Gerwarth

Noiembrie 1918. Revoluția germană, crearea lumii moderne, de Robert Gerwarth este noua apariție editorială Litera, colecția Kronika. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

O relatare palpitantă a evenimentelor dramatice din perioada cuprinsă între ultimele luni ale războiului în 1918 și puciul lui Hitler din 1923, descriind cât de fundamental și de definitiv a schimbat Revoluția din Noiembrie destinul Germaniei. 

Revoluția germană din noiembrie 1918 este, în prezent, în mare parte uitată în afara Germaniei. Este considerată în general un eșec chiar și de către cei care au auzit de ea, o ocazie ratată care a pregătit drumul pentru ascensiunea naziștilor și pentru catastrofa care a urmat venirii acestora la putere. Robert Gerwarth susține că a vedea Revoluția germană în acest mod este o prejudecată serioasă. Aceasta nu doar că a dus la răsturnarea domniei autoritare a dinastiei Hohenzollern, ci a marcat și apariția democrației germane într-un mod uimitor de pașnic.

Concentrându-se pe evenimentele dramatice care au avut loc între ultimele luni ale Primului Război Mondial în 1918 și puciul lui Hitler de la München din 1923, Robert Gerwarth clarifică modalitățile fundamentale și drastice în care Revoluția din Noiembrie a schimbat Germania. Astfel, ne amintește că, în timp ce este ușor acum, având avantajul trecerii timpului, să considerăm Revoluția din 1918 drept un eșec, acest eșec nu a fost categoric. În 1918, soarta Revoluției germane a rămas în cea mai mare parte o chestiune nerezolvată.

Citește și: Fragment în avanpremieră din „Hoțul din Curtea Miracolelor”, de Adrian Majuru

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE CORA RADULIAN

„Noiembrie 1918 are o rezonanță specială și un loc aparte în istoria Germaniei. Marchează nu doar unul, ci două evenimente epocale și strâns legate între ele, care au schimbat profund soarta celui mai mare stat al Europei: pe de o parte înfrângerea Germaniei în Marele Război și pe de alta revoluția ulterioară care a detronat monarhia și a transformat
țara într-una dintre cele mai progresiste democrații din lume, Republica de la Weimar. Totuși Revoluția din Noiembrie, izvorâtă din înfrângere și din conflictul ideologic, nu se află la loc de frunte pe lista evenimentelor care sunt comemorate cu mândrie de democrații germani din prezent. Dimpotrivă, în scrierile istorice, în discursurile politice și în editoriale se vorbește adesea despre o revoluție „eșuată“ sau „șovăielnică“, evenimentele de la sfârșitul lui 1918 fiind privite multă vreme ca parte integrantă din „calea specială“ a Germaniei spre cel de-al Treilea Reich. Deoarece revoluția nu a provocat o ruptură suficient de radicală de trecutul imperial al Germaniei, nu a reușit, sau cel puțin așa se spune, să inspire o loialitate autentică față de democrație printre cetățenii germani și le-a permis radicalilor asemenea lui Hitler să profite de presupusele slăbiciuni ale sistemului.

Această carte propune o interpretare alternativă a Revoluției din Noiembrie – care face mai multă dreptate realizărilor evenimentelor din 1918–1919 care au constituit atât prima, cât și ultima revoluție dintr-o țară extrem de industrializată a lumii înainte de revoluțiile pașnice din Europa de Est și Centrală din 1989–1990. Alte revoluții care au prece- dat-o pe cea din 1918 sau care au urmat acesteia – Revoluția franceză din 1789, revoluțiile paneuropene de la 1848, Revoluția Bolșevică din Rusia sau Revoluția chineză a lui Mao – au avut loc în societăți non sau parțial industrializate ori au fost impuse din afară, cum a fost cazul în mare parte a Europei de Est în 1945–1949, unde „revoluțiile“ nu au fost sprijinite de mase, ci au fost importate de Armata Roșie. Revoluția germană a fost contrară concepției materialiste a lui Karl Marx în ceea ce privește istoria văzută ca o succesiune de etape, în care revoluțiile burgheze, care au înlocuit stăpânirea monarhică cu constituțiile liberale și cu economiile capitaliste, ar fi avut loc înainte de epoca revoluțiilor comuniste. La începutul secolului XX însă, dezbaterea despre cum să obții o utopie comunistă a evoluat odată cu dezvoltarea taberei marxiste. Pentru unii, cum ar fi Lenin, industrializarea nu era o condiție preliminară a unei revoluții proletare care putea fi înfăptuită până și în țările parțial industrializate, cum ar fi Rusia, cu o „avangardă“ de revoluționari profesioniști care ar fi răspândit ulterior conștiința de clasă și ar fi împins înainte industrializarea țărilor lor. Alții, cum ar fi influentul teoretician și politician social-democrat Eduard Bernstein, susțin că în țările puternic industrializate, cum ar fi Germania, economia devenise prea complexă pentru o revoluție – socialismul putea fi realizat fără o revoluție violentă, prin reforme legislative treptate.

Astfel de dezbateri au întreținut multe dintre tensiunile de la stânga, care s-au accentuat în 1914 când izbucnirea războiului în Europa și susținerea din partea partidelor socialiste din toate țările Europei (cu excepția Italiei) pentru eforturile de război ale respectivelor țări au arătat fragilitatea solidarității de clasă internațională în fața mobilizării naționaliste. Vom reveni pe parcursul cărții la aceste importante sciziuni și controverse din stânga europeană, chiar dacă din punct de vedere cronologic accentul se pune pe evenimentele derulate din 1917 încolo.

Începând din 1917, anul în care intrarea Americii în război și două revoluții din Rusia au determinat o revoluție a așteptărilor atât în ce privește războiul în sine, cât și ordinea postbelică, și până la sfârșitul lui 1923, când anii revoluționari au vestit o perioadă mai stabilă din istoria Germaniei, această carte caută să realizeze două lucruri: mai întâi, își
propune să ofere o nouă analiză narativă a evenimentelor turbulente care au dus la colapsul militar al Germaniei imperiale și la crearea primei democrații germane. În al doilea rând, se străduiește să facă acest lucru fără să cadă în capcana citirii istoriei germane în sens invers și a studierii evenimentelor din noiembrie 1918 prin prisma venirii lui Hitler la putere după declanșarea Marii Crize Economice din 1929 și a „eșecului“ final al Republicii de la Weimar din 1933. Pentru a atinge aceste obiective, cartea ia mai în serios decât este adesea cazul punctele de vedere ale germanilor care au trăit sfârșitul Marelui Război și primii ani ai Republicii de la Weimar. În loc să ia de bună povestea impusă în mod retrospectiv a „Republicii condamnate“, care a devenit unul dintre șabloanele cărților de istorie din școli și ale discursurilor publice legate de Germania interbelică, eu sunt de părere că viitorul Republicii de la Weimar era larg deschis în primii ani ai existenței acesteia, probabilitatea eșecului fiind egală cu cea a succesului și optimismul în privința viitorului la fel de frecvent ca pesimismul. Mai mult, încadrând evenimentele care au dus la Revoluția germană în contextul mai larg al Europei Centrale și de Est, sunt de părere că Revoluția din Noiembrie a fost una dintre cele mai reușite revoluții din perioada 1917–1923. În fond, între 1917 și 1923 au avut loc peste 30 de încercări violente de schimbare de regim în întreaga Europă, unele dintre ele mai reușite decât altele. Similară cu Revoluția austriacă și cu cea ceh(oslovac)ă, Revoluția germană din Noiembrie și-a atins principalele obiective – pacea și democratizarea – într-o manieră inițial nonviolentă, evitând astfel orice desfășurare de evenimente care ar putea fi comparabilă cu războiul civil inimaginabil de brutal care a urmat Revoluției din Octombrie a lui Lenin.

Pentru că Revoluția germană din 1918 a fost adesea descrisă ca o „mică revoluție“, merită să ne întrebăm ce înseamnă de fapt acest termen. Dată fiind natura extrem de diversă a revoluțiilor în timp și spațiu, istoricii au discutat la infinit cum să le definească. Majoritatea sunt de acord că revoluțiile implică participarea unor mase mari de oameni și – dacă reușesc – o schimbare semnificativă a sistemului politic existent. În orice caz, unii au afirmat că revoluțiile trebuie să fie de asemenea violente pentru a fi clasificate ca atare. Conform acestei interpretări „maximaliste“ oarecum romanticizate a revoluției, promovată în moduri foarte diferite de Thomas Paine, Jules Michelet, Karl Marx și alții, revoluțiile trebuiau să fie violente ca să distrugă vechiul regim și pe susținătorii acestuia. Totuși o asemenea interpretare ignoră faptul că în realitate nu există „revoluție standard“ și că o parte dintre cele mai transformatoare revoluții, cum ar fi cele care au pus capăt regimurilor comuniste din întreaga Europa de Est și Centrală în 1989–1990, au fost în mare măsură nonviolente (cu excepția notabilă a României).

Alte aspecte adesea subliniate ca fiind în esență revoluționare sunt „caracterul neașteptat“ și schimbarea radicală a distribuției avuției. Totuși, în cazul Chinei, Mao a fost nevoit să lupte cu diverși adversari timp de peste două decenii înainte să ajungă la putere, în 1949, fără să pună cineva la îndoială faptul că Revoluția chineză a fost într-adevăr o revoluție. În mod similar, Revoluția Americană a avut loc între 1765 și 1783 și, deși a produs o schimbare politică extrem de importantă, nu a dus la o redistribuire a avuției. Cu siguranță, caracterul neașteptat nu a fost o caracteristică nici pentru Revoluția Americană, nici pentru cea chineză, deși violența în mod clar a fost. Același lucru se poate spune despre Revoluția mexicană și despre războiul civil izbucnit ulterior (1913–1920). În general, revoluțiile au tendința să fie mai violente când una dintre revendicările principale ale revoluționarilor trece dincolo de schimbările politice și vizează redistribuirea avuției, a pământului și a „mijloacelor de producție“, deoarece orice astfel de redistribuire e foarte probabil să fie implementată prin folosirea forței și menită să declanșeze o reacție violentă din partea celor care urmează să fie deposedați.”

CE SPUN CRITICII DESPRE Noiembrie 1918

„Noiembrie 1918 este un studiu complet asupra unui popor ordonat care a dovedit că o revoluție nu trebuie neapărat să ducă la extrema dreaptă sau la cea stângă.“ The Times 

„Cartea lui Gerwarth este una dintre cele mai interesante istorii ale perioadei interbelice care a fost publicată în ultimii ani.“The Financial Times 

„Erudiția lui Gerwarth nu poate fi pusă la îndoială… o mostră de cercetare la superlativ având ca subiect o serie de evenimente de o importanță imensă.“ The Daily Telegraph 

„Un studiu splendid, susținând o teză nouă șocantă… un studiu fascinant, ale cărui concluzii te vor face să reconsideri orice idei ai fi avut despre acest subiect.“ The Spectator

„Plăcută de citit și plină de informații.“ Times Literary Supplement

DESPRE ROBERT GERWARTH 

Robert Gerwarth este profesor de istorie modernă la University College din Dublin și director al Centrului pentru Studii de Război de la aceeași universitate. Este autorul cărții The Bismarck Myth și al unei biografii a lui Reinhard Heydrich. A studiat și a predat în Statele Unite, Marea Britanie, Germania și Franța. La Editura Litera, de același autor, a apărut volumul Cei învinși (2017).