Citește un fragment în avanpremieră din „O italiancă în Brooklyn”, de Santa Montefiore

O italiancă în Brooklyn, de Santa Montefiore este noua apariție editorială Litera, colecția Blue Moon. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Secrete întunecate și dureri ascunse, într-un roman fascinant, plasat în Italia sfâșiată de război și pe străzile pline de viață din New York

New York, 1979

De Ziua Recunoștinței, Evelina este înconjurată de familie și de prietenii iubiți, care s-au reunit la ea acasă, ca în fiecare an. Inima ei, deși plină de recunoștință pentru tot ceea ce are, poartă regrete pentru acele lucruri la care a renunțat. Deși trăiește în America de peste treizeci de ani, este încă italiancă în adâncul sufletului ei.

Nordul Italiei, 1934

Tânăra Evelina duce o viață privilegiată alături de părinții și frații ei, într-o vilă maiestuoasă, dar care are mare nevoie de reparații. Sora ei mai mare, Benedetta, urmează să se căsătorească cu un bancher, pentru a răspunde dorințelor tatălui ei. Evelina își jură că nu se va căsători niciodată din datorie. Ea nu știe nimic despre dragostea romantică, dar când îl întâlnește pe Ezra, fiul croitoresei din oraș, inima ei recunoaște iubirea ca pe un vechi prieten. Este un secret încântător pe care îl va păstra pentru sine; nu vrea să i se spună că este prea tânără sau că Ezra nu este potrivit. Dar umbrele războiului se întind asupra Europei, iar amenințarea planează asupra prietenilor săi apropiați. Va fi copleșită Evelina de umbrele trecutului? După ce a pierdut adevărata dragoste, va găsi vreodată fericirea, departe de casă?

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE VALENTINA GEORGESCU

„PARTEA ÎNTÂI

Greenwich, New York, 1979

Evelina se dădu câțiva pași în spate și admiră masa. Ce frumos arăta! Scobise câțiva dovleci și făcuse din ei felinare, pe carele aranjase în jurul celor trei vaze cu floarea‐soarelui, garoafe și trandafiri care dominau masa lungă aranjată pentru zece persoane. Făcuse cu mâna ei inele pentru șervete din frăguțe roșii și frunze galbene de sicomor și așezase câte unul pe fiecare farfurie, fixând câte un cartonaș cu numele invitatului în conuri de pin. Efectul era minunat, dar un lucru important lipsea.

Evelina se duse în grădină. Soarele aproape asfințise. Cerul de peste Greenwich era de un albastru pal, apos, brăzdat de nuanțe aprinse de rubiniu și auriu. Nori pântecoși îl traversau agale. Din locul în care stătea ea, semănau cu carenele întunecate ale unor corăbii privite de pe fundul mării. Rămase așa o vreme, imaginându‐și diferite forme din norii mai mici: delfini, balene și meduze, valuri spărgându‐se cu spumă rozalie, șiruri îndepărtate de munți purpurii. Apoi, sclipirea unei stele singuratice străpunse indigoul din ce în ce mai intens, în timp ce soarele se retrăgea, luând cu el panoplia sa de culori, precum și corăbiile și creaturile marine. Evelina rămase acolo, privind în lumină, urmărind cum, una câte una, o mulțime de stele se alăturară celei dintâi, sclipind în întuneric ca felinarele micilor bărci de pescuit.

Se duse în grădina de plante aromatice și tăie un snop de rozmarin. Frecă o frunză între degetul mare și cel arătător și o duse la nas. Mirosul de acasă îi asaltă toate simțurile cu un noian de amintiri. O cuprinse o nostalgie amețitoare și închise ochii pentru o clipă, savurând atât plăcerea, cât și durerea, căci le simțea pe ambele în egală măsură. Suspină resemnată. Nu avea rost să se emoționeze pentru ceva pierdut în trecut, când prezentul îi oferea atâtea pentru care să fie recunoscătoare.

Se întoarse în sufragerie și presără crenguțele de rozmarin deasupra feței de masă. Desigur, locuia în America de peste treizeci de ani, dar tot italiancă rămânea în adâncul sufletului. În perioada Zilei Recunoștinței era, așadar, potrivit ca măcar în decorarea mesei să amintească de Vechea Patrie.

Evelina aprindea lumânările de pe masă când soțul ei, Franklin, se întoarse acasă. Deschise ușa și intră în hol, anunțându‐și sosirea cu un „Iubito, am venit“, în timp ce‐și dezbrăcă lodenul, își scoase pălăria și lăsă geanta din mână. Franklin van der Velden era la pensie acum, la șaptezeci și șase de ani, dar făcea încă parte din viața colegiului Skidmore, unde fusese până de curând profesor de clasice. Era înalt și zvelt, cu păr cărunt des, un nas drept aristocrat și ochi albaștri inteligenți. Ochii unui bărbat care era veșnic curios și cercetător, dar și răbdător cu cei mai puțin înzestrați decât el. Fusese atletic cândva, dar acum mergea puțin adus de spate și pășea mai lent și greoi.

Evelina suflă în chibrit și își dezlegă șorțul pe care îl purta ca să‐și protejeze rochia verde, punându‐l pe spătarul scaunului. Cu paisprezece ani mai tânără decât Franklin, era o femeie atentă și devotată, al cărei respect pentru soțul ei erudit rămăsese neștirbit din ziua în care se căsătorise cu el. Veni în hol, zâmbind în felul ăla dulce al ei, care‐i imprima o anumită frumusețe pe chip. La șaizeci și doi de ani, nu era deloc o frumusețe evidentă, însă trăsăturile ei aveau caracter și un farmec vibrant, iar ochii ei căprui erau mereu luminoși și plini de afecțiune. În plus, aveau profunzime, făurită din secrete întunecate și dureri ascunse, care făceau să strălucească în ei lumina unei empatii pe care oamenii o percepeau subliminal, încredințându‐i, în consecință, propriile secrete și suferințe. Părul ei castaniu lung era ridicat și prins lejer cu o agrafă, cu câteva șuvițe fluturând libere în jurul gâtului. Trupul frumos proporționat era delicat și atrăgător, pielea mediteraneeană, pe vecie bronzată de soarele patriei sale, de parcă ar fi locuit încă printre livezile de măslini și podgoriile tinereții sale. Engleza ei avea un puternic accent italian, pentru că ea nu se dăruise complet acestei noi țări, ci păstrase ceva doar pentru sine.

I‐a luat haina soțului, iar el i‐a sărutat tâmpla, chipul lui obosit întorcându‐i cu plăcere zâmbetul, căci ea era o încântare pentru ochi. Nici după treizeci și doi de ani de căsnicie nu se plictisise de femeia cu care își împărțea viața. Știa că era norocos. Fără ea, nu ar fi fost niciodată capabil să realizeze lucrurile pe care le avea, nici să fie bărbatul care era. Ea era ca o ancoră a corabiei lui, care îl ținea ferm legat de casă și familie, oferindu‐i totodată liniștea de care avea nevoie pentru a lucra.

– Vor ajunge curând, spuse ea și‐i agăță haina în dulap și pălăria în cuierul din spatele ușii.

– Am timp pentru o baie?

– Dacă te grăbești.

Franklin dădu din cap, dar știau amândoi că el nu era în stare să facă nimic pe grabă. Urcă scările încet, ținându‐se de balustradă cu mâna care‐i tremura ușor, făcând o pauză de‐o clipă la mijloc, ca să‐și tragă sufletul. Evelina se întoarse în bucătărie, ca să se ocupe de cină. Pregătise toate garniturile tradiționale pentru friptura de curcan, care stătuse la cuptor aproape toată după‐amiaza. Piure de cartofi, sos de merișoare, umplutură pentru curcan, fasole verde și plăcintă cu dovleac. Evelina nu fusese pasionată de gătit înainte să se mărite, dar nevoia o învățase.

Cu toate astea, când se gândea la viața ei de odinioară, din Italia, la capitolul acela încheiat cu multă vreme în urmă și îngropat sub atâtea capitole ulterioare, aroma de roșii fierte în clocot mocnit și de focaccia proaspăt coaptă părea să‐i domine amintirile, învăluindu‐le într‐un buchet de miresme și împiedicând‐o să‐și mai amintească prea multe altele. Își spunea că poate așa o ajuta natura să scape de amintiri dureroase. Poate natura era blândă cu ea.

Evelina amestecă în cratița cu sos, vrăjită trecător de vârtejul format de lingura de lemn. Ziua Recunoștinței era o sărbătoare anuală pentru familie și prieteni, așa că nu era ieșit din comun, dată fiind istoria ei, să scoată la suprafață vechi răni de demult, de pe vremea când era tânără și slabă de înger. Nu era ieșit din comun să plângă după cei rămași în urmă și pentru cei pe care îi pierduse. La urma urmei, toamna era anotimpul aleanului și al melancoliei, al zornăitului morții verii, al preludiului jalnic al iernii. Nu, nu era ieșit din comun să se simtă recunoscătoare pentru ce avea și să regrete lucrurile la care renunțase. Nu era deloc ieșit din comun.

Primii ajunseră cei doi fii ai ei. Aldo și Dan, cu soția lui Aldo, Lisa, și iubita lui Dan, Jennifer, intrând în urma lor, cu un buchet de flori și o cutie de praline pentru Evelina. Aldo era înalt și chipeș, la fel ca tatăl lui, cu părul negru, pielea măslinie și ochii căprui ai mamei. Dacă nu ar fi avut numele acela de familie olandez, ar fi putut trece ușor drept italian. Dan, pe de altă parte, era mai scund și mai îndesat decât fratele lui, cu ochii albaștri și părul des ale tatălui. Cu toate astea, simțul umorului sec și lipsit de respect îi aparținea în totalitate și, spre deosebire de fratele lui, care era responsabil, așa cum tind în general să fie primii născuți, Dan avea o repulsie față de reguli și refuza să li se supună la fiecare pas.

Vederea fiilor ei o smulse pe Evelina din reverie și îi îmbrățișă cu căldură, cuprinzându‐i în brațe și sărutându‐le fețele reci, uitând pentru o clipă că unul avea treizeci și unu de ani, iar celălalt, douăzeci și nouă. Pentru ea, ei aveau să rămână mereu băieții ei.

– Pari obosit, Aldo, spuse ea, cuprinzându‐i fața între palme. Ar trebui să dormi. Muncești prea mult? Muncește prea mult, Lisa?

– Mamă, n‐am nimic. Nu‐ți mai face griji, mormăi Aldo, trecând pe lângă ea ca să‐și salute tatăl.

– Și tu, Dan. Dacă arăți obosit, nu‐i din cauza muncii în exces, este? Evelina își arcui sprâncenele cu un aer suspicios. Ție îți spun să muncești un pic mai mult.

Dan râse.

– Mamă, doar muncă și deloc distracție, asta‐l face pe Dan un băiat anost. Și‐a dezbrăcat geaca și a adulmecat. Ceva miroase bine aici.

– Cina e o surpriză, a spus Evelina cu un zâmbet misterios, conștientă că gluma asta își cam pierduse din farmec cu mulți ani în urmă, dar tot nu se putea abține s‐o repete.

– Cum adică? Ai gătit o capră în loc de curcan? a spus Dan, prefăcându‐se îngrozit.

– Da, o capră de Ziua Recunoștinței. M‐am gândit c‐avem nevoie cu toții de‐o schimbare. Cine are nevoie de curcan, când am putea avea o capră bătrână, doar piele și os?

Evelina își salută nora, Lisa, și pe Jennifer, despre care știa că nu avea să‐i devină vreodată noră. Dan nu era genul care să se așeze la casa lui. Ar fi fost un miracol dacă s‐ar fi însurat cândva, își spuse ea, privindu‐și mândră fiul fermecător. Poate că exista pe lumea asta vreo fată care să aibă ce era nevoie ca să‐l îmblânzească, dar el n‐o întâlnise încă. Și sigur nu era Jennifer aceasta, pentru că era o fată mult prea cuminte.

Câteva clipe mai târziu, ușa de la intrare se deschise iar, lăsând să intre în casă o rafală de vânt rece odată cu sora mai mică a lui Aldo și Dan, Ava‐Maria, care trăgea o valiză după ea.

– Am ajuns! exclamă ea, și pentru că o făcuse cu voce tare și exagerat de exuberantă, toată lumea întoarse privirile spre ea, exact așa cum bănuise că se va întâmpla. Salutare, oameni buni. La mulți ani de Ziua Recunoștinței! Nu‐i așa că‐i amuzant? Suntem din nou cu toții laolaltă.

Și‐a îmbrățișat și sărutat părinții și i‐a salutat și pe ceilalți, chiar și pe Jennifer, deși știa că nu merita efortul neapărat, pentru că Dan avea să o părăsească până la sfârșitul săptămânii. Ava‐Maria era brunetă și frumoasă, cu o personalitate care cerea să fie în mijlocul atenției. Răsfățată de ambii părinți și deopotrivă de soartă, Ava‐Maria nu avea nici o grijă pe lume.

Intrară în salon și se instalară în fotolii și pe sofale, aranjate în jurul șemineului, făcându‐se confortabili în casa în care Franklin și Evelina se mutaseră la începutul anilor ’60, când se plictisiseră de zgomotul și agitația Manhattanului. Stilul Evelinei era confortabil și simplu. Mobilă, tablouri, covoare și mărunțișuri, cumpărate pentru că îi plăcuseră, nu pentru că se potriveau unei scheme cromatice anume ori vreunui plan de design premeditat. Nimic nu se potrivea cu nimic, totul era aruncat de‐a valma, ca într‐o tocană de legume, și totuși obținuse cumva o aromă surprinzător de armonioasă. Era o încăpere plăcută, nepretențioasă, genul de cameră din care n‐ai mai vrea să pleci.

Evelina tocmai se uita la ceas, când auzi ușa deschizându‐se și închizându‐se la loc pe hol. Se ridică imediat și ieși grăbită. Afară, dădu cu ochii de formidabila ei mătușă de nouăzeci și trei de ani, Madolina Forte, robustă și îndesată ca un tanc german. Lângă ea, ajutând‐o să‐și dezbrace paltonul, era prietenul de familie pe care îl cunoștea toată lumea, unchiul Topino, al cărui nume însemna „șoricel“ în italiană, deși nu era deloc înrudit cu Evelina sau Franklin și nu semăna, oricâtă imaginație ai fi avut, cu un șoarece. Era un vechi prieten, care fusese adoptat de familia van der Velden când copiii erau încă mici și se integrase atât de bine în familie încât nimeni nu întreba niciodată cum se ajunsese aici. Acceptau doar că așa stăteau lucrurile.

– Bine ați venit! exclamă Evelina, luând paltonul mătușii sale de la Topino și sărutând‐o pe bătrâna doamnă.

– Simt umezeala asta în oase, se plânse Madolina. Spre deosebire de nepoata ei, Madolina nu dorise să se agațe de trecut și renunțase la orice urmă de Italia, în afară de cele câteva ocazionale, din vorbire. Aici e cald și bine, slavă Domnului! O să mă duc să mă așez direct lângă foc, adăugă, și se îndreptă cu pași hotărâți spre salon, sprijinindu‐se greoi în baston.

Evelina îi zâmbi lui Topino. Privirea i se îmblânzi când îl studie: părul alb pufos, fruntea înaltă, nasul mare și gura senzuală. Și ochii lui cenușii expresivi o priviră scânteind dindărătul lentilelor ochelarilor de vedere.”

CE SPUN CRITICII DESPRE O ITALIANCĂ ÎN BROOKLYN

„O poveste minunată, frumos spusă. Am citit-o pe nerăsuflate!“ Karen Swan

„Un roman captivant, irezistibil.“ The Toronto Star