A.J.R. Waterston
Citește un fragment în avanpremieră din „Oferta unui gentleman”, al treilea volum din seria „Bridgerton”
Oferta unui gentleman. Povestea lui Benedict este cel de-al treila volum din seria „Bridgerton”, scrisă de Julia Quinn și spune povestea lui Benedict Bridgerton, un tânăr care se îndrăgostește de o servitoare.
Sophie Beckett nu a visat niciodată că va putea să se strecoare la faimosul bal mascat organizat de Lady Bridgerton – sau că „Făt-Frumos“ va fi acolo, așteptând-o pe ea. Deși fiică de conte, Sophie nu a fost niciodată recunoscută, așa că, după moartea contelui, odioasa ei mamă vitregă a transformat-o în servitoare personală, rol în care a chinuit-o ani la rând. Însă acum, când a reușit, ca o adevărată Cenușăreasă, să participe la bal, Sophie se simte ca o prințesă dansând în brațele puternice ale chipeșului Benedict Bridgerton. Însă, vai!, basmul trebuie să ia sfârșit atunci când orologiul bate miezul nopții, iar ea trebuie să se întoarcă la viața plină de vicisitudini pe care o trăiește.
Citește și: Zece lucruri care ne plac la seria „Bridgerton”
Încă din acea noapte magică, viziunea radioasă în rochie argintie l-a făcut pe Benedict orb la farmecele oricărei tinere care încearcă să-i atragă atenția – cu excepția stranie a unei servitoare, a cărei frumusețe i se pare ciudat de familiară, pe care o salvează dintr-o situație teribil de neplăcută. Deși și-a jurat cu ani în urmă să o găsească pe atrăgătoarea necunoscută care i-a furat inima la bal, Benedict descoperă că, pentru prima dată, o dorește cu disperare pe această tânără servitoare. Dar dacă îi va oferi inima, oare Benedict își va sacrifica astfel singura șansă la o iubire ca-n povești?
Citește un fragment în avanpremieră în traducere din limba engleză de Bianca Paulevici
– Sophie! Sophieeeeeeeeeeeeeee!
Un astfel de țipăt ar fi reușit să spargă și sticla. Sau măcar un timpan.
– Vin acum, Rosamund! Vin acum!
Sophie își ridică tivul fustelor aspre de lână cu care era îmbrăcată și urcă degrabă scările, alunecând pe a patra treaptă, abia reușind să se prindă de balustradă înainte să aterizeze în fund. Ar fi trebuit să-și aducă aminte că scările aveau să fie alunecoase; doar o ajutase pe camerista de la parter să le ceruiască chiar în dimineața cu pricina.
Se opri în pragul ușii de la dormitorul lui Rosamund și, trăgându-și sufletul, întrebă:
– Da?
– Mi s-a răcit ceaiul.
Sophie ar fi vrut să-i spună: „Era cald când l-am adus, cu o oră în urmă, fiară leneșă ce ești“. În schimb, îi spuse:
– Îți aduc unul proaspăt.
Rosamund pufni.
– Așa să faci.
Sophie își întinse buzele, formând un zâmbet pe care doar cei aproape orbi l-ar fi considerat de fapt zâmbet, și apucă serviciul de ceai.
– Să las biscuiții? întrebă ea.
Rosamund clătină din capul frumușel.
– Vreau unii proaspeți.
Cu umerii ușor aplecați de la greutatea serviciului de ceai mult prea încărcat, Sophie ieși din încăpere, străduindu-se să nu mormăie până nu va fi ajuns în siguranță pe coridor. Rosamund cerea mereu să i se aducă ceai, apoi nu se sinchisea să-l bea decât vreo oră mai târziu. Desigur, până atunci ceaiul era deja rece, așa că Sophie trebuia să pună să se pregătească altul proaspăt.
Ceea ce însemna că alerga întruna în sus și-n jos pe scări, în sus și-n jos, în sus și-n jos. Uneori avea impresia că doar asta făcea în viață.
Sus și jos, sus și jos.
Și, desigur, cosea, călca, coafa, lustruia pantofi, cârpea, făcea paturile…
– Sophie!
Sophie se întoarse și o văzu pe Posy îndreptându-se spre ea.
– Sophie, am tot vrut să te întreb: crezi că mi se potrivește culoarea?
Sophie privi costumul de sirenă al lui Posy. Croiul nu era chiar cel mai potrivit pentru Posy, care nu reușise niciodată să scape de toată grăsimea de bebeluș, dar culoarea se potrivea într-adevăr foarte bine cu tenul ei.
– E o nuanță de verde încântătoare, îi răspunse Sophie cu sinceritate. Îți face obrajii să pară foarte rozalii.
– O, ce bine! Mă bucur că-ți place. Te pricepi de minune să-mi alegi hainele. Posy zâmbi și luă un biscuit pudrat cu zahăr de pe tavă. Mama s-a purtat înfiorător toată săptămâna din pricina balului mascat și știu că nu-i va mai tăcea gura dacă nu arăt cât mai bine. Sau, adăugă Posy făcând o grimasă, dacă crede că nu arăt cât mai bine. Știi, e hotărâtă ca una dintre noi să-l înhațe pe unul dintre frații Bridgerton rămași.
– Știu.
– Și de parcă asta n-ar fi îndeajuns de rău, Whistledown aia a scris din nou despre ei. Ceea ce, zise Posy după ce termină de mestecat și făcu o pauză ca să înghită, doar îi ațâță pofta.
– Rubrica de azi-dimineață a fost reușită? întrebă Sophie, sprijinindu-și tava de șold. Încă n-am apucat să o citesc.
– Ah, ca de obicei, zise Posy și flutură din mână. Zău dacă viața nu e banală, uneori.
Sophie încercă să zâmbească, dar nu reuși. I-ar fi plăcut la nebunie să trăiască o zi din viața banală a lui Posy. Bine, poate că n-ar fi vrut-o pe Araminta ca mamă, dar nu i-ar fi displăcut o viață plină de petreceri, serate și musicaluri.
– Să vedem, se gândi Posy. A făcut o recenzie a balului ținut de Lady Worth, câte ceva despre vicontele Guelph, care pare îndrăgostit lulea de o fată din Scoția, și apoi un articol mai lung despre balul mascat pe care îl va da familia Bridgerton.
Sophie oftă. Citise săptămâni la rândul despre viitorul bal mascat și, deși nu era decât o cameristă (și ocazional fată în casă, când Araminta hotăra că nu muncea îndeajuns de sârguincios), își dorea totuși să fi putut merge și ea la bal.
– Eu, una, voi fi încântată dacă vicontele Guelph se logodește, zise Posy și mai luă un biscuit. Ar însemna un holtei mai puțin despre care să îndruge întruna mama ca fiind un potențial soț. Oricum, nu e ca și cum aș avea vreo speranță că i-aș atrage atenția. Mușcă din biscuit, molfăindu-l zgomotos. Sper ca doamna Whistledown să aibă dreptate în privința lui.
– Probabil că are, răspunse Sophie.
Citise Ziarul de societate al doamnei Whistledown încă de la debutul lui, în 1813, iar autoarea cronicii mondene avea aproape mereu dreptate în privința pieței căsătoriilor.
Desigur, nu că Sophie ar fi avut vreodată ocazia să vadă piața căsătoriilor prin ochii ei. Dar dacă citeai îndeajuns de des ce scria Whistledown, ajungeai să simți că faci parte din societatea londoneză fără să participi efectiv la baluri.
De fapt, să citească ce scria Whistledown era singura distracție cu adevărat plăcută de care avea parte Sophie. Citise deja toate romanele din bibliotecă și, întrucât Aramintei, lui Rosamund și lui Posy nu le plăcea în mod deosebit să citească, Sophie nu se putea aștepta să primească cărți noi.
Dar rubrica lui Whistledown era foarte amuzantă. Nimeni nu știa cine era de fapt autoarea. Cu doi ani în urmă, la debutul ziarului cu o singură pagină, toată lumea speculase în privința asta. Chiar și acum, ori de câte ori doamna Whistledown relata o bârfă mai piperată, oamenii începeau să vorbească despre ea și să-și dea din nou cu părerea în privința ei, întrebându-se cine oare reușea să relateze ce se întâmpla cu o asemenea viteză și precizie.
Iar pentru Sophie, relatarea lui Whistledown era ca o întrezărire ispititoare a lumii care ar fi putut fi a ei, dacă părinții ei și-ar fi legalizat uniunea. Ar fi fost fiică de conte, nu copila nelegitimă a unui conte; ar fi chemat-o Gunningworth, nu Beckett.
Măcar o dată, i-ar fi plăcut să urce ea în trăsură și să meargă la bal.
CE SPUN CRITICII DESPRE OFERTA UNUI GENTLEMAN
„Julia Quinn are reputația creării de dialoguri spirituale și de personaje încântătoare, și nu se dezminte nici în acest roman absolut adorabil.“ (Lois Faye Dyer)
DESPRE JULIA QUINN, AUTOAREA SERIEI-FENOMEN „BRIDGERTON“
Romanele scriitoarei americane Julia Quinn, pe numele ei real Julie Pottinger, au fost traduse în 29 de limbi. Nu numai atât: poveștile sale de dragoste au apărut de 19 ori în topurile New York Times.
Julia Quinn a studiat istoria artei la Harvard și o vreme a cochetat cu ideea de a se înscrie la medicină. Între timp, însă, a început să scrie romane de dragoste și, după câteva luni de facultate, și-a dat seama că destinul ei e scrisul.
Până în prezent, Julia Quinn a scris peste 40 de romane de dragoste.
