LiteraBlog Citește un fragment în avanpremieră din „Razboiul lui Stalin. O noua istorie a celui de-al doilea razboi mondial”, de Sean McMeekin

Citește un fragment în avanpremieră din „Razboiul lui Stalin. O noua istorie a celui de-al doilea razboi mondial”, de Sean McMeekin

Razboiul lui Stalin. O noua istorie a celui de-al doilea razboi mondial, de Sean McMeekin este noua apariție editorială Litera, colecția Kronika. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

În această carte cu totul inedită, Sean McMeekin marchează o schimbare fundamentală de optică în ceea ce privește abordarea lui Stalin ca aliat în cel de-al Doilea Război Mondial. Singurul lucru care l-a diferențiat pe Stalin de Hitler, susține autorul, este faptul că a fost un criminal de succes. Odată Hitler mort, iar al Treilea Reich în ruine, Stalin a creat un nou imperiu comunist imens. Printre posesiunile lui se aflau Cehoslovacia și Polonia, a căror soartă îi determinase pe occidentali să pornească împotriva naziștilor, și, desigur, China și Coreea de Nord, ramificații ale imperiului comunist care rezistă și azi.

Până în momentul în care Planul Barbarossa a realizat un adevărat miracol de relații publice, transformându-l într-un aliat al Occidentului, Stalin omorâse milioane de oameni, încălcase orice normă de comportament internațional, invadase la fel de multe țări ca și Hitler și luase cu forța mari teritorii pe care avea să continue să le stăpânească. Într-un sens mai larg, conflictul global a fost alimentat nu doar de agresiunea germană și japoneză, ci și de mașinațiunile lui Stalin, orchestrate pentru a provoca războaie de uzură între puterile capitaliste în Europa și în Asia. Pe parcursul războiului, Stalin a ales să facă doar ceea ce urma să fie în beneficiul propriului regim, necontribuind la efortul împotriva Japoniei până în ultimele zile ale conflictului. Mai presus de orice, Războiul lui Stalin dezvăluie detaliile șocante ale modului în care guvernul SUA (în detrimentul propriu și al aliaților săi) a alimentat mașina de război a lui Stalin, aprobând necondiționat orice solicitare sovietică

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE GABRIEL TUDOR

„Prolog
5 mai 1941

Seara a început destul de inofensiv. Adresându-se unei audiențe de elită compuse din 2 000 de absolvenți ai Academiei Militare în Sala Andreevski din Kremlinul moscovit, flancat de personalitățile partidului și de secretarul Internaționalei Comuniste, Iosif Stalin „a propus un toast în cinstea personalului executiv al academiilor, a ofițerilor superiori și a profesorilor, pentru că au reușit să umple lacunele existente în predarea cunoștințelor despre echipamentele moderne“. Au urmat platitudinile previzibile despre formidabila Armată Roșie, pumnul de fier al proletariatului global. Stalin a amintit de victoriile sovietice zdrobitoare asupra armatei japoneze Kwantung în Manciuria (Manchukuo), în august 1939 – victorii materializate în crucialul Pact de neutralitate sovieto-japonez, pe care tocmai îl semnase cu trei săptămâni în urmă –, dar a trecut discret cu vederea prestația mai puțin glorioasă a Armatei Roșii în războiul finlandez din 1939–1940, o luptă care, cel puțin, le oferise o serie de lecții amare despre războiul modern.

De la războiul sovieto-finlandez, a remarcat Stalin, URSS a „reconstruit armata noastră și a înarmat-o cu echipament militar modern“. Armata Roșie crescuse de la 120 la peste 300 de divizii, dintre care o treime, a precizat el cu mândrie, erau acum mecanizate. De asemenea, vehiculele blindate sovietice, „și-au schimbat înfățișarea“. Aruncate în aer cu ușurință în 1939 de cocktailurile Molotov ale finlandezilor, tancurile sovietice erau acum mai rezistente, cu blindaje „de trei–patru ori mai groase“. Blindatele grele sovietice KV și modelele de greutate medie, precum T-34, erau, a subliniat Stalin, „tancuri de primă linie, care ar putea străpunge frontul“. Artileria sovietică, a mai observat el, „a fost transformată, având mai multe tunuri și mai puține obuziere“. Comparativ cu 1939 sau 1940, Armata Roșie dispunea acum de stocuri mari de tunuri antitanc și antiaeriene, capabile să tragă obuze pe distanțe de până la 1 000 de metri, cu o cadență de unul pe secundă.

În ceea ce privește aviația, flota aeriană sovietică fusese complet modernizată în ultimii doi ani, viteza avioanelor de vânătoare sovietice crescând de la o medie de 400–500 de kilometri pe oră la 600–650 de kilometri pe oră pentru avioanele I-15, I-16 și I-153 (Ceaika) mai noi și avioanele de luptă Mig-3 de ultimă generație. Forțele aeriene dispuneau, de asemenea, de bombardiere ușoare de fabricație sovietică, special concepute pentru atac și pentru sprijinirea infanteriei în timpul unei ofensive. „În caz de război“, a promis Stalin, „aceste avioane de luptă vor fi desfășurate în prima linie.“

Stalin susținea că Wehrmachtul german fusese „amețit de succes“ după triumfurile amețitoare obținute de Hitler împotriva Poloniei, în 1939, a Franței și a Țărilor de Jos, în primăvara lui 1940, și asupra forțelor britanice de pretutindeni, din Norvegia și Belgia, iar mai recent din Libia și Grecia. Chiar și așa însă, a continuat Stalin, pe un ton zeflemitor, „nu există nimic special la armata germană în ceea ce privește tancurile, artileria sau forța aeriană“. Tancurile germane, a remarcat el, erau inferioare noilor modele sovietice atât în privința blindajului, cât
și a puterii de lovire. Mai mult, elogiata Luftwaffe nazistă nu numai că nu reușise să înfrângă Aviația Regală Britanică (RAF) în timpul Bătăliei pentru Anglia, în 1940, dar acum era „depășită chiar și de americani“, care produceau avioane de luptă superioare, deși nu se aflau în război. Tocmai succesele Wehrmachtului, a susținut Stalin, au dus la un sentiment de automulțumire, deoarece Înaltul Comandament german „și-a pierdut dorința de a aduce și alte îmbunătățiri tehnologiei militare“. Indiferent cât de buni erau germanii, a tunat Stalin cu o nuanță de sfidare în glas, „în lume nu există în momentul de față și nu a existat niciodată o armată invincibilă“.

Oricât de interesant ar fi fost monologul lui Stalin despre tehnologia militară sovietică pentru atașații militari străini (cărora nu li s-a permis accesul în sală), cuvintele liderului sovietic nu erau ceva nou pentru absolvenții academiei, care mai auziseră multe dintre ele înainte. Totuși discursul a reprezentat o performanță impresionantă. Stalin a vorbit fără notițe timp de 40 de minute, înainte de a încheia cu un toast entuziast în sănătatea unităților de tanchiști, aviatori, artileriști și „infanterie modernă“ ale Armatei Roșii. „A fost un discurs fantastic“, scria un stenograf guvernamental în jurnalul său, care „radia încrederea în militarii noștri, în puterea noastră, risipind «aura de glorie» care învăluie armata germană.“ Satisfăcut, Stalin a cedat microfonul gazdei sale, comandantul Academiei Militare Frunze, generalul-locotenent M.S. Hozin.

Faptele care s-au petrecut în continuare au fost atât de dramatice și de neașteptate, încât nimeni dintre cei prezenți nu avea să le uite vreodată. Hozin, care a repetat papagalicește linia de propagandă a zilei din Pravda, l-a salutat pe Stalin pentru succesul „politicii sale de pace“. În opinia sa, această politică menținuse Uniunea Sovietică în afara „războiului capitalist“ care făcea ravagii în Europa și în Asia. Dar, înainte ca el să-și încheie platitudinile, Stalin a sărit în picioare și a întrerupt discursul bietului general-locotenent, reproșându-i că promova o „politică depășită“. Stalin și-a moderat apoi tonul, asigurându-i pe ofițeri și pe liderii de partid prezenți că „politica de pace sovietică“ – o aluzie voalată la Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat cu Germania nazistă în august 1939 – câștigase într-adevăr timp pentru modernizarea și reînarmarea Armatei Roșii, permițând în același timp URSS să „avanseze spre vest și nord și să-și mărească populația cu 13 milioane de locuitori în acest proces“. Dar zilele de absorbție pașnică de noi teritorii, a afirmat, fără menajamente, Stalin, „au luat sfârșit. Nici măcar un picior de pământ nu va putea fi câștigat prin asemenea sentimente pașnice.“ Armata Roșie, le-a spus Stalin viitorilor săi comandanți, „trebuie să accepte ideea că epoca politicii de pace a luat sfârșit, iar epoca lărgirii frontului socialist prin forță a început deja“. Cel care „nu reușea să recunoască necesitatea unei acțiuni ofensive“, a declarat Stalin, „nu era decât un burghez și un nebun“. Doctrina defensivă care înainte de 1941 animase planificarea strategică și jocurile de război privind un eventual conflict european era adecvată, a explicat el, doar pentru o Armată Roșie slabă și nepregătită. „Dar astăzi, când armata noastră a fost complet reconstruită, complet echipată pentru a lupta într-un război modern, acum, când suntem puternici, trebuie să trecem de la defensivă la ofensivă.“ Transformarea nu era doar materială, ci și filosofică, o schimbare de politică care ar fi necesitat ca ofițerii și comisarii politici ai Armatei Roșii „să transforme antrenamentul nostru, pregătirea noastră, propaganda noastră, agitația noastră, să imprime o nouă mentalitate ofensivă în spiritul nostru“.

Emițând o amenințare voalată la adresa lui Hitler, fostul său partener de alianță de la Berlin, Stalin a declarat că venise momentul „să se pună capăt, o dată pentru totdeauna, adulației Wehrmachtului german“. „Va fi război“, a promis el. Potrivit unor martori, Stalin a declarat în mod explicit că „inamicul va fi Germania“. Entuziasmat de tema abordată, Stalin a comparat URSS cu un „prădător rapace, încolăcit într-o așteptare tensionată, așteptând șansa de a-și surprinde prada“. Iar acea zi, a concluzionat Stalin, „nu era departe“.

Arătând că vorbea serios, Stalin a părăsit zona de umbră din care acționa de obicei și și-a asumat președinția Consiliului Comisarilor Poporului pe 6 mai, înlocuindu-l pentru prima dată pe Viaceslav Molotov în funcția de șef de stat al URSS. Din acest moment, toată responsabilitatea pentru politica externă sovietică, pentru pace sau război, pentru victorie sau înfrângere se va afla doar în mâinile lui Stalin. Vremea subterfugiilor se încheiase. Războiul era iminent.”

CE SPUN CRITICII DESPRE RĂZBOIUL LUI STALIN

„O lectură teribilă… McMeekin este un scriitor superb. Nu există o pagină care să te plictisească în această carte. Amplitudinea abordării sale, referindu-se la evenimente din Manciuria în Grecia, dar și de pe mai multe fronturi, este plină de prospețime… Când este furios, McMeekin poate fi magnific.“ The Times

„Molipsitor, plin de autoritate, accesibil și mereu revizionist într-un mod surprinzător.“ Simon Sebag Montefiore

„Abordarea lui McMeekin în Războiul lui Stalin este originală și proaspătă, iar cartea este scrisă cu o claritate minunată.“ Sir Antony Beevor

„McMeekin invită cititorul să privească istoria războiului dintr-un punct de observație rareori folosit și să judece numeroasele tragedii și ironii triste ale marii alianțe, așa cum s-a conturat și a funcționat în timpul războiului… O altă imagine asupra conflictului, care ridică noi întrebări și oferă răspunsuri noi și adesea neașteptate la cele vechi.“ Serhii Plokhy, The Guardian

„Dărâmând miturile cu succes, fără frică și cu entuziasm, McMeekin a pornit la vânătoarea explicațiilor greșite ale trecutului… Cartea lui ne va face să reevaluăm războiul și consecințele sale.“ Margaret MacMillan, Financial Times

DESPRE SEAN McMEEKIN

Sean McMeekin este profesor de istorie la Bard College, New York. A predat câțiva ani la Universitatea Bilkent din Ankara. Printre cărțile lui se numără volumul de succes The Berlin-Baghdad Express, precum și The Russian Origins of the First World War și The Ottoman Endgame.

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

PROFITĂ DE OFERTELE SPECIALE ȘI AFLĂ PRIMUL CARE SUNT NOUTĂȚILE

Vrei să fii la curent cu veștile literare? Îți vom putea trimite, cu acordul tău, emailuri cu noutățile editoriale, promoții, concursuri, evenimente, târguri de carte online și detalii despre oferta educațională. Te poți dezabona oricând printr-un simplu click. Mai multe detalii sunt disponibile pe pagina Politici de confidențialitate.