Citește un fragment în avanpremieră din „Rege și împărat. Viața lui Carol cel Mare“, de Janet L. Nelson

Rege și împărat. Viața lui Carol cel Mare, de Janet L. Nelson, este noua apariție editorială Litera, colecția „Kronika“.

Carol, regele francilor, este una dintre figurile cele mai remarcabile care au condus vreodată un superstat european. De aceea este numit adesea Carol cel Mare – „Charlemagne“ de către francezi și „Karl der Grosse“ de către germani. Tăria lui de caracter a fost considerată remarcabilă încă de la începutul lungii sale domnii. Războaiele și accidentele, dăunătorii și vremea au distrus o mare parte dintre dovezile domniei sale în cele 12 secole care au trecut de la moartea lui, dar încă au rămas remarcabil de multe.

Janet L. Nelson pune laolaltă, în această minunată carte, tot ceea ce știm despre Charlemagne și cerne dovezile pentru a ne ajuta cât se poate de mult să înțelegem cine a fost omul și motivele din spatele faptelor sale. Nelson se bucură de o înțelegere extraordinară a izvoarelor și mare parte din acest volum este un fel de poveste cu detectivi, cercetând și interpretând resturi materiale, adesea greu de descifrat, de la cărți de rugăciune la schelete, bârfe și opere de artă.

Mai presus de orice, moștenirea lui Carol este vizibilă în faptele sale și în rezonanța lor continuă, formând ducate și comitate, reconstruind și întemeind orașe și mănăstiri și declarându-se nu doar rege al francilor, ci și nou împărat al Imperiului Roman. Succesorii lui – din unele puncte de vedere, până în ziua de azi – s-au străduit să interpreteze, să copieze sau să distrugă moștenirea lui Charlemagne. Nelson ne aduce atât de aproape de o figură reală, așa cum era ea înțeleasă la vremea ei, pe cât am putea spera să ajungem la ea.

Citește un fragment în traducere din limba engleză și note de Valentina Georgescu

Capitolul 1

Povești de familie pe care Carol se poate să le fi știut

I. Povestea lui Fredegar

La începutul Evului Mediu, familiile de rang înalt își puteau transmite poveștile în scris. Mai probabilă era transmiterea prin viu grai ori prin memoria socială înrădăcinată în locuri și spații. Povestea lui Carol a început cu stră-stră-străbunicul lui, Arnulf, în secolul al VII-lea. Povestitorul a fost Fredegar, autor al Cronicii î n patru volume. Fredegar a preluat tradiția scrierii poveștilor de la Gregor de Tours (d. 594), dar a continuat-o într-o manieră distinctă laică și mai spre est, indicând un autor mirean interesat în Burgundia și Austrasia. Arnulf, episcop de Metz, și Pepin I (numit astfel de istoricii moderni pentru a-l deosebi de omonimele ulterioare), majordom al palatului din Austrasia, apar în Cronici acționând împreună în aceeași facțiune (factio) și murind cam în același timp, pe la 640. Fredegar și-a desăvârșit lucrarea la începutul anilor 660. Deși el scrisese despre Pepin I în termeni favorabili și cu entuziasm, a trecut sub tăcere asasinarea fiului lui Pepin, Grimoald, petrecută pe la 660. Întâmplător sau nu, familia lui Pepin a dispărut din analele istorice timp de aproximativ un deceniu, cam când Fredegar a încetat să mai scrie.

II. Povestea Giselei

După mai bine de 160 de ani de la moartea episcopului Arnulf, un scriitor de prin 804 sau 805, într-un moment în cursul domniei lui Carol în care chestiunea succesiunii ajungea la un moment decisiv, a încetat să mai scrie o serie de cronici cunoscute istoricilor moderni drept Annales mettenses priores (AMP), Cronicile timpurii din Metz (deși nu prea aveau legătură cu Metz, exceptând faptul că acesta era locul de îngropăciune al carolingienilor, iar perioada lor timpurie nu arată ca o serie de cronici). În mod ciudat, autorul AMP s-a referit la Pepini cu sensul de urmași ai lui Pepin al II-lea, iar povestea spusă aici este cea a carolingienilor. Unii istorici moderni au fost tentați, pe drept cuvânt, aș spune eu, să presupună un autor sau un client care era membru al dinastiei, având un puternic interes pentru marea mănăstire de la Chelles, nu departe de Paris, menționată în AMP într-un moment-cheie, 804. Faptul că lucrarea se oprește în 805 ar putea sugera o legătură cu moartea autorului. La mănăstirea din Chelles, undeva între sfârșitul secolului al VIII-lea și moartea ei, „cu doar câțiva ani înaintea fratelui său“, a locuit Gisela, sora lui Carol – deși într-o cartă semnată de ea pe 13 iunie 799 aceasta se identifică nu ca o soră, ci ca „cea mai nobilă fiică a răposatului rege Pepin și a reginei Bertrada“. Autorul/clientul începea cu un discurs de slăvire a lui Pepin al II-lea, a cărui mamă, Begga, a fost fiica lui Pepin I și al cărui tată a fost Ansegisel, identificat de alte scrieri din secolul al VIII-lea – dar nu de acest autor, care a fost poate în mod deliberat discret cu paternitatea episcopului – ca fiu al lui Arnulf. Menționarea așezării Chelles și tema insistentă a istoriei dinastice a Pepinilor trimit semnale puternice despre sursele și scopurile AMP. Textul începe cu o descriere deosebit de bogată și exagerată a lui Pepin al II-lea, iar autorul dă dovadă de un interes recurent față de personajele istorice feminine (bune și rele), printre care Anstrud, moștenitoarea neustriană cu care Pepin al II-lea a aranjat căsătoria fiului său Drogo, la scurt timp după bătălia de la Tertry, care s-a dovedit a fi crucială pentru influența sporită a lui Pepin în Neustria. Aceste trăsături vin în sprijinul ideii că Gisela este cea care a comandat AMP, având chiar rolul de cvasiautor al lucrării. Mai târziu în această carte vom afla mai multe despre circumstanțele în care a apărut AMP. Pentru moment, unica informație din AMP despre Pepin al II-lea în acea secțiune de început pare să depindă de material aproape contemporan. Încălcând o „regulă“ autoimpusă a istoricilor de a presupune că, alte lucruri fiind identice, cu cât un text este mai apropiat ca dată de evenimentele consemnate, cu atât este mai probabil să fie cel mai bine informat, eu fac în cazul AMP o excepție de la această regulă, considerând detaliile despre Pepin al II-lea ca fiind „povestea secundară“, iar pe Gisela drept păstrătoare conștiincioasă a amintirilor familiei. În capitolele ulterioare din AMP însă, și dat fiind că aceasta este o sursă unică și extrem de părtinitoare, adopt o viziune mai sceptică și încerc să justific acest lucru.

III. Povestea așa cum a fost spusă de autorul Vieții Gertrudei

Spre sfârșitul secolului al VII-lea, în povestea vieții unui sfânt și relatarea unei serii de miracole, genealogia Pepinilor a căpătat pentru prima oară formă și a fost „definită de femei“. Prima dintre acestea a fost Itta, stră-stră-străbunica lui Carol, a cărei fiică, Gertrude (născută pe la 621), alesese, conform autorului Vieții sale, viața de călugăriță. Viața scrisă pe la 670, la 20 de ani după moartea Gertrudei, sublinia poziția Ittei ca materfamilias, pe genunchii căreia crescuse fiica ei. Gertrude a devenit stareța unei mănăstiri înălțate pe moșia inițială a Ittei, Nivelles. În Viața Gertrudei este menționată, de asemenea, moșia Fosses, aparținând tot Ittei, iar cartea cu miracolele Gertrudei (scrisă pe la 700) menționează o a treia moșie, Andennes, unde s-a retras o altă fiică a Ittei, Begga, văduvă fiind (dobândind ea însăși reputație de sanctitate la momentul potrivit). Aceste texte arată că Itta era o moștenitoare bogată și că, prin căsătoria cu Pepin I, a adăugat Nivelles, Fosses și Andennes averii comune. O genealogie realizată la Metz, la începutul secolului al IX-lea, o pomenește pe Begga, fiica mai mică a Ittei și a lui Pepin, căsătorită cu fiul lui Arnulf, din căsătoria lor rezultând un fiu, Pepin al II-lea. Astfel, Begga a fost „indispensabilă, sine qua non, pentru familia Pepinilor“. Sora ei mai mare, Gertrude, „dăruită Domnului“, devenise stareță la Nivelles, mănăstire ctitorită de văduva Itta când proprietățile moștenite au devenit ale ei pentru a le pune la dispoziție. Itta și Begga „stabiliseră“ genealogia, dar Gertrude a fost din toate punctele de vedere un personaj la fel de important în istoria familiei: contribuția ei nu a fost prin maternitate, ci prin dedicarea timpurie și fermă a vieții sale lui Dumnezeu, după cum este consemnat în Viața și miracolele ei. Nu a fost surprinzător faptul că Nivelles a devenit un loc de cult al dinastiei, prețuit mai ales de femeile din familie. Mai surprinzătoare, dar care merită cumpănită, a fost întrebarea retorică a autorului Vieții Gertrudei: „Cine trăiește în Europa și nu cunoaște măreția numelor și a locurilor din familia ei?“

Ce spun criticii despre Rege și împărat. Viața lui Carol cel Mare

„Au existat numeroase studii despre Charlemagne în multe limbi… dar puține au fost atât de ambițios biografice precum cel al lui Nelson. Istoricii Europei Evului Mediu Timpuriu sunt învățați să înțeleagă indicii și fragmente răzlețe; Nelson se numără printre cei mai buni.“ (London Review of Books)

„O realizare imensă – documentată genial și de o înțelepciune profundă, relevantă în privința practicii istoriei, dar și a marelui om însuși.“ (History Extra)

„Experții… vor saluta această realizare importantă.“ (Sunday Telegraph)

„«Rege și împărat» are ceva din suspansul unui bun roman cu detectivi, dar și din profunzimea unei lucrări de istorie… Janet L. Nelson se apropie cât se poate de mult de cunoașterea acestui om extraordinar.“ (Wall Street Journal)

„Janet Nelson a reușit să îi ofere «o nouă viață» lui Carol. Biografia sa îndelung așteptată ne invită să înțelegem omul în moduri care sunt originale și profunde.“ (Financial Times)

„Nelson a produs un text erudit remarcabil, cum nu a făcut-o niciun alt studiu dedicat lui Carol cel Mare, din ultimii ani.“ (Sunday Times)

Despre Janet L. Nelson

Janet L. Nelson, Dame of the British Empire, este profesor emerit de istorie medievală la King’s College, Londra, unde a predat mulți ani. A scris și a tradus multe lucrări despre Europa Evului Mediu Timpuriu, printre acestea numărându-se Charles the Bald (1992), The Frankish World (1996) și Courts, Elites, and Gendered Power in the Early Middle Ages (2007). Locuiește la Londra.

Te-ar mai putea interesa și: