Citește un fragment în avanpremieră din „Regina Charlotte”, de Julia Quinn

Regina Charlotte, de Julia Quinn este noua apariție editorială Litera, colecția Moon Light. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

În anul 1761, într-o zi însorită de septembrie, un rege și o regină dau pentru întâia dată ochii unul cu celălalt. În câteva ore, sunt deja soț și soție.

Născută ca o prințesă germană, Charlotte de Mecklenburg-Strelitz este o tânără frumoasă, încăpățânată și extrem de inteligentă ‒ nu neapărat însușirile pe care curtea britanică le căuta la viitoarea soție a regelui George al III-lea. Dar firea ei independentă și înflăcărată se dovedește a-i fi de ajutor, fiindcă George ascunde mari secrete ‒ secrete ce ar putea zdruncina din temelii însăși monarhia.

Aruncată fără voia ei în noul rol de regină, Charlotte este nevoită să descâlcească și să înfrunte intrigile de la curte ‒ având în același timp grijă de propria inimă, căci, deși este respinsă și ținută la distanță, ea se îndrăgostește iremediabil de George. Mai presus de toate, Charlotte trebuie să învețe să fie o bună regină și să înțeleagă responsabilitatea pe care i-o dă faptul că are puterea de a remodela societatea. Ea descoperă că are de înfruntat mari provocări, că trebuie să lupte ‒ nu doar pentru ea și pentru soțul ei, ci și pentru toți oamenii care își pun speranța și viața în mâinile ei, așteptându-i îndrumarea și bunăvoința. Căci nu va mai fi niciodată doar Charlotte. În schimb, se vede nevoită să își împlinească destinul… ca Regină.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ELENA ARHIRE

„Ca orice membru din aristocrația germană, și prințesa Sophia Charlotte de Mecklenburg‐Strelitz avea o mulțime de nume. Sophia după bunica din partea mamei, Sophia Albertine de Erbach‐Erbach, contesă din naștere și ducesă prin căsătorie. Charlotte după tatăl ei, Charles Louis Frederick de Mecklenburg‐Strelitz, un al doilea fiu al familiei, trecut în lumea celor drepți înainte de a deveni cap al familiei. Mai erau nenumăratele și diferitele moșii și proprietăți cu câte două nume care făceau parte din moștenirea ei. Mecklenburg‐Strelitz și Erbach‐Erbach, desigur, dar și Saxe‐Hildburghausen, Schwarzburg‐Sondershausen și, dacă voiai să te întorci cu mult în timp, Waldeck‐Eisenberg.

Îi plăceau toate numele pe care le avea și era mândră de fiecare în parte, dar cel mai mult îi plăcea Lottie.

Lottie. Era cel mai simplu, dar nu de aceea îi plăcea. La urma urmei, rareori avea gusturi simple. Îi plăceau perucile înalte și rochiile grandioase și era convinsă că nimeni din familie nu aprecia complexitatea muzicii sau arta în aceeași măsură ca ea.

Ea nu era o ființă simplă.

Nicidecum.

Dar îi plăcea să i se spună Lottie. Îi plăcea pentru că aproape nimeni nu folosea acest nume. Trebuia să o cunoști ca să‐i spui Lottie.

Trebuia să știi, de exemplu, că desertul pe care îl prefera primăvara era tarta cu zmeură și caise, și iarna – ștrudelul cu mere. Avea o slăbiciune pentru fructe și dulciuri, iar orice dulce făcut din fructe era un mare favorit pentru ea.

Oamenii care îi spuneau Lottie știau și că, în copilărie, îi plăcea să înoate în lacul de lângă casă (atunci când era destul de cald afară, lucru care se întâmpla rareori). Mai știau și că, atunci când mama îi interzisese acest obicei (afirmând că Charlotte era prea mare pentru o asemenea frivolitate), Charlotte nu mai vorbise cu ea trei săptămâni. Căzuseră la pace abia după ce Charlotte scrisese un document legal, surprinzător de amănunțit, în care sublinia drepturile și responsabilitățile tuturor celor implicați în poveste. Mama nu se lăsase convinsă imediat de argumentele lui Charlotte, dar fratele ei mai mare, Adolphus, intervenise. Charlotte fusese convingătoare, spusese el. Dăduse dovadă de logică și de inteligență și trebuia răsplătită pentru asta.

Adolphus îi inventase numele de alint Lottie. Iată adevăratul motiv pentru care era numele ei preferat. I‐l pusese fratele ei preferat.

Pardon, fostul ei frate preferat.

– Zici că ai fi o statuie, spuse Adolphus, zâmbind de parcă Charlotte nu și‐ar fi petrecut ultimele trei săptămâni implorându‐l să nu o mărite cu un străin.

Charlotte își dorea să nu‐l bage în seamă. Nimic nu i‐ar fi plăcut mai mult decât să nu mai vorbească cu el tot restul vieții, dar înțelegea și ea inutilitatea unei asemenea încăpățânări. În plus, se aflau într‐o trăsură undeva în sud‐estul Angliei și mai aveau de străbătut un drum lung, aproape la fel de lung pe cât distanța parcursă până acum.

Era plictisită și furioasă, niciodată o combinație prea bună.

– Statuile sunt opere de artă, spuse ea cu răceală. Arta este frumoasă.

Remarca îl făcu pe fratele ei să schițeze un zâmbet.

– Arta poate fi ceva frumos de privit, spuse el întrucâtva amuzat.

Tu, pe de altă parte, ești ceva caraghios de privit.

– Vrei să spui ceva anume cu asta? întrebă Charlotte tăios.

El ridică din umeri.

– Nu te‐ai mișcat un centimetru în șase ore.

Oh! Oh! Nu ar fi trebuit să meargă până acolo. Cu o ferocitate care ar fi trebuit să‐l îngrozească, Charlotte îl fixă cu ochii ei negri.

– Port mătase de Lyon. Incrustată cu safire indiene. Și dantelă veche de 200 de ani.

– Și ești frumoasă, spuse el.

Se întinse să o bată ușor pe genunchi, dar își retrase numaidecât mâna când îi surprinse expresia.

Ucigătoare.

– Dacă mă mișc prea mult, e posibil ca safirele să rupă dantela. Charlotte mârâi. La propriu. Vrei să rup dantela? Asta vrei?

Nu așteptă ca el să răspundă. Amândoi știau prea bine că nu era nevoie să răspundă.

– Și, dacă n‐ar fi de ajuns, continuă ea, rochia este așezată pe un suport făcut la comandă din os de balenă.

– Din os de balenă?

– Da. Din os de balenă, frate. Din oase de balene. Au murit balene ca eu să pot să arăt așa.

La auzul acestor cuvinte, Adolphus izbucni în râs.

– Lottie…

– Nu, îl avertiză Charlotte. Nu îndrăzni să‐mi spui Lottie, de parcă ți‐ar păsa!

– Hai, Liebchen, știi că‐mi pasă!

– Da? Pentru că n‐am senzația că‐ți pasă. Mă simt de parcă am fost legată fedeleș ca o purcică de rasă și pusă pe un altar, ca jertfă.

– Charlotte…

Ea își dezveli dinții.

– Vrei să‐mi pui un măr în gură?

– Charlotte, încetează! Ai fost aleasă de un rege. Este o mare onoare.

– Cum să nu?! spuse Charlotte. De asta sunt supărată. Minciuni peste minciuni. Nu încetezi cu minciunile.

Nu mai suporta aceste minciuni nesfârșite. Nu era nici o onoare.

Nu prea știa ce era, dar sigur nu o onoare.

Regele George al III‐lea al Marii Britanii și al Irlandei se ivise de nicăieri (sau, mai bine zis, oamenii lui se iviseră de nicăieri, el nu se sinchisise să‐i onoreze cu prezența) și, în mod inexplicabil, decisese că ea, Sophia Charlotte de Mecklenburg‐Strelitz, trebuia să fie viitoarea lui regină.

Mecklenburg‐Strelitz. Bătuseră drumul până în Mecklenburg‐Strelitz. Charlotte își iubea nespus casa, cu lacurile ei liniștite și peluzele verzi, dar știa foarte bine că Mecklenburg‐Strelitz era considerat unul dintre cele mai puțin importante state din întregul Sfânt Imperiu Roman.

Ca să nu mai vorbim despre distanță. Consilierii regelui trecuseră, probabil, pe lângă zeci de ducate și principate – cu zeci de ducese și prințese – înainte de a ajunge în Mecklenburg‐Strelitz.

– Nu te mint, Charlotte, spuse Adolphus. Este un fapt. Tu ai fost aleasă.

Dacă s‐ar fi putut mișca în corsetul făcut din oase de balenă, Charlotte s‐ar fi întors cu fața spre el. Dar nu putea, așa că trebui să se mulțumească doar cu o privire glacială.

– Și cam cât de greu a fost să fiu aleasă? întrebă ea. Ce le trebuie? Nimic în mod special. Cineva care să toarne o droaie de copii. Cineva care să știe să citească. Cineva obișnuit cu galanteriile sociale. Cineva de sânge regal. Nimic mai mult.

– Nu e de colo, Liebchen.

– Nu e o mare onoare. Și le‐ai fi putut spune să aleagă pe altcineva. O nătângă care să‐și dorească asta.

– N‐au vrut o nătângă. Te‐au vrut pe tine.

Doamne, nu putea să fie atât de greu de cap.

– Adolphus, gândește‐te un pic! îl imploră ea. De ce tocmai pe mine? Ar putea să‐și aleagă pe oricine. Pe oricine. Dar au bătut tot continentul pentru mine. Trebuie să existe un motiv.

– Pentru că ești specială.

– Specială? Ea rămase mută de uimire la auzul unei asemenea naivități. Nu. El nu era naiv, doar căuta să o îmbuneze, de parcă era o copilă imbecilă, prea credulă sau neroadă să recunoască urzeala de minciuni din jurul ei. Eu sunt o străină pentru ei, spuse Charlotte. Ei sunt niște străini pentru noi. Nu cred că mă consideri atât de proastă. Există un motiv pentru care m‐au vrut pe mine, o străină. Și nu poate fi un motiv prea bun. Știu că nu este un motiv prea bun, pentru că nu te‐ai mai uitat în ochii mei de când mi‐ai spus asta.

Adolphus își luă o clipă înainte de a vorbi. Și, când vorbi, nu spuse cu adevărat nimic.

– Este un lucru bun, Lottie. O să fii fericită.

Ea se uită lung la omul pe care credea că îl cunoștea mai bine decât pe oricine altcineva. Era fratele ei, capul familiei de când murise tatăl lor, cu nouă ani în urmă. Jurase să o protejeze. Îi spusese că era bună și că merita tot ce este mai bun, și ea îl crezuse.

Nu ar fi trebuit să‐și facă iluzii deșarte. Era bărbat, și, ca pentru toți bărbații, femeile erau niște pioni care trebuiau mutați de colo‐colo prin Europa, fără a mai sta să te gândești la fericirea lor.

– Tu nu știi nimic, zise ea cu voce joasă.

El nu spuse nimic.

– O dai întruna că o să fiu fericită, de parcă tu ai avea de unde să știi asta. De parcă, dacă o spui, chiar așa o să fie. M‐ai întrebat vreodată ce‐mi doresc? Nu, nu m‐ai întrebat.

Adolphus scoase un pufnet iritat. Nu era greu să‐ți dai seama că îi punea răbdarea la încercare. Dar lui Charlotte nu‐i păsa, iar furia o făcea nesăbuită.

– Întoarce trăsura, îi ceru ea. Nu fac asta.

Chipul lui Adolphus deveni sever.

– Am semnat contractul de logodnă. Faci asta!

– Ba nu.

– Ba da.

– Frate. Ea îi trimise un surâs enervant de amabil. Întoarce trăsura sau sar. Vrei să știi ce o să se întâmple dacă sar?

– Sunt convins că o să‐mi spui.

– Corsetul meu, făcut din cele mai bune și mai scumpe oase de balenă, este foarte delicat. Dar și foarte, foarte ascuțit. Și, desigur, fiind foarte la modă, corsetul este destul de strâmt.

Ca să sublinieze ideea, Charlotte lovi ușor cu un deget linia mijlocului, doar că degeaba. Nu mai simțea nimic în zona coastelor, putea la fel de bine să bată într‐un perete.

– Să‐l slăbim un pic? sugeră Adolphus.

– Nu, nu slăbim nimic, șuieră ea printre dinți. Mi se cere să fiu impecabilă, ceea ce înseamnă că trebuie să rămân strânsă în monstruozitatea asta. Așa că arăt ca o statuie și sunt caraghioasă pentru tine tocmai pentru că nu pot să mă mișc. Ba nu, nu îndrăznesc să mă mișc. Rochia mea este atât de stilată, încât, dacă mă mișc prea mult, risc să fiu spintecată și ucisă de propriile desuuri.

Adolphus clipi nedumerit.

– Ce mare bucurie să fii o lady, mormăi ea.

– Ești supărată.

Voia să îl strângă de gât cu mâna ei.

– Charlotte…”

DESPRE JULIA QUINN

Julia Quinn este autoarea a 18 bestselleruri New York Times consecutive și numai în Statele Unite s-au vândut peste 10 milioane de exemplare ale romanelor ei. Prima carte, Splendid, i-a fost cumpărată de o editură când avea doar 24 de ani, iar Julia a continuat să colaboreze cu același redactor și cu aceeași editură de atunci încoace. Este absolventă a universităților Harvard și Radcliffe și a fost înscrisă pentru o perioadă la Facultatea de Medicină a Universității Yale, dar a renunțat pentru a se dedica în exclusivitate scrisului. Pe data de 25 decembrie 2020 a avut premiera Bridgerton — o producție originală Shondaland/Netflix bazată pe cea mai populară serie a Juliei Quinn.

Întâmpinat cu entuziasm atât de telespectatori, cât și de critici, serialul Bridgerton s-a clasat al cincilea ca audiență la debut, fiind pe locul 1 în topurile vizionărilor Netflix din 76 de țări.