Citește un fragment în avanpremieră din „Romanul Oxfordului” de Javier Marías

Romanul Oxfordului de Javier Marías a apărut în luna septembrie 2021 la Editura Litera, în colecția „Clasici Litera”.

Un profesor spaniol invitat la Oxford privește celebrul centru universitar cu detașare, cu amuzament, cu încântare, dar și cu un oarecare dezgust față de capriciile și vanitatea care îi caracterizează, în viziunea sa, pe britanici. Destul de singuratic, nu întotdeauna dispus să-și întâlnească amanta – fermecătoare, dar cât se poate de căsătorită –, caută să -și facă de lucru, fiind prea puțin ocupat cu predarea. Și totuși, în existența amorțită a Oxfordului intervin atât de multe: prietenie, confruntări de opinii, competiție, delicate schimburi de favoruri, bârfe, adulter, atitudini condescendente, înjunghieri pe la spate.

Fin observator al naturii umane, Javier Marías demonstrează un gust aparte pentru excentricitate în acest inteligent roman despre viața universitară și despre dragoste.

Citește și: Bogdan Alexandru Stănescu, despre Javier Marías: „Răul, așadar”

Citește un fragment în traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți

Doi din cei trei au murit de când am plecat de la Oxford, şi asta mă face să mă gândesc, în chip superstițios, că poate m‑au aşteptat să sosesc acolo şi să‑mi petrec timpul pe care‑l aveam de stat ca să‑mi dea prilejul să‑i cunosc şi pentru ca acum să pot vorbi despre ei. Se poate, deci, ca – tot în chip superstițios – să fiu obligat să vorbesc despre ei. N‑au murit până când eu n‑am încetat să‑i mai văd. Dacă m‑aşmai fi aflat în viața lor şi la Oxford (dacă m‑aşmai fi aflat în viața lor, de zi cu zi), poate că ar mai fi trăit încă. Gândul acesta nu e numai superstițios, ci şi vanitos. Însă pentru a vorbi despre ei trebuie să vorbesc şi despre mine, şi despre şederea mea la Oxford. Cu toate că cel care vorbeşte nu este acelaşi om care a fost acolo. Pare a fi, dar nu e acelaşi. Dacă mie însumi îmi spun eu, sau dacă folosesc un nume care m‑a însoțit de când m‑am născut şi cu care unii îşi vor aminti de mine, sau dacă povestesc fapte ce coincid cu cele pe care alții mi le‑ar atribui, sau dacă numesc casa mea casa ocupată înainte şi după mine de către alții, dar unde eu am locuit vreme de doi ani, este numai fiindcă prefer să vorbesc la persoana întâi, şi nu pentru că aşcrede că facultatea memoriei e suficientă pentru ca cineva să fie mai departe acelaşi în epoci diferite şi în spații diferite. Cel care povesteşte aici ce a văzut şi ce i s‑a întâmplat nu este acelaşi om care a văzut şi căruia i s‑a întâmplat, şi nici nu este o prelungire a sa, ori umbra sa, nici moş­tenitorul, nici uzurpatorul său.

Casa mea avea trei etaje şi era în formă de piramidă, şi în ea îmi petreceam multă vreme, dat fiind că obligațiile mele la Oxford erau practic nule sau inexistente. În reali­tate, Oxfordul este, fără îndoială, unul dintre oraşele din lume unde se munceşte cel mai puțin şi unde e mult mai important faptul de a te afla acolo decât acela de a face sau a acționa. A te afla acolo impune atâta concentrare, atâta răbdare şi atâta efort de a lupta împotriva letargiei fireşti a spiritului, încât ar fi o exigență necumpătată să mai şi pretinzi ca locuitorii lui să se arate activi, mai cu seamă în public, deşi unii colegi se deplasau îndeobşte tot într‑o goană, spre a lăsa impresia unei agitații perma­nente şi a unei activități intense în pauzele dintre cursuri, care de fapt decurseseră sau aveau să decurgă în cea mai perfectă linişte şi nepăsare, ca aparținând ideii de a te afla acolo, şi nu de a face sau măcar a acționa. Aşa proceda Cromer‑Blake, şi tot aşa Inchizitorul, zis şi Măcelarul şi Spintecătorul, şi al cărui nume adevărat era Alec Dewar.

Însă cel care refuza orice simulacru de agitație şi în­truchipa nemişcarea sau stabilitatea locului era Will, bă­trânul portar al facultății (Institutio Tayloriana, numită pompos în latină) unde eu lucram de obicei în linişte şi nepăsare. N‑am văzut niciodată o privire atât de lim­pede (de bună seamă nu în oraşul meu, Madrid, unde nu există priviri limpezi) ca a acelui bărbat de aproape nouăzeci de ani, îmbrăcat veşnic într‑un fel de salopetă albastră, căruia i se îngăduia să rămână în multe dimineți în ghereta lui de sticlă şi să salute profesorii în timp ce intrau. Will nu ştia literalmente în ce zi trăia, şi aşa, fără ca nimeni să poată prezice data alegerii făcute de el, şi cu atât mai puțin să ştie ce anume o determina, petre­cea fiecare dimineață într‑un an diferit, călătorind prin timp înainte şi înapoi după voia lui, sau, mai bine zis, probabil fără voia lui. Erau zile în care nu doar credea că se află, ci într‑adevăr se afla în 1947, sau în 1914, sau în 1935, sau în 1960, sau în 1926, sau în oricare din anii extrem de îndelungatei sale vieți. Uneori se putea ghici dacă Will se afla într‑un an nefast după uşoara expre­sie de teamă (era o ființă prea pură pentru a simți vreo îngrijorare, căci era cu desăvârşire lipsit de viziunea vi­itorului ce stârneşte întotdeauna acest sentiment), care nu ajungea totuşi să întunece vreodată privirea‑i încre­zătoare şi mândră. Puteai bănui că o dimineață din 1940 era pentru el cotropită de groaza bombardamentelor din noaptea trecută sau din cea care avea să vină, şi că o dimineață din 1916 îl putea găsi puțin abătut de veştile proaste despre ofensiva de pe Somme, şi că într‑una din 1930 se trezise fără nici un ban în buzunar şi cu ochii iscoditori şi sfioşi ai omului care e nevoit să ceară un îm­prumut şi încă nu s‑a hotărât de la cine. În alte zile, abia simțita atingere a zâmbetului său extrem de deschis, ori a strălucirii privirii atât de afectuoase, era cu totul indesci­frabilă – nici măcar ceva ce se putea imagina – pentru că se datora, fără îndoială, necazurilor şi neplăcerilor vieții lui personale, care nu interesase niciodată pe vreun stu­dent sau profesor. În această călătorie veşnică de‑a lungul existenței sale, aproape totul era de nepătruns pentru ceilalți (aşa cum sunt portretele din secolele trecute sau o fotografie făcută alaltăieri). Cum oare puteam şti în ce zi tristă a nenumăraților săi ani se afla Will, când îl vedeam salutând doar cu un zâmbet pe jumătate în locul expresiei pline de entuziasm a zilelor de bucurie sau chiar a celor neutre? Cum oare să ştim ce porțiune melancolică din nesfârşitul său drum străbătea atunci când nu‑şi ridica mâna cu un gest copilăresc în vreme ce saluta? Mâna aceea ridicată vertical care te făcea să nu­treşti convingerea că în oraşul acela neprimitor cineva se bucura cu adevărat când te vedea, chiar dacă nu prea ştia cine erai de fapt, sau, mai bine zis, în fiecare dimineață te vedea ca pe cineva diferit de cel din ziua precedentă… Numai într‑un rând am aflat, grație lui Cromer‑Blake, în ce moment exact al vieții lui fără spaime, petrecută ceasuri în şir în spatele geamurilor gheretei, se afla Will. Cromer‑Blake mă aşteptă să sosesc la intrarea clădirii şi mă preveni:

– Spune‑i ceva lui Will, nişte cuvinte de consolare. Se pare că astăzi trăieşte ziua din 1962 când i‑a murit nevasta, şi l‑ar durea grozav ca vreunul din noi să se facă a nu fi la curent când trece pe lângă el. E tare abătut, dar buna dispoziție firească îi îngăduie să se bucure de celebritatea‑i de azi tocmai atât, cât îi trebuie ca să nu‑şi piardă de tot zâmbetul. Aşa încât, într‑un anume fel este chiar încântat. Și, fără să se mai uite la mine, netezin­du‑şi părul încărunțit înainte de vreme, Cromer‑Blake adăugă: Să sperăm că n‑o să i se năzară să rămână veşnic la ziua asta; am fi nevoiți să trecem în fiecare zi pragul cu condoleanțe pe buze.

Ce spun criticii despre Romanul Oxfordului

„Javier Marías este, în opinia mea, unul dintre cei mai buni scriitori contemporani.“ (J.M. Coetzee)

„Sclipitor… Scriitura lui Javier Marías este plină de eleganță, spirit și suspans.“ (The Times Literary Supplement)

„Stilat, cerebral… Marías este un talent uimitor… Proza sa este ambițioasă, ironică, filosofică și, în ultimă instanță, plină de compasiune.“ (The New York Times)

„Javier Marías este un scriitor elegant, spiritual și deosebit de convingător.“ (The Scotsman)

Citește și: O carte pe zi: „Așa începe răul” de Javier Marías

DESPRE JAVIER MARÍAS

Javier Marías, născut în anul 1951 la Madrid, este un prozator, eseist, traducător și jurnalist spaniol. Și‑a petrecut copilăria în Statele Unite, unde familia lui se refugiase în timpul dictaturii lui Franco. Prin intermediul tatălui său, filosoful Julián Marías, profesor universitar, a intrat în contact cu scriitori importanți ca Vladimir Nabokov sau Jorge Guillén. După revenirea în Spania, a studiat la Colegiul Estudio din Madrid, apoi a absolvit Facultatea de Filologie Engleză a Universității Complutense. Din 1983 predă cursuri de literatură spaniolă la Universitatea Oxford.

Citește un fragment în avanpremieră din „Așa începe răul” de Javier Marías

A publicat romanele Los dominios del lobo (1971), Travesía del horizonte (1973), El monarca del tiempo (1978), El siglo (1983), Bărbatul sentimental (El hombre sentimental, 1986), recompensat cu Premio Herralde, Romanul Oxfordului (Todas las almas, 1989), distins cu Premio Ciudad de Barcelona, Inimă atât de albă (Corazón tan blanco, 1992), pentru care a primit Premio de la crítica și IMPAC International Dublin Literary Award, Mâine în bătălie să te gândești la mine (Mañana en la batalla piensa en mí, 1994), răsplătit cu Premio Rómulo Gallegos și Prix Femina Étranger, Fața întunecată a timpului (Negra espalda del tiempo, 1998), trilogia Chipul tău, mâine (Tu rostro mañana, 2009), formată din volumele 1. Febră și lance (1. Fiebre y lanza, 2002), 2. Dans și vis (2. Baile y sueño, 2004), 3. Venin și umbră și adio (3. Veneno y sombra y adiós, 2007), Îndrăgostirile (Los enamoramientos, 2011), pentru care autorul a refuzat Premio Nacional de Narrativa, Așa începe răul (Así empieza lo malo, 2014), Berta Isla (2017), recompensat cu Premio de la crítica, Tomás Nevinson (2021). A scris de asemenea mai multe volume de povestiri, printre care Mientras ellas duermen (1990) și Când eram muritor (Cuando fui mortal, 1996), numeroase eseuri și articole.

În anul 1997 a primit Premiul Nelly Sachs, iar în 2000, Premiul Grinzane Cavour pentru întreaga operă.