Citește un fragment în avanpremieră din „Să tai în piatră vie”, de Abraham Verghese
Să tai în piatră vie, de Abraham Verghese este noua apariție editorială Litera, colecția Clasici Litera. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro
Shiva și Marion, gemeni identici, vin pe lume din relația secretă a unei călugărițe indiene cu un chirurg englez, într-un spital al unei misiuni din Etiopia. Uniți la nivelul capului, cei doi sunt separați în ultimul moment. Rămași orfani de mamă în ziua în care se nasc și părăsiți de tată în aceeași zi, cei doi copii împărtășesc o legătură supranaturală și aceeași pasiune pentru medicină și se maturizează pe fondul tulburărilor politice care zguduie Etiopia în anii 1960–1970. Dragostea pentru Genet, fiica doicii lor, și implicarea acesteia în lupta pentru eliberarea Eritreei îi despart în cele din urmă, iar Marion, proaspăt absolvent al școlii de medicină, este nevoit să fugă în America. Destinul, prin intermediul aceleiași Genet, îi readuce împreună pe cei doi frați în împrejurări dramatice, care refac într-un mod special legătura cu tatăl dispărut.
Saga gemenilor Shiva și Marion Stone traversează continente și generații, desfășurându-se în Africa și în America de-a lungul a cinci decenii, și conturează o poveste despre dragoste și trădare, despre compasiune și vindecare, despre exil și apartenență.
CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ADRIANA BĂDESCU
„După opt luni petrecute în întuneric în pântecele mamei noastre, eu și fratele meu, Shiva, am venit pe lume într‐o după‐amiază târzie, pe 20 septembrie, în anul de grație 1954. Am luat prima gură de aer la o altitudine de 2 400 de metri, în atmosfera rarefiată din Addis Abeba, capitala Etiopiei.
Miracolul nașterii noastre s‐a produs în sala de operații nr. 3 a spitalului Missing, aceeași încăpere în care mama, sora Mary Joseph Praise, își petrecuse cea mai mare parte a zilelor de lucru, cea în care se simțise cu adevărat împlinită.
Atunci când mama noastră, călugăriță a Ordinului Diecezan al Carmelitelor din Madras, a fost prinsă pe neașteptate de durerile facerii în dimineața aceea de septembrie, sezonul ploilor în Etiopia se sfârșise, iar răpăitul stropilor pe acoperișurile de tablă ondulată ale spitalului încetase brusc, aidoma unei cumetre vorbărețe întrerupte în mijlocul frazei. Peste noapte, în liniștea aceea molcomă, florile de meskel se deschiseseră, transformând în aur colinele din Addis Abeba. Pe pajiștile din jurul spitalului Missing, rogozul ieșise învingător din bătălia cu nămolul, și un covor strălucitor se întindea chiar până în pragul pavat al clădirii, purtând în el făgăduința a ceva mai substanțial decât jocurile de crichet, crochet și badminton.
Spitalul era amplasat pe o colină înverzită, mănunchiul său de clădiri văruite în alb, cu unu și două etaje, lăsând impresia că a țâșnit direct din sol în aceeași frământare geologică din care se născuseră și munții Entoto. Paturi de flori ca niște albii, alimentate de apa scursă de la streșini, înconjurau clădirile joase aidoma unor șanțuri de apărare. Trandafirii sorei‐șefe Hirst acoperiseră zidurile, florile lor stacojii încadrând fiece fereastră și întinzându‐se până la acoperiș. Atât de fertil era solul acela argilos, încât sora‐șefă – înțeleapta și înțelegătoarea mână forte care conducea spitalul Missing – ne avertiza să nu pășim pe el cu tălpile goale, fiindcă riscam să ne crească noi degete la picioare.
De la clădirea principală a spitalului porneau cinci alei mărginite de tufișuri înalte de un stat de om, ca spițele unei roți, ducând la cinci căsuțe cu acoperiș de stuf, aproape ascunse de arbuști, garduri vii, pini și eucalipți sălbatici. Așa își dorise sora‐șefă, ca Missing să semene cu un crâng, cu un colț al Grădinilor Kensington (pe unde, tânără călugăriță fiind, obișnuia să se plimbe înainte de a veni în Africa) ori cu grădina raiului înainte de păcatul originar.
Missing era, de fapt, Spitalul Misiunii, un cuvânt pe care etiopienii îl rosteau cu un șuierat, astfel încât se auzea „Missing“. Un funcționar de la Ministerul Sănătății, un proaspăt absolvent de liceu, dactilografiase pe licența de funcționare „SPITALUL MISSING“ – o ortografiere corectă din punct de vedere fonetic, după părerea lui. Un reporter de la Ethiopian Herald preluase greșeala și o dusese mai departe. Când sora‐șefă Hirst i se adresase funcționarului de la minister pentru a o corecta, acesta îi arătase documentul scris de el inițial. „Vedeți și dumneavoastră, doamnă. Quod erat demonstrandum, este Missing“, declarase el, de parcă tocmai ar fi demonstrat teorema lui Pitagora, poziția centrală a Soarelui în Sistemul Solar, faptul că Pământul e rotund și amplasarea exactă a spitalului în colțul său de lume. Așa că Missing rămăsese.
Nici un strigăt ori un geamăt nu ieșise de pe buzele sorei Mary Joseph Praise cât ținuseră chinurile cataclismice ale travaliului. Dar, chiar lângă ușa batantă, în cămăruța lipită de sala de operații nr. 3, autoclava uriașă (donată de Biserica Luterană din Zürich) se căina și plângea pentru mama, în vreme ce aburul ei opărit steriliza prosoapele și instrumentele chirurgicale care aveau să fie folosite pentru a o ajuta să nască. La urma urmei, în colțul cămăruței cu autoclava, chiar lângă monstruozitatea aceea din oțel inoxidabil, se afla micul sanctuar pe care mama îl păstrase numai pentru ea în cei șapte ani petrecuți la Missing, înainte de brutala noastră venire pe lume. Acolo, cu fața la perete, era pupitrul ei cu scaun, salvat de la o defunctă școală a misionarilor și purtând urmele vizibile ale frustrărilor resimțite de generații de elevi. Cardiganul ei alb, pe care – mi s‐a spus – obișnuia să și‐l pună pe umeri între două operații, era așezat pe spătarul scaunului.
Pe perete, deasupra pupitrului, mama prinsese în piuneze un calendar cu o reproducere a celebrei sculpturi a lui Bernini înfățișând‐o pe Sfânta Tereza de Ávila. Trupul sfintei pare moale, ca și cum ar fi leșinată, cu buzele ușor depărtate, ca în extaz, cu privirea pierdută și cu pleoapele pe jumătate închise. De o parte și de alta a ei, un grup de curioși privește în jos de pe taburetul de rugăciune. Cu un zâmbet vag și cu un trup mai musculos decât s‐ar potrivi cu fața lui tinerească, un îngeraș veghează asupra sfintei și voluptuoasei călugărițe. Cu vârfurile degetelor de la mâna stângă, el ridică marginea țesăturii care îi acoperă sânul. În mâna dreaptă, îngerul ține o săgeată, la fel de delicat ca un violonist care își manevrează arcușul.
„De ce imaginea asta? De ce Sfânta Tereza, mamă?“ Pe când eram un băiețel de patru ani, intram în cămăruța aceea fără ferestre pentru a privi imaginea. Curajul singur nu m‐ar fi putut convinge să pășesc dincolo de ușa grea, dar impresia mea că ea era acolo și obsesia de a o cunoaște pe călugărița care îmi fusese mamă îmi dădeau putere. Mă așezam lângă autoclava care pufăia și șuiera aidoma unui balaur ce se trezea, de parcă bubuitul inimii mele îi alungase somnul. Treptat, în vreme ce ședeam la pupitrul mamei, un val de pace mi se așternea în suflet, un sentiment de comuniune cu ea.
Am aflat mai târziu că nimeni nu îndrăznise să ia cardiganul de pe spătarul scaunului. Era un obiect sacru. Dar, pentru un țânc de patru ani, totul era sacru și banal deopotrivă. Mi‐am pus în jurul umerilor veșmântul acela mirosind a săpun medicinal. Mi‐am plimbat unghia pe buza călimării de mult uscate, urmând aceeași cale pe care o trasaseră degetele ei. Ridicându‐mi ochii spre fotografia din calendar, așa cum trebuie să fi făcut și ea în vreme ce ședea în cămăruța fără ferestre, mă simțeam ca hipnotizat de acea imagine. Mulți ani mai târziu, am aflat că repetatele viziuni ale îngerului pe care le avusese Sfânta Tereza purtau numele de transverberații – cuvânt pe care dicționarul îl definea prin a avea sufletul „înflăcărat“ de iubirea pentru Dumnezeu și inima „străpunsă“ de dragostea divină; metaforele credinței ei erau totodată metafore ale medicinei. La cei patru ani ai mei însă, nu aveam nevoie de termeni ca „transverberație“ pentru a nutri un sentiment de venerație față de imaginea aceea. Cum nu aveam nici o fotografie a ei, nu puteam decât să‐mi imaginez că femeia din poză era chiar mama, amenințată și pe punctul de a fi străpunsă de îngerul cu suliță. „Când o să vii, mamă?“, întrebam, iar vocea‐mi subțirică reverbera, lovindu‐se de gresia rece. „Când o să vii?“
Și îmi șopteam singur răspunsul: „Pentru numele lui Dumnezeu!“ Fiindcă asta era tot ce aveam: declarația doctorului Ghosh atunci când mă aventurasem prima dată în mica încăpere, iar el venise să mă caute și se uitase la imaginea Sfintei Tereza peste umărul meu; mă ridicase în brațele lui puternice și îmi spusese cu vocea aceea care imita la perfecție șuierul autoclavei: „VIIIINE, pentru numele lui Dumnezeu!“
CE SPUN CRITICII DESPRE SĂ TAI ÎN PIATRĂ VIE
„Magistral… Verghese creionează un tablou viu al locurilor, al practicilor medicale și al conflictelor interioare ale personajelor sale.“ The Washington Post Book World
„Mai mult decât o saga de familie, o încântătoare odă închinată profesiei de medic.“ Entertainment Weekly
„O carte despre felul în care istoria, mediul și accidentele provocate de naștere și de moarte conspiră la alcătuirea poveștii unei vieți unice.“ Los Angeles Times
„O operă remarcabilă.“ John Irving
DESPRE Abraham Verghese
Abraham Verghese (n. 1955) este profesor de teoria şi practica medicinei la Stanford University. Născut din părinți indieni, profesori în Etiopia, a crescut în apropiere de Addis Abeba, unde și-a început pregătirea medicală, definitivată ulterior la Madras Medical College. Asemenea multor absolvenți, și-a efectuat rezidențiatul în Statele Unite, unde a continuat să-și consolideze cariera medicală. Prima sa carte, My Own Country: A Doctor’s Story, o lucrare dedicată impactului epidemiei de SIDA într-o mică localitate din Tennessee, a apărut în 1994, a intrat în topul revistei Time al celor mai bune cinci cărți ale anului și a fost ecranizată. Al doilea volum de nonficțiune, The Tennis Partner, a fost publicat în 1997 și a devenit repede bestseller național. Eseurile şi povestirile sale au apărut cu regularitate în The New Yorker, The New York Times, Granta, The Wall Street Journal şi în alte publicaţii. Să tai în piatră vie (Cutting for Stone, 2009), primul său roman, s-a bucurat de una dintre cele mai longevive prezențe în topul New York Times al celor mai bine vândute cărți. În 2015, Abraham Verghese a primit National Humanities Medal din partea președintelui Barack Obama. Cel mai nou roman al său este The Covenant of Water (2023).