Citește un fragment în avanpremieră din „Spune da vieții“, de Viktor Frankl

Spune da vieții, de Viktor Frankl, a apărut la Editura Litera în colecția „Introspectiv“. Cuvintele lui reverberează peste decenii, dovedindu-se tulburător de relevante pentru lumea de azi și pentru perioada de răsturnări și reconsiderări culturale și umane pe care o trăim cu toții.

La unsprezece luni după eliberarea sa din lagărele naziste în care și-a pierdut aproape toată familia, Viktor E. Frankl ține o serie de conferințe publice la Viena, orașul unde s-a întors să profeseze. În ele, psihiatrul care curând va deveni cunoscut în toată lumea își prezintă reflecțiile despre sensul existenței, reziliență și importanța unei vieți trăite deplin, chiar și atunci când avem de înfruntat cele mai grele obstacole.

Convingerea lui fundamentală, pe care experiența războiului n-a făcut decât să i-o întărească și să i-o clarifice, este că fiecare criză conține o șansă. În ciuda ororilor de nedescris ale lagărului, Frankl învățase de la colegii de detenție că este întotdeauna posibil să spui „da“ vieții. Prelegerile incluse în acest volum subliniază și o altă temă care va deveni un laitmotiv al întregii lui opere și activități profesionale: respingerea tendințelor reducționiste din psihoterapie – și mai general din interpretarea lumii și a ființei omenești – și „reumanizarea“ medicinei.

Citește un fragment în traducere din limba germană de Matei Predescu

A vorbi despre sensul și valoarea vieții poate părea astăzi mai necesar decât oricând. Se pune doar întrebarea dacă și cum este posibil așa ceva.

Dintr‑un anumit punct de vedere, astăzi este, într‑adevăr, mai ușor: se poate vorbi din nou liber despre unele lucruri – lucruri care sunt intim legate de problema sensului și valorii existenței umane, precum și de demnitatea omului. Dintr‑un alt punct de vedere însă, a devenit chiar mai greu să vorbești despre „sens“, „valoare“ și „demnitate“. Și trebuie să ne întrebăm: se pot rosti aceste cuvinte așa, pur și simplu? Nu cumva înțelesul lor a devenit el însuși îndoielnic? Nu s‑a făcut oare în ultima vreme prea multă propagandă negativă împotriva a ceea ce înseamnă ele și au însemnat cândva? Propaganda ultimilor ani a fost, în esență, o propagandă împotriva oricărui sens posibil și a valorii, puse la îndoială, a existenței. Anii aceștia au încercat să ne demonstreze tocmai lipsa de valoare a vieții omenești.

De la Kant încoace, gândirea europeană a știut să afirme răspicat adevărata demnitate umană: Kant însuși spunea, în a doua formulare a imperativului său categoric, că orice lucru are valoare, în timp ce omul are demnitate – el nu trebuie niciodată să devină mijloc pentru atingerea unui scop.

Însă, potrivit ordinii economice din ultimele decenii, muncitorii au fost deja în cea mai mare parte transformați și retrogradați la statutul de simple mijloace ale vieții economice. Munca a încetat să mai fie un mijloc pentru atingerea unui scop, pentru viață – deci un mijloc de trai –, și un asemenea mijloc au devenit omul și viața sa, puterea sa vitală, puterea sa de muncă.

Apoi a venit războiul – războiul în care omul și viața sa au fost puși chiar și în serviciul morții.

Au urmat lagărele de concentrare. În ele, până și viața considerată a nu fi demnă decât să piară era exploatată până la ultima picătură. Ce devalorizare a vieții, ce degradare și umilire a omului! Să ne închipuim – ca să putem judeca lucrurile – că un stat se apucă să‑și exploateze cumva toți condamnații la moarte, să se folosească de forța lor de muncă până în ultima clipă a vieții lor hărăzite pieirii – și asta în urma unui calcul că așa ceva e mai convenabil decât să‑i execuți sumar pe acești oameni sau să‑i hrănești pentru tot restul vieții. Și oare nu ni se spunea, în lagărele de concentrare, că nu ne merităm nici măcar supa – supa aceea pe care ne‑o dădeau doar o dată pe zi și al cărei cost trebuia să‑l plătim prin munca pământului? Iar noi, cei nedemni, trebuia să acceptăm în mod corespunzător acest act de clemență nemeritată: la primirea supei, deținutul trebuia să‑și scoată tichia. Și, pentru că viața noastră nu făcea nici cât o supă, nici moartea noastră nu valora prea mult, adică nici măcar un glonț – ci doar Zyklon B.

În fine, s‑a ajuns la crimele în masă din spitalele de boli psihice. Aici a devenit evident că orice viață care nu mai era – fie și într‑o cât de mică măsură – „productivă“ se considera literalmente că „nu merită să fie trăită“.

Însă obiect al propagandei, spuneam mai devreme, a fost și lipsa de sens a vieții. Ce înțelegem prin asta?

Modul în care ne percepem astăzi viața nu lasă prea mult loc credinței în sens. Trăim într‑o epocă tipic postbelică. Chiar dacă într‑o manieră întrucâtva jurnalistică, starea de spirit, condiția sufletească a omului de azi poate fi cel mai bine caracterizată drept „devastată sufletește“. Și încă nu ar fi atât de rău dacă lumea nu ar fi stăpânită și de sentimentul că trăim totodată o perioadă premergătoare unui nou război. Inventarea bombei atomice alimentează frica de o catastrofă la nivel global, și un soi de perspectivă apocaliptică învăluie sfârșitul acestui al doilea mileniu. Umanitatea a mai trecut prin astfel de momente în istoria ei. Ele au existat atât la începutul, cât și la sfârșitul primului mileniu. Chiar și în secolul trecut a existat un bine cunoscut sentiment de fin-de-siècle, iar defetismul nu îi este caracteristic doar lui; toate aceste stări de spirit au în comun un soi de fatalism.

Ce spun criticii despre Spune da vieții

„Această carte admirabilă își depășește contextul originar, oferindu-ne înțelepciune și îndrumare.“ (Publishers Weekly)

„Șaptezeci de ani mai târziu, filozofia lui Frankl este în continuare o sursă de inspirație.“ (Kirkus Reviews)

Despre Viktor Frankl

Viktor Frankl (1905-1997) a fost neurolog, psihiatru și profesor la Universitatea din Viena. A fost influențat de Sigmund Freud, cu care a corespondat încă din adolescență, și în perioada studiilor universitare de medicină a făcut parte, pentru scurt timp, din cercul studenților adlerieni. După ocuparea Austriei de către naziști, a refuzat să eutanasieze bolnavii mintal din spitalul în care lucra. În 1942 a fost arestat și trimis în lagărele naziste. Eliberat în 1945, a aflat că părinții, fratele și soția sa nu supraviețuiseră. După război a continuat să practice psihoterapia și a fost în mai multe rânduri profesor invitat la diverse universități americane. A conceput încă din perioada interbelică – șlefuind-o apoi constant – o nouă formă de psihoterapie, logoterapia, care are în centru nevoia de sens în viață și care este recunoscută ca a treia mare școală de psihoterapie vieneză (după curentele freudian și adlerian).

Autobiografia sa, Omul în căutarea sensului vieții (1946), a devenit un bestseller internațional. Alte titluri importante: Voința de sens, Strigătul neauzit după sensul vieții, Der Unbewußte Gott (Dumnezeul inconștient).