Citește un fragment în avanpremieră din ,,Surorile” de Claire Douglas

,,Surorile” de Claire Douglas este noua apariție editorială Litera, colecția Buzz Books. Cartea este disponibilă pe litera.ro

După un accident tragic, încă suferind după moartea surorii ei gemene, Abi încearcă să-și ia viața de la capăt mutându-se la Bath. Dar când îi întâlnește pe gemenii Bea și Ben, se lasă atrasă rapid în cercul lor privilegiat și în bună măsură neliniștitor.

În timp ce Abi se străduiește să țină pasul cu exigențele capricioșilor săi prieteni, încep să se petreacă lucruri tot mai stranii: îi dispar scrisori prețioase, iar în cameră îi sunt lăsate mesaje de amenințare. O fi opera frumoasei și nestatornicei Bea? Sau Abi e cea care ar face orice ca să-i atragă atenția?

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ALEXANDRU MACOVESCU

1

O văd peste tot.
E la fereastra unui restaurant cu specific italian de la colțul străzii mele. Are un pahar cu vin în mână, ceva cu bule ca un Prosecco, râde cu capul dat pe spate, cu fața ei rotundă încadrată de tunsoarea bob și cu ochii verde‑smarald încrețiți.
Vrea să traverseze, și pe când așteaptă răbdătoare să se rărească mașinile, își mușcă buza de jos concentrată, cu rucsacul ei maro atârnând de scobitura brațului.
Aleargă după un autobuz, încălțată cu sandale negre și cu o pereche de blugi strâmți, iar părul răvășit îi e ținut în loc de ochelarii cu ramă subțire ridicați pe creștet.
Ori de câte ori o văd, încep să alerg spre ea, ridicând mâna ca să‑i atrag atenția. Pentru că uit totul în acea fracțiune de secundă. E încă în viață în acele clipe. Și apoi amintirea mă izbește ca o furtună de emoții copleșitoare. Îmi dau seama că nu e ea și că nu va putea fi niciodată.
Lucy e pretutindeni și nici unde. Asta e realitatea.
N‑o s‑o mai văd niciodată.
*

Azi, într‑o seară agitată de vineri, e în fața gării Bath Spa și împarte pliante.
O văd pe când sorb dintr‑un cappuccino în cafeneaua de vizavi și, chiar prin vitrina stropită de ploaie, asemănarea izbitoare cu Lucy mă face să mă uit mirată de două ori. Aceeași siluetă minionă înghițită de o pelerină stacojie, părul blond până la umeri și o gură prea mare care mereu lăsa impresia că e fericită, chiar și când nu era. Ține în mână o umbrelă cu buline ca să se protejeze de o altă aversă neașteptată de primăvară, și zâmbetul îi rămâne neclintit pe față chiar și atunci când e ignorată de cumpărătorii ocupați și de navetiștii ostili sau când un autobuz cu burduf îi stropește picioarele goale și balerinii delicați cu imprimeu de leopard.
Mi se strânge stomacul când n‑o mai văd preț de câteva secunde lungi, înghițită de o gloată de oameni de afaceri la costum care se îndreaptă spre gară. Mă simt vădit ușurată când văd că nu a fost luată pe sus de mulțime, ci stă în același loc, întinzând pliante trecătorilor dezinteresați. Cotrobăie printr‑o geantă purpurie supradimensionată în timp ce încearcă să țină umbrela în scobitura brațului, și îmi dau seama după oboseala care i se citește în spatele zâmbetului că va pleca acasă în curând.
Nu o pot lăsa. Dau pe gât restul cafelei și evident că îmi opăresc cerul gurii, însă ies repede pe ușă, trăgându‑mi pe mine geaca de ploaie. Trag repede fermoarul, îmi pun gluga pe cap ca să nu mi se încrețească părul și traversez. Pe când mă apropii, îmi dau seama că seamănă foarte puțin cu sora mea. Părul tipei e mai degrabă castaniu decât blond, are ochii de culoarea mierii de salcâm, nasul ca o pârtie de schi ridicată și mulți pistrui pe față. Și pare și mai în vârstă, are în jur de treizeci de ani. Dar e la fel de frumoasă ca Lucy.
– Bună, mă salută zâmbind.
Nu mă pot opri s‑o măsor din cap până în picioare. Dar nu pare deranjată. Cu siguranță e obișnuită s‑o fixeze oamenii cu privirea. Mi se pare chiar ușurată că s‑a sinchisit cineva să se oprească.
– Bună, îngaim pe când îmi dă un pliant ud de la ploaie.
Îl iau și îl parcurg repede. Văd hârtia viu colorată, cuvintele „Bear Flat Artists“ și „Open Studio“ și mă uit la ea întrebător.
– Sunt artistă, îmi explică.
După cum se îmbujorează, îmi dau seama că e la început de drum, că încă nu ar trebui să se prezinte drept artistă și că e probabil studentă în an terminal. Îmi spune că are un atelier acasă și că îl deschide publicului în cadrul weekendului Bear Flat Artists. Fac și vând bijuterii, dar o să fie și alții care‑și expun picturile sau fotografiile.
– Ești binevenită dacă te interesează, adaugă.
Acum că sunt mai aproape de ea, remarc că are cercei desperecheați și mă întreb dacă a făcut‑o intenționat sau dacă și i‑a pus în dimineața asta fără să‑și dea seama că nu se asortează. Admir asta la ea, probabil că și Lucy ar fi făcut‑o. Lucy era genul de tipă căreia nu‑i păsa dacă rujul nu se asorta cu bluza sau geanta cu pantofii. Dacă îi plăcea un lucru, îl purta fără să stea pe gânduri.
Observă că mă uit la cerceii ei.
– Eu i‑am făcut, spune, atingându‑l pe cel din stânga, cel galben, delicat, în formă de margaretă. Apropo, sunt Beatrice.
– Eu sunt Abi. Abi Cavendish, îi răspund.
Aștept o reacție. E aproape imperceptibilă, dar sunt sigură că mi‑a recunoscut numele și sunt la fel de sigură că nu mi‑a citit vreun articol. Apoi îmi spun că sunt paranoică. E ceva la care încă lucrez cu Janice, terapeuta mea. Chiar dacă Beatrice ar fi citit reportajele din presă sau s‑ar fi uitat la știrile despre Lucy de atunci, nu și‑ar fi adus neapărat aminte, s‑a întâmplat în urmă cu optsprezece luni. O știre printre multe altele, o fată printre multe altele. Ar trebui să știu, scriam despre asemenea cazuri zilnic. Acum am trecut de partea cealaltă a baricadei. Eu sunt subiect de presă.
Beatrice zâmbește. Încerc să mi‑o scot din minte pe Lucy în timp ce întorc pliantul, prefăcându‑mă că reflectez la evenimentul anunțat în timp ce ploaia izbește ritmic și cu putere umbrela ei și spatele hainei mele.
– Îmi pare rău că e atât de ud. Nu e o idee bună să împarți pliante în ploaie, nu‑i așa? Fără să‑mi aștepte răspunsul, continuă: Nu trebuie să cumperi nimic, poți veni doar să arunci o privire, chiar să‑ți aduci și niște prieteni.
Vocea ei e mătăsoasă și însorită, la fel ca zâmbetul. Are o urmă de accent pe care nu‑l pot localiza. De undeva din nord, poate scoțian. Nu m‑am priceput niciodată să identific accentele.
– Sunt de puțin timp la Bath, așa că nu cunosc multă lume.
Cuvintele îmi ies din gură înainte de a mă gândi să le rostesc cu voce tare.
– Acum mă știi, îmi spune cu amabilitate în voce. Vino să te prezint unor oameni noi. Sunt interesanți. Se întinde spre mine și‑mi șoptește: Și oricum, dacă nu se leagă nimic, tot e un prilej bun ca să‑ți bagi nasul prin casele oamenilor.
Râde. Are un râset puternic și melodios. E exact ca al lui Lucy, și asta m‑a convins.

*
În timp ce rătăcesc pe străduțele laterale pavate cu piatră cubică, nu pot să nu surâd amintindu‑mi de zâmbetul și căldura ei. Deja știu că o să mă duc mâine acasă la ea.
Nu‑mi ia mult să ajung la apartamentul meu cu două camere. E într‑o clădire cochetă în stil georgian pe o stradă lăturalnică din Circus, ticsită cu mașini parcate bară la bară. Intru în holul prost întreținut, cu covorul gri jerpelit și cu pereții zgrunțuroși de un roz aprins, și mă opresc să desprind un plic maro care mi s‑a lipit de talpă. Văzând că scrisorile împrăștiate pe jos îmi poartă numele, mă aplec să le iau plină de speranță. Poartă urmele pantofilor plini de noroi ai vecinilor care au călcat pe ele ca să ajungă la apartamentele lor, fără a catadicsi să le ridice. Pe când le frunzăresc, mă simt puțin descumpănită. Toate sunt facturi. Nimeni nu mai trimite scrisori, și clar nu mie. La etaj, într‑o cutie de pe șifonier, am o stivă de scrisori, notițe, bilete de muzeu și alte mărunțișuri de‑ale lui Lucy. Le‑am recuperat din camera ei după ce a murit. Amândouă am păstrat corespondența de acum peste zece ani, când studiam la universități diferite, înainte să ne permitem computere și laptopuri, înainte să știm să trimitem e‑mailuri.
Trec de bicicletele de teren ale cuplului sportiv care locuiește în apartamentul de la demisol, înjurând când îmi julesc glezna de o pedală, și urc scările până la ultimul etaj. Încă am pliantul care a început să se dezintegreze de la ploaie.
Descui ușa de la intrare și pășesc în hol, care e mult mai elegant decât coridorul comun. Stau cu chirie, dar înainte să mă mut, proprietarul a vopsit pereții într‑un cenușiu palid și a pus o ușă veche din lemn de stejar.

CE SPUN CRITICII

„Cu o intrigă vibrând de anxietate și fricțiuni, Surorile îi ține pe cititori cu sufletul la gură până la final… Un roman psihologic de debut extrem de palpitant.‘‘ Shelf Awareness

„Tensiunea mocnește în fiecare pagină… o lectură care creează dependență și care nu vă va îngădui nici o clipă de liniște.‘‘ The Sun

DESPRE AUTOARE

Claire Douglas a câștigat Premiul Marie Claire pentru roman de debut în 2013 cu The Sisters. Al doilea și al treilea roman al ei, Local Girl missing și Last seen alive, sunt bestselleruri Sunday Times. Cărțile ei s-au vândut în peste un milion de exemplare.