Citește un fragment în avanpremieră din “Tânăra cerșetoare”, de Alice Munro

Tânăra cerșetoare, de Alice Munro, a apărut la Editura Litera, în colecția „Clasici contemporani”. Această culegere splendidă de povestiri se citește ca un roman, urmărind viața lui Rose pe măsură ce se îndepărtează de originile sărmane și-și croiește propriul drum în lume. 

Născută în cartierul sărac al unui orășel canadian, Rose s-a luptat toată copilăria și adolescența cu Flo, mama ei vitregă, pragmatică și aspră, care o speria cu povești din propriul ei trecut și avertismente în legătură cu lumea primejdioasă din afara casei lor. Însă Rose era ambițioasă – a obținut o bursă și a plecat la Toronto, unde s-a măritat cu Patrick, vlăstarul unei familii bogate. În ochii lui era tânăra cerșetoare, „blajină și voluptuoasă, cu picioarele albe și sfioase“, iar el era cavalerul ei, fericit să-i șadă la picioare și s-o adore. 

Citește un fragment în traducere din limba engleză de Mariana Piroteală

BĂTĂI DE ZILE MARI

O bătaie de zile mari. Așa îi promisese Flo. O să primești o bătaie de zile mari. Cuvintele „de zile mari“ i se tolăneau lui Flo pe limbă, împodobite cu zorzoane. Rose simțea nevoia să-și imagineze totul, să ducă până la capăt gânduri absurde, o nevoie mai puternică decât aceea de a se feri de necazuri, și, în loc să ia în serios această amenințare, medita: cum e o bătaie de zile mari? Își imagina un bulevard mărginit de copaci, o mulțime de spectatori în haine de gală, câțiva cai albi și sclavi negri. Cineva îngenunchea, iar sângele țâșnea fâlfâind ca un stindard. O ocazie deopotrivă sălbatică și splendidă. În viața reală nu erau așa de ceremonioase, și doar Flo încerca să confere evenimentului un aer pretențios de necesitate și regret. Curând, Rose și tatăl ei au trecut peste orice urmă de bună-cuviință.

Tatăl ei era regele neîncoronat al bătăilor de zile mari. Corecțiile aplicate de Flo nu erau mare lucru; palme șterse și plesnituri date în pripă, în timp ce era cu gândurile în altă parte. „Nu-mi sta-n drum“, spunea. „Vezi-ți de treabă. Nu te mai uita chiorâș.“

Locuiau în spatele unei băcănii din Hanratty, în Ontario. Erau patru persoane: Rose, tatăl ei, Flo și fratele vitreg mai mic al lui Rose, Brian. Băcănia era de fapt o casă pe care tatăl și mama lui Rose o cumpăraseră după nuntă ca să deschidă un atelier de tapițerie și reparații de mobilă. Mama ei se putea ocupa de tapițerie. De la cei doi părinți, Rose ar fi trebuit să moștenească mâinile iscusite, afinitatea față de materiale, priceperea la cusut, dar nu s-a întâmplat așa. Era stângace, iar când se strica un lucru, abia aștepta să-l strângă pe făraș și să-l arunce.

Mama ei murise. Într-o după-amiază, îi spusese soțului:

– Am o senzație foarte greu de descris. Parcă aș avea în piept un ou fiert cu tot cu coajă.

A murit înainte să se lase noaptea, avea un cheag de sânge în plămân. Pe atunci Rose era un biet sugar într-un coș, așa că, desigur, nu-și amintea nimic din toate acestea. Ea auzise de la Flo, care trebuie să fi aflat de la tatăl ei. Flo apăruse la scurt timp după aceea, să se ocupe de pruncul din coș, să-i ia tatăl de bărbat, să deschidă camera din față ca să facă acolo o băcănie. Rose, pentru care casa era dintotdeauna băcănie, care doar pe Flo o cunoscuse drept mamă, considera cele aproape șaisprezece luni pe care le petrecuseră aici părinții ei o perioadă liniștită, mult mai plăcută și ceremonioasă, cu mici nuanțe de belșug. Singurele mărturii ale acelei perioade erau câteva suporturi pentru ouă fierte pe care le cumpărase mama ei, cu un model cu viță-de-vie și păsări, desenate delicat, parcă cu cerneală roșie; modelul începea să se estompeze. Nu mai rămăseseră cărți, haine sau fotografii de la mama ei. Probabil se descotorosise de ele tatăl, că dacă nu, scăpa Flo de ele. Singura poveste pe care o spunea Flo despre mama ei, despre moartea acesteia, mustea de o stranie dușmănie. Flo se delecta cu amănuntele agoniei și morții: ce spuneau oamenii, cum se împotriveau, cum încercau să se dea jos din pat, cum înjurau sau râdeau (unii făceau și așa), dar când spunea că mama lui Rose pomenise de un ou fiert în piept, dădea comparației un ușor aer ridicol, de parcă mama ei ar fi fost genul de om în stare să creadă că poți înghiți un ou întreg.

Tatăl ei avea un mic atelier în spatele băcăniei, unde repara și recondiționa mobila. Înlocuia tijele din șezutul și spătarul scaunelor, dregea împletitura din nuiele de răchită, umplea crăpăturile, fixa din nou picioarele, totul admirabil, cu iscusință și ieftin. Asta era mândria lui: să-i uimească pe clienți cu calitatea muncii sale și cu sumele modeste, chiar ridicole pe care le cerea. În timpul Marii Crize oamenii nu-și permiteau să plătească mai mult, dar el și-a păstrat obiceiul pe toată perioada războiului, în anii de prosperitate de după război și până când a murit. Niciodată nu discuta cu Flo cât cerea sau cât i se datora. După moartea lui, Flo a trebuit să descuie atelierul și să scoată tot soiul de crâmpeie de hârtie și plicuri rupte din cârligele mari și urâte pe care le folosea pe post de dosare. Multe nici nu erau socoteli sau chitanțe, ci însemnări despre starea vremii, informații despre grădină, lucruri pe care simțise nevoia să le aștearnă pe hârtie.

Ce spun criticii despre Tânăra cerșetoare

„Nu știu exact dacă «Tânăra cerșetoare», de Alice Munro, este o culegere de povestiri sau un nou tip de roman, dar indiferent ce ar fi, este minunată. Precizia psihologică este o încântare, iar surprizele de ordin narativ – salturi în timp neașteptate, transformarea personajelor familiare – fac această carte să fie așa cum ar trebui să fie cărțile, un pic nebunești, un pic misterioase.“ (John Gardner)

„Munro a combinat povestirea cu elementele specifice romanului, oferind un tip neobișnuit de desfătare literară. Fiecare din cele zece povestiri este un tot contemplativ și estetic; fiecare cuprinde o lume aluzivă și complexă, fiecare cu expresivitatea și textura ei. Spre satisfacția cititorului însă, toate aceste lumi sunt străbătute de un unic destin romanesc.“  (New Republic)

„De unde știi când ai de-a face cu arta, cu un talent uriaș? Simți acest lucru în siguranța, în sensibilitatea din spatele fiecărui rând; intuind ce este ținut ascuns și observând ce este oferit sau explicat. Din paginile povestirilor lui Alice Munro ne vorbește arta.“ (Wall Street Journal)

Despre Alice Munro

Alice Munro s-a născut și a crescut în Wingham, Ontario, și a studiat la Universitatea Western Ontario. A publicat douăsprezece colecții de proză scurtă, un roman și două volume de Povestiri alese. Povestirile ei au apărut în revistele The New Yorker, Atlantic Monthly, The Paris Review și în alte publicații, iar volumele ei de proză scurtă au fost traduse în treisprezece limbi. De-a lungul remarcabilei sale cariere a primit numeroase premii și distincții, inclusiv, de trei ori, Premiul pentru Literatură al guvernatorului Canadei și două Premii Giller, Premiul Rea pentru proză scurtă, Premiul Lannan, Premiul W.H. Smith (Anglia), Premiul Pescara (Italia) și National Book Critics Circle Award (SUA). În 2009, pentru întreaga sa activitate literară, a fost distinsă cu Premiul Man Booker International, iar în 2013 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură. Alice Munro trăiește în Clinton, Ontario, lângă lacul Huron.

De aceeași autoare, la Editura Litera au mai apărut volumele: Prea multă fericire, Dragă viață, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, Fugara și Dragostea unei femei cumsecade.