Citește un fragment în avanpremieră din „Ținutul mlaștinilor”, de Virginia Hartman

Ținutul mlaștinilor, de Virginia Hartman este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Loni Murrow este artistă specializată în desenarea păsărilor la Institutul Smithsonian și-și iubește meseria. Când însă fratele ei mai mic o cheamă acasă, deoarece încăpățânata lor mamă a suferit un accident și trece printr-o recuperare dificilă, viața sa perfect organizată din Washington, D.C. este azvârlită în haos, iar tânăra femeie se regăsește exact în postura în care nu vrea să se afle.

Citește și: Fragment în avanpremieră din „Rețeaua morții”, de Max Seeck

Pe când trece în revistă lucrurile din casa părintească, Loni descoperă fragmente dintr-o viață pe care ar prefera s-o uite – o copilărie marcată de moartea prin înec a tatălui, Boyd, și de permanenta iritare a mamei. Găsirea unui bilet enigmatic scris de o persoană necunoscută o determină să înceapă un proces periculos de căutare a adevărului, în timp ce se străduiește să refacă legătura cu mama suferindă și să se împace cu fratele ei și soția acestuia, care par s-o blocheze la fiecare pas. Și de parcă toate acestea n-ar fi de ajuns, în Florida cunoaște un bărbat al cărui farmec simplu amenință să-i zdruncine din temelii existența.

Situată în peisajul luxuriant al mlaștinilor din Florida, cartea Virginiei Hartman examinează crime vechi de decenii, amintiri scoase cu greu la suprafață și întinderea fără margini a dragostei părintești.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE BOGDAN PERDIVARĂ

„De‐aș fi altfel de om, mi‐aș vedea de drum fără să mă uit înapoi, fără să fac încercarea de a desluși forțele care m‐au schimbat în rău. Sunt însă momente când se lasă o pâclă, înceată ca amurgul, începând cu un bob de regret. Ar fi trebuit, de ce n‐am făcut‐o, ah, dacă. Îmi derulez ziua în care tatăl meu ne‐a lăsat pentru totdeauna: soarele se ivea nărămziu prin stejarul de Virginia, el se frăsuia pe dinaintea treptelor de la verandă, eu, de doisprezece ani, îl priveam cu frățiorul meu cel mic, Philip, atârnat pe‐un șold. Țin minte cum am tresărit și mi‐am tras ușurel o șuviță din părul șaten‐închis din strânsoarea degetelor lui grăsulii.

Tati și‐a bătut talpa de treapta cea mai de jos și s‐a uitat la noi cu ochii mijiți.

– Ia zi, drăguță. Tanti Joleen de‐alături poa’ s‐o ajute cu bebele pe mămică‐ta. Aşa că ia spune‐mi tu, Loni Mae, vii cu mine?

Tati nu se mai dusese de luni bune la pește. Îl luase până la urmă bâțul, se apucase să ciocănească în mobile şi să trântească uşa de plasă. Era prin casă o zdrăngăneală ca de vânt înaintea furtunii.

În ziua aceea, mama a zis:

– Boyd, da’ du‐te odată. Te sucești prin casă ca un animal în cușcă.

Aș fi dat aproape orice ca să merg la pescuit în mlaștină cu el, să desenez orice lighioană vedeam, să fiu numai ochi și urechi ca în alte dăți. Dar cum s‐o fi făcut? Trebuia să rămân pe loc. Acum că Philip apăruse, era trebuință de mine acasă. Îl țineam în brațe cât vorbea mama la telefon, cât se odihnea ori trebăluia prin gospodărie. Știam cum să‐l facă să se hlizească cu sughițuri. Era activitatea mea de după școală, distracția de sfârșit de săptămână și acum și slujba de vară. Mama nu mai clătina din cap la neajutorarea mea, nici nu mai ridica ochii spre cer.

Tati s‐a răsucit pe călcâie și bocancii i‐au scrâșnit în pietriș. A scos din garaj undița și tașca de ace și plute. Mi‐am vârât în gură vârful cosiței împletite și am supt‐o până a rămas subțire de‐un fir, privindu‐l cum se depărtează către capătul pontonului, cu vesta kaki îngreunată de plumbi și momeli și tașca atârnându‐i la capătul brațului stâng. S‐a întors și s‐a uitat înapoi un minut întreg, lăsându‐și pe umăr capul în așa fel încât pe față să‐i cadă lumină. Am ridicat mâna să‐i fac semn, numai că în ochi îi intrase un licăr de soare și n‐a văzut. S‐a rotit înapoi spre barca cu fund plat, a pus în ea piciorul și dus a fost.

Ar fi putut să doarmă la locul de pescuit, coliba aceea intrată la apă care se ițea pe malul gloduros, sau să pornească în patrulă îndată după timpul petrecut în mlaștină. Numai că luni dimineață uniforma lui de polițist încă atârna acasă în șifonier, așteptându‐l călcată la dungă.

Cam pe la amiază a apărut șeful lui. Căpitanul Chappelle era înalt și arătos în uniforma kaki, iar cizmele i‐au țăcănit pe treptele verandei. Mama a ieșit în ușă înainte să ajungă el sus.

– Bună, Ruth. Am trecut numa’ să văd dacă‐i Boyd bolnav ori ceva.

Mama s‐a întors spre mine.

– Du‐te, Loni. Vezi‐ți de treabă.

Două linii verticale dintre sprâncenele ei mi‐au spus să nu mă lungesc la discuție.

N‐am auzit ce și‐au zis, deși m‐am chinuit din bucătărie să pun laolaltă cuvinte din sunetele joase ce răzbăteau dinspre odaia din dos. Pe când ștergeam ultima farfurie am auzit camioneta căpitanului Chappelle opintindu‐se în pietrișul de pe drumeag.

Vremea s‐a răcit în seara aceea, vreme de pulover, și totuși tati nu s‐a întors acasă. Mult după ce mă băgasem în pat, am auzit voci și m‐am furișat până în susul scării.

– Trebea să‐mi dau seama, Ruth.

O voce bărbătească – a căpitanului Chappelle. Geamurile pătrate ale solariului din spate se întunecaseră, balta se întindea nevăzută dincolo de ele. Balustrada înnegrită lucea de la lumina de jos, iar în vocea căpitanului se simțea un tremur ca o vălurire de apă.

– Boyd parcă nu mai era el în ultima vreme. Doar că nu m‐am gândit că vreodată are să‐și pună…

– Nu, a zis mama.

– S‐a purtat așa, mai ciudat pe‐acasă? Deprimat, poate? Fiindcă în săptămânile astea din urmă…

– Nu, a zis iarăși, mai tare, mama.

Vocea căpitanului Chappelle s‐a micșorat la un murmur, însă cuvinte se ridicau spre mine. Înecat… cu intenție… pus greutăți…

Și mama tot repeta:

– Nu.

– O rezolvăm noi, Ruth. Accidente cu barca tot timpu’ se întâmplă.

– Nu lui Boyd al meu.

La capelă, m‐am tras de lângă cutia de lemn lăcuit și am ciulit urechea.

Așa groaznic accident.
Mare păcat.
Putea să se‐ntâmple la or’cine, într‐o barcă.
Nu știi niciodată când îți sună ceasul.

Un accident, deci. Vorbele celelalte, ridicându‐se pe casa scării, nu fuseseră decât un vis urât.

După înmormântare, mama și cu mine l‐am dus acasă pe Philip și n‐am vorbit despre tati. Dacă nu‐i rosteam numele, puteam, cine știe, să ne ștergem din minte că n‐are să se mai întoarcă vreodată.”

CE SPUN CRITICII DESPRE ȚINUTUL MLAȘTINILOR

„În parte roman de dragoste, în parte thriller, Ținutul mlaștinilor își derulează intriga cu multă eleganță. Virginia Hartman are în comun cu naratoarea un ochi atent și o tușă precisă, precum și o înțelegere deplină a modului în care lumea naturală ne oferă alinare și susținere.“ Alice M cDermott

„Cu ținutul mlaștinilor ca decor de atmosferă, debutul Virginiei Hartman duce cu gândul la bestsellerul Deliei Owens, Acolo unde cântă racii… Ritmul alert și capitolele scurte asigură o lectură extrem de plăcută.“ BOOKLIST

„Cufundat în ritmurile luxuriante și umbrele sinistre ale mlaștinilor din Florida, romanul Virginiei Hartman este în același timp un mister captivant, o dramă de familie zguduitoare, o poveste de dragoste și un omagiu la adresa lumii naturale. Loni Murrow este un personaj care-mi va rămâne în suflet multă vreme. Un debut extraordinar.“ LARA PRESCOTT

„Subtilă și complexă, Ținutul mlaștinilor navighează prin curenții și apele stagnante ale relațiilor de familie, prin smârcurile Floridei și prin detaliile unui deces misterios produs cu douăzeci și cinci de ani în urmă. La fel ca Barbara Kingsolver, Hartman pătrunde adânc în lumea naturală, explorând legăturile dintre o femeie bântuită de trecutul ei și apele care i-au ucis tatăl. Fanii Deliei Owens și ai lui Lauren Groff vor descoperi o lectură încântătoare și pasionantă.“ SUZANNE FELDMAN

„Loni Murrow, protagonista captivantului roman al Virginiei Hartman, cu un echilibru mereu fragil între viața urbană și cea rurală, știe că poți să te întorci acasă, dar trebuie să te temi de adevărurile care te așteaptă acolo. În Ținutul mlaștinilor se găsesc povești în interiorul altor povești, secrete de familie uluitoare, pe alocuri o atmosferă de ședință de spiritism – toate acestea orchestrate cu măiestrie. Dar în miezul romanului stă un fel de călătorie mitică; să-i spunem: «Fiica în căutarea adevărului, dragostei și izbăvirii».“ HOWARD NORMAN

DESPRE VIRGINIA HARTMAN

Virginia Hartman deține o diplomă de master în arte frumoase de la American University și predă scrierea creativă la George Washington University din Washington, D.C. și la Writer’s Center din Bethesda, Maryland. Poeziile, eseurile și scrierile ei de ficțiune au apărut în Hudson Review, Alaska Quarterly Review, Washingtonian, Redux, Potomac Review, Delmarva Review, Beltway Poetry Quarterly, Sligo Journal, Bluebird City etc. De asemenea, este prezentă în antologia Gravity Dancers: Even More Fiction by Washington Area Women. Împreună cu Barbara Eastman a coordonat antologia A More Perfect Union: Poems and Stories about the Modern Wedding. A fost nominalizată pentru Premiul Pushcart și a primit sprijinul Conferinței Scriitorilor din Sewanee și al Centrului pentru Arte Creative din Virginia. Povestirile ei au ajuns pe lista scurtă a premiilor New Letters, The Tennessee Williams Festival și Dana. Ținutul mlaștinilor (The Marsh Queen, 2022) este romanul ei de debut.