A.J.R. Waterston
Citește un fragment în avanpremieră din „Tomás Nevinson”, de Javier Marías
Tomás Nevinson, de Javier Marías, este noua apariție editorială Litera, colecția Clasici Litera.
Pe când erau încă foarte tineri, Tomás Nevinson și Berta Isla se căsătoresc din dragoste și își închipuie că vor avea o viață pașnică și fericită. Însă, printr-o înșelătorie bine pusă la punct, Tomás este silit să intre în slujba Serviciilor Secrete britanice și planurile lor se năruie iremediabil. Douăzeci de ani mai târziu, când Tomás consideră că a încheiat acel lung capitol și încearcă să-și reia într-un fel viața alături de familie, este în parte obligat, în parte sedus să accepte încă o misiune. Este trimis într-un oraș din nord-estul Spaniei pentru a identifica o femeie, jumătate spaniolă, jumătate nord-irlandeză, care a participat la atentatele desfășurate de IRA și ETA cu zece ani în urmă. Misiunea îi este încredințată prin intermediul fostului său șef, același enigmatic Bertram Tupra.
Dincolo de intriga sa, romanul lui Javier Marías este o reflecție profundă asupra limitelor între care se poate acționa, asupra compromisului pe care îl presupune evitarea răului mai mare și asupra dificultății de a stabili care este acesta. Pe fundalul episoadelor istorice de terorism, Tomás Nevinson este povestea a ceea ce li se poate întâmpla acelora cărora li s-a întâmplat deja totul și cărora, în aparență, nu li se mai poate întâmpla nimic.
Citește un fragment în traducere de Lavinia Similaru
I
Eu am fost educat în stil vechi și niciodată n‑am crezut că într‑o zi mi se va ordona să ucid o femeie. Pe femei nu le atingi, nu le bați, nu le faci rău fizic, iar de cel verbal le scutești la maximum, la acesta din urmă ele nu răspund. Mai mult decât atât, le protejezi, și le respecți, și le cedezi trecerea, le aperi de pericole și le ajuți dacă poartă un copil în pântece, sau în brațe, sau într‑un cărucior, le oferi locul în autobuz și în metrou, ba chiar le ocrotești pe stradă, îndepărtându‑le de trafic sau de ce se arunca de pe balcoane în alte vremuri, iar dacă un vapor e în primejdie și amenință să se scufunde, bărcile de salvare sunt pentru ele și pentru odraslele lor mici (care le aparțin mai mult decât bărbaților), măcar primele locuri. Când se desfășoară execuții în masă, uneori li se cruță viața și sunt date la o parte; sunt lăsate fără soți, fără tați, fără frați, ba chiar și fără fiii adolescenți și firește că fără cei adulți, însă lor li se permite să trăiască înnebunite de durere, ca niște spectre suferinde, care, totuși, împlinesc anii și îmbătrânesc, înlănțuite de amintirea pierderii lumii lor. Se prefac inevitabil în păstrătoarele aducerilor‑aminte, sunt singurele care rămân când pare că nu mai rămâne nimeni și singurele care povestesc ce s‑a întâmplat.
Mă rog, m‑au învățat toate acestea de copil și toate acestea existau odinioară, nu întotdeauna și nu neapărat. Era cândva, și era în teorie, nu în practică. La urma urmelor, în 1793 a fost ghilotinată o regină a Franței, iar mai înainte au fost arse pe rug nenumărate femei acuzate de vrăjitorie și soldatul Ioana d’Arc, ca să nu dăm decât două exemple pe care le cunoaște toată lumea.
Da, evident că tot timpul au fost omorâte femei, dar era ceva nelalocul lui și care de multe ori stânjenea, nu e sigur dacă lui Anne Boleyn i s‑a acordat privilegiul
de a sucomba lovită de o spadă și nu de o grosolană și nevrednică secure, nici pe rug, pentru că era femeie și
pentru că era regină, pentru că era tânără sau pentru că era frumoasă, frumoasă pentru vremea aceea și după cum se povestește, dacă povestirile sunt vreodată demne de încredere, măcar ale martorilor direcți, care văd încețoșat sau nu aud bine, încât se înșală sau mint. În gravurile care‑i zugrăvesc execuția apare în genunchi, de parcă s‑ar ruga, cu trunchiul drept și capul sus; dacă s‑ar fi folosit securea, ar fi trebuit să‑și sprijine bărbia sau obrazul pe butuc și să adopte o postură mai umilitoare și mai incomodă, să se arunce pe jos, cum se zice, și să ofere o priveliște mai proeminentă a feselor sale celor care, de unde se aflau, le aveau în față. E ciudat că s‑a ținut cont de comoditate sau de înfățișare în ultima ei clipă de viață, până și de grație și de pudoare, ce mai contau toate acestea pentru cineva care era deja iminent cadavru și era gata să dispară de pe pământ sub pământ, în două bucăți. Se arată deopotrivă, în aceste reprezentări, „spadasinul“ din Calais, numit astfel în texte pentru a‑l diferenția de un vulgar călău, adus în mod special, datorită nemaipomenitei sale îndemânări și poate chiar la cererea reginei, mereu în spatele ei și ascuns privirii sale, niciodată în față, ca și cum s‑ar fi îngăduit sau s‑ar fi hotărât ca femeia să fie scutită de a vedea venind lovitura, traiectoria armei grele, care totuși înaintează rapid și imparabil, ca un fluierat odată ce se emite, sau ca o rafală de vânt puternic (în vreo două imagini ea e legată la ochi, dar nu în majoritatea); să nu aibă habar în ce moment exact capul o să‑i fie tăiat dintr‑o singură mișcare desăvârșită și o să cadă pe eșafod, cu fața în sus, ori cu fața în jos, ori într‑o parte, sprijinit pe gât sau pe creștet, cine știa, evident că ea n‑avea s‑o știe niciodată; spada s‑o ia prin surprindere, dacă putea să existe surpriză când știa de ce a venit și de ce stătea în genunchi și fără pelerină la opt dimineața, într‑o zi cenușie dintr‑o lună încă friguroasă de mai. E în genunchi, tocmai ca să‑i ușureze călăului sarcina și să nu‑i pună abilitatea la îndoială: fusese amabil și traversase Canalul, acceptase, și poate nu era prea înalt. După cum se pare, Anne Boleyn insistase că o spadă e de ajuns, întrucât avea gâtul fin. Trebuie să și‑l fi cuprins cu mâinile de mai multe ori, de probă.A fost tratată cu mai multe menajamente, în orice caz, decât Maria Antoaneta peste două secole și jumătate, cu care se spune că s‑au purtat mai urât în menita‑i lună octombrie decât cu soțul ei, Ludovic al XVI‑lea, în sortita‑i lună ianuarie, el fusese ghilotinat înaintea ei cu vreo nouă luni. Faptul că era femeie n‑a contat pentru revoluționari, sau poate că a ține seama de sex li s‑a părut antirevoluționar în sine. Un locotenent pe nume De Busne, care îi arătase un oarecare respect cât o păzise, a fost arestat și înlocuit numaidecât cu alt gardian, mai morocănos. Regelui doar i‑au legat mâinile la spate când a ajuns la picioarele eșafodului; drumul până acolo l‑a străbătut într‑o trăsură acoperită, închisă, a primarului Parisului, dacă nu mă înșel; și a putut să‑și aleagă preotul care l‑a asistat (unul care nu jurase lealitate față de Constituție și de noua ordine, care se schimba zilnic și îl osândea). Pe văduva sa austriacă, dimpotrivă, au legat‑o de mâini înainte de defilare, pe care a trebuit s‑o facă în căruță, mai vulnerabilă și mai expusă urii dezlănțuite de pe chipuri și insultelor gloatei; i‑au oferit doar serviciile unui preot care jurase, pe care ea le‑a refuzat cu bună‑creștere. Povestesc cronicile că buna‑creștere care i‑a lipsit în timpul domniei a arătat‑o în ultimele clipe: a urcat treptele cu atâta agilitate, că s‑a împiedicat și l‑a călcat pe picior pe călău, față de care s‑a scuzat imediat, ca și cum ar fi avut acest obicei („Excusez‑moi, Monsieur“, i‑a spus).
Ce spun criticii despre Tomás Nevinson
„O poveste plină de forță, cu un puls uriaș. O reproducere uluitoare a realității.“ (El Mundo)
„Marías reprezintă literatura spaniolă în lume prin proza sa cu forță expresivă.“ (Mircea Cărtărescu)
„Este una dintre acele ființe valoroase, un simplu romancier care iubește istoria și pe care îl intrigă răul.“ (Colm Tóibín, The New York Review of Books)
„Gândirea lui este profundă, ascuțită, uneori tulburătoare, alteori comică, și mereu inteligentă.“ (The New York Times Book Review)
Despre Javier Marías
Javier Marías (1951–2022) a fost un prozator, eseist, traducător și jurnalist spaniol. Și‑a petrecut copilăria în Statele Unite, unde familia lui se refugiase în timpul dictaturii lui Franco. Prin intermediul tatălui său, filosoful Julián Marías, profesor universitar, a venit în contact cu scriitori importanți precum Vladimir Nabokov sau Jorge Guillén. După revenirea în Spania, Javier Marías a studiat la Colegiul Estudio din Madrid, apoi a absolvit Facultatea de Filologie Engleză a Universității Complutense din Madrid. Din 1983, a predat cursuri de literatură spaniolă la Universitatea din Oxford.
A publicat romanele Los dominios del lobo (1971), Travesía del horizonte (1973), El monarca del tiempo (1978), El siglo (1983), Bărbatul sentimental (El hombre sentimental, 1986), Premio Herralde, Romanul Oxfordului (Todas las almas, 1989), Premio Ciudad de Barcelona, Inimă atât de albă (Corazón tan blanco, 1992), Premio de la crítica şi IMPAC International Dublin Literary Award, Mâine în bătălie să te gândeşti la mine (Mañana en la batalla piensa en mí, 1994), Premio Rómulo Gallegos și Prix Femina Étranger, Fața întunecată a timpului (Negra espalda del tiempo, 1998), trilogia Chipul tău, mâine (Tu rostro mañana, 2009), formată din volumele 1. Febră şi lance (1. Fiebre y lanza, 2002), 2. Dans şi vis (2. Baile y sueño, 2004), 3. Venin și umbră și adio (3. Veneno y sombra y adiós, 2007), Îndrăgostirile (Los enamoramientos, 2011), Premio Nacional de Narrativa, refuzat de autor, Așa începe răul (Así empieza lo malo, 2014), Berta Isla (2017), Premio de la crítica, Tomás Nevinson (2021); mai multe volume de povestiri, printre care Mientras ellas duermen (1990) și Când eram muritor (Cuando fui mortal, 1996); eseuri, articole. În anul 1997 a primit Premiul Nelly Sachs, iar în 2000, Premiul Grinzane Cavour pentru întreaga operă.
