Citește un fragment în avanpremieră din „Tot ce a ramas nespus”, de Tracey Lien

Tot ce a rămas nespus, de Tracey Lien este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

„Lăsaţi-l să meargă!” – iată cuvintele pe care Ky Tran are să le regrete tot restul vieţii ei. Le-a rostit atunci când părinţii i-au telefonat ca s-o întrebe dacă ar trebui să-l lase pe fratele ei mai mic, Denny, să iasă în oraş şi să sărbătorească, alături de prieteni, absolvirea liceului. În acea noapte, Denny cel optimist, inocent şi strălucit e ucis în mod brutal în sala de festivităţi a unui restaurant aglomerat din Cabramatta, o suburbie a oraşului australian Sydney, cunoscută ca o enclavă de refugiaţi în care infracţiunile săvârşite cu violenţă sunt la ordinea zilei şi în care forţele de ordine tratează fenomenul cu indiferenţă.

Citește și: Fragment în avanpremieră din „Măsura vieții”, de Nikki Erlick

Întorcându-se la Cabramatta ca să ia parte la înmormântarea fratelui ei, Ky află că poliţiştii care cercetează crima nu pot, pur şi simplu, să descopere făptaşul. Deşi în restaurantul Lucky 8 s-au aflat o grămadă de oameni atunci când a fost ucis Denny, martorii declară la unison că n-au văzut nimic.

Dorindu-şi cu disperare ca, descoperind circumstanţele şi autorul crimei, să-şi uşureze povara chinuitoare a propriei vinovăţii, Ky îşi înăbuşă durerea lăuntrică şi se hotărăşte să vorbească ea însăşi cu martorii.

Poveste de familie plină de dramatism şi suspans, Tot ce a rămas nespus e un roman care se citeşte pe nerăsuflate, o lectură perfectă pentru cititorii care apreciază autoare precum Celeste Ng şi Brit Bennett.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE ALEXANDRU CORMOȘ

„Denny Tran murise în circumstanțe atât de violente, încât majoritatea oamenilor din Cabramatta fuseseră prea înspăimântați ca să participe la înmormântare. Cel puțin așa i se păruse surorii lui mai mari, Ky. Salonul de pompe funebre fusese aproape pustiu. Fratele ei în vârstă de șaptesprezece ani, mort, zăcea întins în sicriul lucios și închis. Părinții și câteva rude îngenuncheaseră lângă o fotografie mărită, în care Denny zâmbea larg, iar un călugăr budist intonase câteva rugăciuni, în schimbul mesei de prânz.

În afară de cei din familie, mai veniseră și profesorii de la liceu ai lui Denny, care se îngrămădiseră laolaltă, căscând ochii, derutați de absența scaunelor și a necro-
logului. La praznicul de după înmormântare, se adunaseră în pragul ușii duplexului îngust al părinților lui Denny, ținând încă în mâini florile și scrisorile pe care
le aduseseră la înmormântare (nimeni nu le spusese că familiilor vietnameze li se dădeau bani cash).

Acum se apucară să‐i facă semne cu mâna lui Ky, de parcă ar fi încercat să atragă atenția unui chelner.

– Bună, Ky! spuse domnul Dickinson pe un ton prea vesel pentru o astfel de ocazie, și cu gura parcă lățită de efortul de a‐i rosti corect numele.

Îi spusese mereu „Kai“, deși ea îl corectase în clasa a opta, pe vremea când mergea de patru ori pe săptămână la cursul lui de matematică.

– Keeee, îi răspunse ea cu glas scăzut, așa cum spuneți „chi‐ta‐ră“, de exemplu.

Probabil că domnul Dickinson suferea de amnezie, căci de fiecare dată când striga catalogul, ea devenea din nou „Kai“, iar după ce‐l corectase a treia oară, se dăduse bătută. Kee, Kai, ce mai conta!

– Bună ziua, îi răspunse Ky, grăbindu‐se să facă un pic de loc pentru flori pe măsuța de cafea.

Simțea cum ochii profesorilor scrutau camera de zi a părinților ei, studiind tot ceea ce le era cunoscut (televizorul Panasonic, jucăriile vechi din meniurile pentru copii de la McDonald’s, așezate deasupra VHS‐ului, diploma lui Ky de absolvire a facultății, înrămată, fotografii cu Denny de când câștigase Premiul pentru cea mai bună performanță școlară patru ani la rând), precum și tot ceea ce le era necunoscut (vechiul altar dedicat răposaților din familie, pe care erau așezate fotografii alb‐negru ale bunicilor decedați, în care aceștia nu zâmbeau, un calendar de un roșu aprins, ce atârna deasupra televizorului și care le amintea că 1996 era Anul Șobolanului, pragul încăperii, acoperit de pantofi).
Ky le recunoscu și pe celelalte profesoare, doamnele Faulkner și Buck, care continuau să studieze încăperea și care le zâmbeau verișorilor mai tineri ai lui Ky. Drept răspuns, unul dintre ei se strâmbă la ele.

– Părinții tăi sunt pe‐aici? întrebă domnul Dickinson.

– Mama e la bucătărie.

Mama stătuse trează noaptea trecută, frământând aluatul pentru mai bine de o sută de chifle care aveau să fie servite la praznic. Ky o ajutase să marcheze vârfurile chiflelor cu o urmă de colorant alimentar roșu, dar se arătase sceptică față de nevoia de a pregăti atât de multă mâncare, fiindcă, deși plecase de patru ani din Cabramatta, știa cum funcționa orașul acela. Dacă un membru al unei familii murea de „moarte bună“ – din pricina bătrâneții, genul de sfârșit pentru care toată lumea era pregătită – asiaticii din oraș veneau
însoțiți de alți membri ai familiilor lor și dăruiau plicuri burdușite cu bani. Dar dacă cineva murea de „moarte rea“ – datorată unui ghinion cumplit, iar moartea aceea
implica în vreun fel copiii, bandele de răufăcători sau heroina – dintr‐odată toți oamenii erau ocupați, erau plecați din oraș sau nu aflaseră veștile. Chiar părinții lui Ky avuseseră o astfel de atitudine cu alte ocazii, atunci când fusese vorba de prieteni sau de cunoștințe, motivând că erau prinși cu lucrul, deși, de fapt, fiind superstițioși, le fusese teamă ca nu cumva să se molipsească de ghinion.

– Nu‐i același lucru! fusese răspunsul mamei după ce Ky întrebase cine avea să mănânce toată mâncarea pe care o pregăteau.

Vorbind astfel, ea refuzase să‐și privească fiica în ochi. Refuzase să accepte ideea că Denny murise de cel mai rău soi de moarte, adică de „moartea rea“, un coșmar care o lăsase fără cuvinte și‐i cufundase familia în tăcere. Refuzase să se oprească din lucru, de parcă i‐ar fi fost teamă că, dacă și‐ar fi încetinit ritmul o singură clipă, adevărul ar fi ajuns‐o din urmă.

Ky scăpase ostentativ ștampila pe blatul din bucătărie.

– Cum de nu e același lucru? întrebase ea, încercând să‐i surprindă privirea mamei, încercând să convingă pe cineva din familie, pe oricine, s‐o privească în ochi și să vorbească despre fratele ei.

– Pentru că e fiul meu! răspunsese mama trântind aluatul înapoi pe blat, atât de tare încât păruse că și trupul ei avea să se prăbușească.

Ky se abținuse să mai spună altceva. Își mușcase limba, iar în minte începuseră să‐i roiască tot soiul de gânduri. Despre vecinii care nu veniseră la înmormântare. Despre colegii de muncă ai părinților ei – care de obicei se așteptau să primească invitații de nuntă din partea unor oameni pe care nu‐i cunoșteau mai deloc – și care acum, ce să vezi, fuseseră prea ocupați ca să treacă pe la ei și să‐și prezinte condoleanțele. Despre cum toți aceștia jucau împreună mah‐jongg în timp ce mâncau alune fierte și bârfeau despre băiatul bun, despre băiatul isteț, despre băiatul cumplit de ghinionist care se aflase în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Îi văzuse cu ochii minții cum clătinau din capete în timp ce spuneau că lumea nu mai era ce fusese pe vremuri, că oamenii deveniseră nemiloși, că norocul era de‐a dreptul imprevizibil în Cabramatta, într‐o țară atât de năucitoare precum Australia. Iar Ky se înfuriase, încleștându‐și fălcile și strângând din dinți în timp ce se gândea la ce ar fi putut spune oamenii despre fratele ei, fiindcă nici unul n‐avea habar de nimic! Ghinionul n‐avea sens, era expresia unei atitudini defetiste. Ghinionul însemna să ridici din umeri înainte ca măcar să încerci să faci ceva – era o notă de subsol, ceva ce li se întâmpla altor oameni. Toate acele gânduri despre ghinion o făcuseră pe Ky să‐și dorească să‐și descleșteze fălcile și să zbiere la vecinii ei absenți. Dar știa că n‐ar fi putut scoate nici un sunet chiar dacă ar fi încercat. Putea doar să viseze; n‐ar fi putut să se facă auzită niciodată.

Mama spusese din nou că oamenii aveau să vină, vorbind astfel în timp ce apăsa, apuca și răsucea aluatul cu mâinile ei mari, de parcă dragostea pe care le‐o purta copiilor ar fi fost măsurată în sudoare și efort – câtă mâncare gătea, cât de pufoase erau chiflele după ce se coceau. Aveau să vină de dragul fiului ei, repetase ea, și ar fi fost cumplit de stânjenitor să nu aibă suficientă mâncare la praznic, iar familia nu putea îndura să fie făcută și mai mult de rușine.

Ky voia ca mama ei să aibă dreptate. Denny merita un alai de înmormântare. Mai mult de‐atât, merita ca acolo să fie prezenți toți oamenii pe care el i‐ar fi întâlnit dacă viața nu i‐ar fi fost curmată atât de repede. În zilele de dinaintea înmormântării, Ky se trezise visând cu ochii deschiși la sute, ba nu, la mii de oameni care să vină în pelerinaj la Cabramatta în cinstea lui Denny. În închipuirea ei, aceștia se călcau în picioare pe aleea casei părintești, se revărsau pe trotuar, umpleau străzile vecine și strigau în gura mare cât de mult își doreau să‐l fi cunoscut. Dar chiar dacă ea era cea care făurea acele vise, ele îi scăpau de sub control. Astfel, mintea ei o lăsa pe Minnie – pe care n‐o mai văzuse de ani de zile, de când avusese cu ea cea mai urâtă ceartă din întreaga‐i viață – să apară și să mute atenția asupra ei, a lui Ky. Pelerinii închipuiți se întorceau cu toții către Ky, voind să afle unde fusese aceasta, de ce, la urma urmei, ea nu‐i stătuse alături lui Denny, cum de putuse să fie atât de egoistă încât să‐și abandoneze cu totul fratele mai mic. În acele vise, Ky încremenea, cu limba umflată și devenită neputincioasă în gura uscată, până când se forța să revină la realitate.”

CE SPUN CRITICII DESPRE TOT CE A RĂMAS NESPUS

„Memorabil şi intens… romanul de debut al scriitoarei Tracey Lien analizează într-un mod subtil şi profund mecanismele traumelor care au afectat mai multe generaţii… O tragedie imaginată în spaţiul unei opere literare, narată cu atâta claritate şi specificitate, încât vi se va întipări în minte ca şi cum ar fi fost o întâmplare reală.” Kirkus Reviews

„Debutul plin de profunzime şi emoţionant al lui Tracey Lien încorporează în mod inteligent preocuparea legată de interferenţele mai multor culturi, într-o poveste strâns ţesută în jurul unui mister…” Publishers Weekly

„Acest roman propune o călătorie în timp, purtându-şi cititorii prin Australia plină de frământări a anului 1996, apoi mai adânc în trecut, descriind o copilărie şi o tinereţe modelate de durerile încercate de părinţi, pentru ca apoi să revină la ziua de după comiterea celei mai mari greşeli dintr-o viaţă de om. Povestea imaginată de Tracey Lien coboară în trecut cale de douăzeci de ani, după care îşi readuce cititorii, uluiţi şi cu inimile frânte, în lumina orbitoare a prezentului. Tot ce a rămas nespus e un roman plin de sinceritate şi de tristeţe, dar şi de o frumuseţe copleşitoare. Cu siguranţă că cititorii se vor simţi adânc mişcaţi.” Julia Phillips

„În timp ce misterul pe care îl conţine e de-a dreptul captivant, în buna tradiţie a marilor romane poliţiste, această poveste are ţeluri mai cuprinzătoare decât descoperirea făptaşului unei crime. Pe măsură ce-şi desfăşoară firul narativ, Lien explorează surprizele dramatice care le sunt rezervate imigranţilor asiatici în ţări aparent liberale precum Australia… Impecabila şi pătrunzătoarea artă scriitoricească a lui Tracey Lien demolează cu hotărâre toate falsele aparenţe.” Oprah Daily

„Tot ce a rămas nespus e un fulminant roman de debut, care le propune cititorilor o combinaţie de mister captivant şi de dramă de familie profund mişcătoare, vorbind despre felul în care oamenii suferă şi se ascund tocmai de cei pe care îi iubesc cel mai mult, dar şi despre felul în care ei pot să repare şi să întărească acele legături care durează întreaga viaţă. Acest roman m-a uluit, pur şi simplu.” Angie Kim

DESPRE TRACEY LIEN

Tracey Lien s-a născut şi a copilărit în Australia, în partea de sud-vest a oraşului Sydney. A absolvit masteratul la Universitatea din Kansas şi a lucrat ca reporter pentru Los Angeles Times. În prezent locuieşte la New York, în Brooklyn. Tot ce a rămas nespus (All That’s Left Unsaid, 2022) este romanul ei de debut.