Citește un fragment în avanpremieră din „Transatlantic”, noul roman al lui Colum McCann

Transatlantic, noul roman al scriitorului Colum McCann, a apărut la Editura Litera în colecția Clasici moderni. Cu acest roman ambițios, care se întinde de la un continent la altul, sare peste secole și reunește o distribuție de personaje perfect conturate, atât reale, cât și imaginare, Colum McCann demonstrează încă o dată de ce este unul dintre cei mai apreciați autori ai generației sale.

DESPRE TRANSATLANTIC

Newfoundland, 1919. Doi aviatori, Jack Alcock și Arthur Brown, decolează spre Irlanda în încercarea de a realiza primul zbor transatlantic fără escală, cu speranța că demersul lor, într-un bombardier modificat, va contribui la vindecarea rănilor Marelui Război.

Dublin, 1845–1846. Aflat într-un turneu internațional de promovare a autobiografiei sale subversive, Frederick Douglass constată că irlandezii sunt favorabili cauzei aboliționiste – deși foametea face ravagii în mediul rural, iar săracii îndură niște greutăți uimitoare chiar și pentru un sclav american.

Citește și: Interviu VIDEO cu Colum McCann, autorul bestsellerului „Apeirogon”: „Am scris un roman care se întreabă ce este adevărat și ce nu este adevărat”

New York, 1998. Lăsându-și acasă soția tânără și copilul abia născut, senatorul George Mitchell pleacă la Belfast, unde îi revine lui, fiul unui irlandez american și al unei libaneze, sarcina de a superviza negocierile de pace pentru Irlanda de Nord, celebre pentru înverșunarea și volatilitatea lor, spre un deznodământ incert.

Legătura dintre aceste trei traversări emblematice este făcută de câteva femei remarcabile ale căror istorii de viață sunt prinse în vârtejul istoriei. Fiecare învață că până și cele mai neînsemnate clipe de grație au felul lor propriu de a se propaga prin timp, spațiu și memorie.

Ce spun criticii despre Transatlantic

„Una dintre cele mai mari plăceri pe care le oferă Transatlantic este că face istoria să pară provizorie, intimă și extrem de reală… McCann nu obosește să ne împărtășească descoperirea sa extraordinară în legătură cu miracolele: că sunt inseparabile de viața de zi cu zi.” (The Boston Globe)

„O nouă tapiserie a vieții, de o anvergură impresionantă, cu o alcătuire superbă… Să-l citești pe McCann este o bucurie rară.” (The Seattle Times)

Citește și: O carte pe zi: „Apeirogon”, un roman care surprinde prietenia imposibilă dintre un israelian și un palestinian

Citește un fragment în avanpremieră, în traducere din limba engleză de Bogdan Perdivară

Era un bombardier modificat. Un Vickers Vimy. Numai lemn, pânză de in și cabluri. Largă și mătăhă­loasă era fetița lui, însă lui Alcock tot micuță și zveltă i se părea. O bătea afectuos cu palma ori de câte ori se suia la bord și se lăsa să alunece în carlingă, alături de Brown. Cu o mișcare agilă a trupului. Mâna pe regula­tor, tălpile pe bara palonierului, se simțea deja înălțat.

Cel mai mult îi plăcea să se ridice deasupra norilor și să zboare în lumina clară a soarelui. Putea scoate capul afară, să vadă cum se mișcă umbrele peste albeața de dedesubt, expandându‑se și contractându‑se pe întin­derea norilor.

Brown, navigatorul, era ceva mai rezervat – îl stân­jenea să facă atâta caz. Stătea aplecat în față, atent la indicațiile aparatului. Știa să intuiască forma vântului, însă își punea credința în ceea ce izbutea să atingă cu mâna lui: busolele, hărțile, nivela poziționată între glezne.

Se aflau în acea perioadă a secolului când ideea de domn manierat aproape că se transformase în mit. Marele Război schilodise lumea. Știrile de neîndurat despre cele șaisprezece milioane de morți ieșeau clănțănind bubuitor din uriașele tambururi de metal ale ziarelor. Europa era un creuzet de oseminte.

Alcock pilotase avioane de luptă. Bombe mici că­deau prin trapa din burta avionului. Mașinăria se lăsa cuprinsă de o bruscă ușurătate. Era propulsată ca de un bobârnac spre înălțimi, în noapte. Se apleca peste hubloul deschis al carlingii și privea cum se ridică de­desubt ciuperci de fum. Aparatul de zbor lua altitudine și se îndrepta spre casă. În momente precum acestea, Alcock tânjea să fie anonim. Zbura prin beznă, cu avi­onul deschis către stele. Apoi dedesubt se iveau pistele, cu rotocoalele de sârmă ghimpată iluminate precum altarul unei biserici bizare.

Brown efectuase zboruri de recunoaștere. Îi plăcea latura matematică a navigației aeriene. Putea să trans­forme orice petic de cer într‑o serie de numere. Până și la sol își vedea de socoteli, descoperind căi noi de ghidare a avioanelor sale spre casă.

Amândoi știau exact ce înseamnă să fii doborât.

Turcii îl surprinseseră pe Jack Alcock în timpul unui raid prelungit de bombardament deasupra Golfului Suvla și ciuruiseră avionul cu mitralierele, avariindu‑i elicea din stânga. El și ceilalți doi membri ai echipa­jului amerizaseră forțat și înotaseră până la țărm, de unde fuseseră mânați, goi pușcă, până într‑un loc în care turcii înjghebaseră un șir de cuști mici de lemn destinate prizonierilor de război. Fără vreo pavăză în fața intemperiilor. Un galez de lângă el avea o hartă cu constelațiile, așa că Alcock își întrebuințase abilitățile de navigator acolo, sub văzduhul turcesc înțesat de gă­măliile stelelor: o privire dacă arunca asupra cerului, și îndată știa cât e ceasul. Însă ce‑și dorea Alcock mai presus de orice era să poată șurubări la un motor. După ce‑l mutaseră într‑un lagăr din Kedos, își schimbase ciocolata căpătată de la Crucea Roșie cu un dinam, își neguțase șamponul pe niște piese de tractor și con­struise mai multe elice improvizate din sârme ruginite, bambus, bolțuri și baterii.

Și Teddy Brown fusese prizonier de război, silit să aterizeze în Franța pe parcursul unei misiuni de recunoaștere și fotografiere. Un glonț îi sfărâmase tibia. Altul găurise rezervorul de combustibil. În timpul prăbușirii își aruncase aparatul de fotografiat, își rup­sese hărțile și azvârlise bucățile. El și pilotul se înfunda­seră cu aparatul B.E.2c într‑un lan de grâu înnămolit, opriseră motorul și ridicaseră mâinile. Inamicii apăruse­ră în fugă din pădure, gata să‑i târască afară din epavă. Brown simțise miros de benzină scursă din rezervoare. Unul dintre nemțălăi avea între buze o țigară aprinsă. Brown era cunoscut pentru felul său rezervat de a fi. „Mă scuzați“, se apucase să strige, însă germanul con­tinuase să se apropie, cu țigara arzând. „Nein, nein.“ Din gura germanului ieșea un norișor de fum. Pilotul lui Brown începuse până la urmă să dea din mâini și să urle: „Pe toți dracii, oprește‑te!“

Germanul încremenise cu piciorul în aer, lăsase capul pe spate, stătuse așa o clipă, înghițise țigara aprinsă, după care pornise iarăși în fugă spre ei.

O istorie care‑l făcuse să râdă pe fiul lui Brown, Buster, înainte ca el însuși să plece la război, douăzeci de ani mai târziu. „Mă scuzați.“ „Nein, nein.“ De parcă neamțul ar fi avut doar cămașa scoasă din pantaloni sau, cumva, nu‑și legase bine șiretul la bocanc.

Brown fusese trimis acasă înainte de armistițiu, apoi, survolând Piccadilly Circus, rămăsese mut de uimire. Fetele se dădeau acum cu roșu pe buze. Tivurile ro­chiilor li se înălțaseră până aproape de genunchi. Se ținuse de cursul Tamisei, îi urmase albia până ce fluviul ajunsese să se contopească cu cerul.

Alcock ajunsese la Londra abia în decembrie. Se ui­tase la bărbații în costume negre, cu gambete, care‑și croiau drum printre dărâmături. Luase parte la un meci de fotbal pe o alee din Pimlico Road, șutând de mama focului în mingea de piele. Însă simțea deja că înce­pe să se desprindă de pământ. Își aprinsese o țigară și privise fuiorul subțire de fum șerpuind, ridicându‑se, depărtându‑se.

Când s‑au întâlnit pentru întâia oară în uzina Vickers din Brooklands, la începutul anului 1919, Alcock și Brown și‑au aruncat câte o privire și au priceput îndată că le‑ar prinde bine un nou început. Ștergerea memori­ei. Crearea unui moment nou, autentic, dinamic, lipsit de război. Era ca și cum ar fi vrut să‑și pună în trupurile vechi inimile întinerite. Nu mai voiau să țină minte bombele pe care le lansaseră, prăbușirile și focul, celu­lele în care fuseseră închiși ori speciile de abis pe care le zăriseră în întuneric.

S‑au apucat, în schimb, să vorbească despre Vickers Vimy. O chestie micuță și zveltă.

Vântul bătea stăruitor către est dinspre Newfoundland, șuierând iute și cu putere peste Atlantic. Opt sute de mile de ocean.

Bărbații au venit cu vaporul din Anglia și s‑au cazat la hotelul Cochrane, așteptând ca aparatul Vimy să so­sească la docuri. A sosit bucăți, împachetat în patruzeci și șapte de lăzi mari de lemn. Primăvara era pe sfârșite. Alcock și Brown au angajat o echipă să mute lădoaiele din port. Le‑au încărcat pe cai și în căruțe, au asamblat avionul pe câmp.

Pajiștea se afla lângă St. John’s, la loc ușor înălțat, cu o suprafață plană de aproape trei sute de metri, o mlaștină într‑un capăt și o pădure de pini în celălalt. Zile de sudat, lipit, netezit zgrunțuri, cusut. Locașurile destinate bombelor au fost înlocuite cu rezervoare su­plimentare de combustibil. Asta îi plăcea îndeosebi lui Brown. Că foloseau bombardierul într‑un fel nou‑nouț: eliminaseră războiul din avion, dezbăraseră mașinăria de tendințele‑i către masacru.

Ca să niveleze pajiștea, au înnădit capse explozive cu fitiluri, au aruncat în aer bolovani folosind dinamită, au dărâmat ziduri și garduri, au ras movilele. Deși era vară, în aer stăruia răcoarea. Stoluri de păsări se mișcau fluid de‑a latul cerului.

Pista a fost gata în paisprezece zile. Pentru mai tot restul lumii era un petic oarecare de pământ, însă pen­tru cei doi piloți avea dimensiunile unui aerodrom fa­bulos. S‑au preumblat pe iarbă în sensul de decolare, au cântărit forța vântului care sufla dintre copaci, au căutat indicii meteorologice.

Mulțimi de gură‑cască dădeau fuga să vadă aparatul de zbor Vimy. Unii nici nu urcaseră într‑un automo­bil vreodată, darmite să pună ochii pe vreun avion. Părea, de la distanță, că‑și împrumutase concepția de la o libelulă. Era lung de 14,38 metri, lat de 4,64, cu o întindere a aripilor de 20,7 metri. Cântărea 5 900 de kilograme după ce se încărcau cei 3 294 de litri de combustibil și cei 9 litri de ulei de motor. Cincizeci și patru de kilograme pe metru pătrat. Cadrul de pânză avea mii de cusături. Spațiile pentru bombe fuseseră înlocuite cu suficient combustibil cât să ajungă pentru 30 de ore de zbor. Se deplasa cu viteza maximă de 160 de kilometri pe oră, dacă nu puneai vântul la socoteală, o viteză de croazieră de 145 de kilometri pe oră și o viteză la aterizare de 70. Avea două motoare răcite cu apă Rolls‑Royce Eagle VIII de câte 360 de cai‑putere și turație de 1 080 de rotații pe minut, cu doisprezece cilindri amplasați în două șiruri de câte șase, fiecare motor punând în mișcare câte o elice de lemn cu patru pale.

Privitorii atingeau îmbinările, băteau cu palma în oțel, împungeau pânza tare de in a aripilor cu umbre­lele. Copiii se iscăleau în josul fuzelajului.

Fotografii trăgeau glugi negre în jurul lentilelor. Alcock stătea la poză umbrindu‑și ochii cu palma, ca un explorator din alte vremuri. „Tally‑ho!“ striga și sărea, de la cei trei metri înălțime, în iarba udă de dedesubt.

Despre Colum McCann

Colum McCanns-a născut în Dublin și a studiat jurnalismul. Este autorul romanelor Songdogs (1995), This Side of Brightness (1998), Dansatorul (Dancer, 2003), Zoli (2006), Goana nebună a lumii (Let the Great World Spin, 2009), Transatlantic (TransAtlantic, 2013) și Apeirogon (2020). A mai scris trei cărți de povestiri bine primite de critică și un volum de nonficțiune intitulat Letters to a Young Writer (2017). Lucrările i-au fost publicate în peste patruzeci de limbi. A primit multe distincții internaționale, printre care National Book Award, International IMPAC Dublin Literary Award, o bursă Guggenheim, Premiul Pushcart și o nominalizare la Oscar pentru scurtmetrajul Everything in This Country Must.

Citește și: VIDEO. Volumul „Apeirogon” de Colum McCann, dezbătut ediția din ianuarie a Clubului de carte Litera

Este membru al Academiei Americane de Arte și Litere și a primit Ordinul Chevalier des Arts et des Lettres din partea guvernului francez. A mai obținut premii în Italia, Germania și China. Colaborează la The New Yorker, The New York Times, The Atlantic și The Paris Review și predă în cadrul programului de masterat în creative writing de la Hunter College. Locuiește cu familia în orașul New York, unde este cofondator al organizației internaționale nonprofit de schimburi narative Narrative 4.