Citește un fragment în avanpremieră din „Ultima geană de lumină” de Kristin Harmel

Ultima geană de lumină de Kristin Harmel a apărut la Editura Litera în colecția Blue Moon, fiind descrisă de Tampa Bay Times drept „o poveste plină de suspans, despre trădări, atât de ordin personal cât și politic, precum și despre curaj și sacrificiu”.

Despre Ultima geană de lumină

Champagne, 1940: Inès tocmai a devenit soția lui Michel, proprietarul legendarei case producătoare de șampanie numite Maison Chauveau, când germanii invadează Franța. În timp ce pericolele se înmulțesc, Michel își neglijează căsnicia ca să înceapă să stocheze muniție pentru luptătorii din Rezistență. Inès se teme că totul se va afla, dar pentru Céline, soția pe jumătate evreică a șefului de cramă care lucrează pentru Chauveau, riscul e și mai mare, fiindcă au început să se înmulțească zvonurile conform cărora evreii ar fi ridicați și trimiși spre est, unde îi așteaptă o soartă îngrozitoare.

Citește și: INTERVIU VIDEO cu Kristin Harmel, autoarea romanului „Ultima geană de lumină”

Atunci când Céline face imprudența de a-și urma impulsul inimii și de a încerca să fie fericită cu orice preț, iar Inès comite o greșeală gravă, în care este implicat un colaborator al naziștilor, ele pun în primejdie viețile celor pe care îi iubesc, precum și existența casei producătoare de șampanie care le este cămin tuturor.

New York, 2019: Liv Kent tocmai a pierdut totul, când excentrica ei bunică franțuzoaică își face apariția pe neașteptate, insistând să-și ia nepoata cu ea în Franța. Însă bătrâna doamnă are un motiv secret pentru această călătorie – și o poveste tragică, veche de mai multe zeci de ani, pe care trebuie să i-o împărtășească nepoatei. Atunci când, în cele din urmă, trecutul și prezentul sunt puse față în față, Liv se trezește mergând pe un drum al izbăvirii care duce drept către pivnițele de la Maison Chauveau.

Citește un fragment în avanpremieră din Ultima geană de lumină, în traducerea Magdalenei Dumitru

MAI 1940

Drumul șerpuia printre viile bogate ale ținutului Champagne, iar Inès Chauveau se îndepărta în viteză de Reims, mergând spre sud și lăsând, în urma Citroënului ei negru și lucitor, nori de praf care se ridicau în aer în timp ce vântul îi biciuia cu ferocitate părul șaten. Era luna mai, vița-de-vie se trezea deja la viață, iar mugurii ca niște pumnișori se întindeau spre soare. În câteva săptămâni aveau să înflorească, iar până în septembrie strugurii lor – Chardonnay verde pal, Pinot Meunier ca de cerneală, Pinot Noir în nuanța coacăzelor – aveau să fie rotofei și gata pentru cules.

Însă ea, Inès, oare avea să se mai afle acolo? Oare vreunul dintre ei avea să se mai afle acolo? A trecut-o un fior în timp ce frâna ca să poată să ia o curbă, iar motorul a gemut, protestând, atunci când mașina a virat pe drumul ce ducea spre casă. Michel îi spunea mereu lui Inès că mergea cu viteză prea mare, că stilul ei de a șofa era nechibzuit. Dar el își făcea griji pentru orice.

În iunie se împlinea un an de când se căsătoriseră, iar Inès nu-și amintea de nici o zi în tot acest răstimp în care el să n-o fi dojenit cu blândețe în legătură cu un lucru sau altul.

– Eu nu fac decât să am grijă de tine, Inès, îi spunea el mereu. E datoria unui soț.

În ultima vreme, aproape toate avertismentele lui se referiseră la germani, care pândeau dincolo de impenetrabila Linie Maginot, granița fortificată ce apăra Franța de haosul care pusese stăpânire pe restul Europei.

– Noi, cei care eram în viață în timpul Marelui Război, știm că germanii trebuie luați în serios, spunea el cel puțin o dată pe zi, de parcă n-ar fi avut doar patru ani la vremea la care se dăduse ultima bătălie.

Desigur, Inès, mai mică decât Michel cu șase ani, nici nu era născută la vremea la care germanii se retrăseseră, în cele din urmă, de pe Marna, în 1918, după ce reduseseră la ruine centrul orașului Reims. Dar tatăl ei îi spusese atât de multe istorii despre război – beat, de cele mai multe ori, cu coniacul în față și izbind cu pumnul în masă – încât Inès știa că acum era cazul să-și facă griji.

– În nemțălăi să n-ai încredere niciodată!

Auzea și acum în urechi vocea gravă și aspră a tatălui ei, deși era mort de câțiva ani.

– S-ar putea să joace rolul de prieteni ai Franței, dar numai un prost ar crede-o.

Ei bine, Inès nu era proastă. Iar de data asta, pentru prima dată, aducea vestea care schimba totul. Simțea o mică pornire triumfătoare, dar, pe măsură ce accelera la intrarea în Ville-Dommange, capela orașului, Saint-Lié, veche de șapte sute de ani, tăcută și sumbră, părea s-o mustre pentru meschinăria ei. Acum nu conta cine avea dreptate și cine nu. Acum conta războiul. Moartea. Sângele tinerilor, care se îmbiba deja în pământul pădurilor din nord-est. Toate lucrurile pe care le prezisese soțul ei.

A trecut printre porți, a frânat puternic în fața mărețului château de piatră, cu două etaje, și a sărit din mașină, îndreptându-se îngoană spre ușa care ducea jos, către vasta rețea de pivnițe săpateîn adâncul pământului.

– Michel! a strigat ea coborând câte două trepte deodată și simțind aerul rece și umed ca pe o găleată de apă aruncată în față. Michel!

Vocea îi răsuna în labirintul întortocheat de coridoare săpate în pământ, în urmă cu trei sferturi de secol, de excentricul străbunic al soțului ei. Acolo se odihneau, culcate pe o parte, mii de sticle de șampanie, o mică avere formată din bule, așteptând următorul act al piesei.

– Inès?

Vocea lui îngrijorată a plutit dinspre adâncimile beciului, iar apoi s-au auzit pași care se apropiau, până ce, de după un colț, el i-a apărut în față, urmat de Theo Laurent, angajat la Maison Chauveau ca chef de cave, șef de cramă.

– Draga mea, ce e? a întrebat-o Michel grăbindu-se spre ea, punându-i mâinile pe umeri și cercetându-i fața. Nu-ți e bine, Inès?

– Nu.

Până atunci, ea nici nu băgase de seamă că-și pierduse suflul din pricina veștilor, a drumului cu mașina și a coborârii rapide în răcoarea din beci.

– Nu, Michel, nu-mi e deloc bine.

– Ce s-a întâmplat? a întrebat-o Michel, în timp ce Theo o privea tăcut, cu aceeași expresie impasibilă ca întotdeauna.

– A început, a reușit Inès să spună. Invazia, Michel. Germanii se apropie!

În aerul umed s-a lăsat o tăcere grea. Cât timp avea să treacă înainte ca liniștea pivnițelor să fie străpunsă de bubuitul cizmelor mărșăluind pe deasupra lor? Înainte ca tot ceea ce construiseră ei să fie amenințat, ba chiar distrus?

– În cazul ăsta, a zis Michel într-un târziu, cred că e timpul să terminăm de ascuns șampania.

CE SPUN CRITICII DESPRE ULTIMA GEANĂ DE LUMINĂ

„Cu o măiestrie excepțională, Kristin Harmel construiește acțiunea din Ultima geană de lumină întrețesând planul trecutului cu cel al prezentului, acordându-le pondere și importanță în mod egal și urzind, în tot acest timp, o poveste plină de secrete și de trădări care pun la încercare rezistența, fragilitatea și josnicia ființei umane, în general. Din clipa în care începeți să citiți acest roman emoționant, nu veți mai fi în stare să-l lăsați din mână înainte de a fi ajuns la ultima pagină.” (Armando Lucas Correa)

DESPRE KRISTIN HARMEL

Kristin Harmel este autoarea a peste douăsprezece bestselleruri New York Times, inclusiv The Book of Lost Names, The Room on Rue Amélie sau The Sweetness of Forgetting. De asemenea, este cofondatoarea și gazda unui popular serial web, Friends and Fiction. Locuiește în Orlando, Florida.