Citește un fragment în avanpremieră din ,,Un cantec pentru Irene” de Luis Alberto Urrea

,,Un cantec pentru Irene” de Luis Alberto Urrea este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă pe litera.ro și în librării.

În 1943, Irene Woodward își părăsește logodnicul abuziv din New York ca să se înroleze în echipele Crucii Roșii și să plece în Europa. În cursul instrucției se împrietenește rapid cu Dorothy Dunford, o vlăjgană din Midwest cu o prezență de spirit mușcătoare. Împreună fac parte dintr-un grup feminin de elită poreclit Păpușelele cu Gogoșelele, care, deplasându-se cu niște camioane adaptate pe linia frontului, le oferă soldaților afecțiune camaraderească și gustul mâncării de acasă.

Cele două prietene descurcărețe se alătură trupelor aliate care debarcă în Franța. Perioada petrecută în Europa le va aduce foarte aproape de moarte, de la Bătălia din Ardeni până la eliberarea lagărului de la Buchenwald. Datorită prieteniei sale cu Dorothy și poveștii de dragoste cu Hans, un temerar pilot de vânătoare american, Irene învață iarăși să aibă încredere în semeni. Cea mai fierbinte speranță a ei, tot mai fragilă cu fiecare zi, este ca toți trei să supraviețuiască nevătămați războiului.

Luis Alberto Urrea s-a inspirat din activitatea propriei sale mame pentru Crucea Roșie ca să relateze povestea uitată a eroinelor din cel de-Al Doilea Război Mondial. Oferind un portret emoționant al prieteniei și bravurii în împrejurări extrem de dificile, Un cântec pentru Irene demonstrează cu asupra de măsură că „talentul de povestitor al lui Urrea este excepțional“ (NPR).

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE NADINA VIȘAN

PARTEA ÎNTÂI
IATĂ CUM NE ADUCEM
AMINTE

Atunci Irene Woodward fugi din New York și plecă la război.

Era începutul lui octombrie 1943. Irene avea două zeci și cinci de ani. Își puse bine în agendă scrisoarea prin care era acceptată. Până în momentul acela nu mai făcuse niciodată voluntariat. Pe lângă scrisoare, în gean tă avea instrucțiunile să se prezinte la post de îndată ce ajungea la Washington, rezervarea camerei de hotel și programarea pentru consultul medical și vaccinurile de la Pentagon. Departamentul de Război nu‑i plătise biletul de tren. Nici Crucea Roșie. O parte din docu mente aveau ștampilate SECRET pe ele. Erau ascunse la fundul genții de umăr, pe care o purta peste valiza legată cu curele, cu catarame bine încheiate. Se simțea ca o creatură eliberată din captivitate și periculoasă. Nu știa nimeni că se înrolase, iar de plecat plecase când nu fusese nimeni atent. Era regina evadărilor.

Ținuse totul secret: fuseseră multe interviuri. Nu spusese nimănui că se duce la sediul filialei Atlantic Region pentru a fi verificată. Scrisorile de recomandare și le adunase pe ascuns, să nu știe familia ce face. Semnase un contract cu Crucea Roșie Americană. Avea să plece voluntară pe front și să ridice moralul trupelor.

Pe toată durata războiului plus încă șase luni, sau oricât de mult ar fi fost nevoie – asta în cazul în care nu căpăta vreo rană sau nu era concediată. Primise postul și i se ordonase să execute două săptămâni de instrucție la Universitatea Americană din Washington, D.C.

În dimineața în care plecase spre New York era în deajuns de răcoare ca să poarte o bluză albă cu mâneci lungi pe sub puloverul roșu‑deschis. Nu era ceva rău, mai ales că nu voia să se holbeze nimeni la brațele ei. Era bucuroasă că nu e nevoită să‑și ascundă fața într‑un batic. Se machiase cu mare grijă – se pricepea foarte bine să ascundă vânătăile. Era sigură că n‑o să observe nimeni. O să se creadă că plânsese nițel înaintea ple cării. Totuși, pentru orice eventualitate, își ridicase pe creștet niște ochelari de soare pe care prietenele ei îi numeau „ochelarii de camuflaj“. Cu lentile foarte întu necate. Aduceau cu cei pe care‑i purta Bette Davis în filme. Dacă era nevoie, hop, și‑i punea pe nas.

Inelul de logodnă îl aruncase în canalul de pe Twenty Eighth Street, la jumătatea distanței dintre Lexington Avenue și Central Park. De acolo luase taxiul pe întuneric. Probabil că inelul ei se rostogolea acum pe conducta care se vărsa în fluviu.

Înainte să se logodească, Irene plecase din Staten Island la Washington „ca să se descopere pe sine“, cum le spusese apropiaților. Într‑o familie în care decana de vârstă a mătușilor devenise celebră ca prima fe meie albă care explorase Amazonul, asta nu era ceva așa de neobișnuit.

Irene încercase mai multe cariere la Washington, dar fără succes, întrucât n‑avea stare și nu era niciodată mulțumită. Întâi lucrase ca secretară a unui senator.

Apoi se apucase să vândă bijuterii la un magazin de lux. Prea mândră ca să ceară familiei bani, încercase să facă și pe guvernanta într‑o familie de vază. Când se trezise însă într‑o seară că vinde bilete la un teatru de revistă și că se gândește serios să devină chelneriță într‑o cafenea, înțelesese că era timpul să se recunoască înfrântă și să se întoarcă acasă.

Ultimii trei ani muncise pe rupte în magazinul de antichități al mamei, ajungând să‑l administreze când ea era plecată după achiziții. Woodward’s Antiques era marea realizare a mamei sale, și Irene se bucurase să se alăture acestei cauze. Pentru familie, numele afișat ca un blazon pe firma magazinului era aproape chiar mai important decât bunurile dinăuntru. Le conferea femeilor un anumit statut în societate, căci nu erau nevoite să depindă financiar de bărbații cu care se căsătoreau. Întotdeauna erau, în primul rând, membre ale familiei Woodward și, în al doilea rând, importante figuri ma triarhale ale orașului New York.

Însă tocmai în acest magazin își întâlnise Irene pretendentul, fiul unei familii politice importante. După câteva întâlniri romantice încântătoare, cu șampanie, cine opulente și flori dăruite mamei, familia lui Irene decisese că tânărul corespundea perfect criteriilor. Mama își începuse campania de convingere, amintin du‑i lui Irene că timpul trece, deși nu avea decât două zeci și trei de ani în momentul în care fusese cerută în căsătorie.

Irene ținea la el, dar nu avea în plan să se mărite cu nimeni. Fusese martoră la căsniciile mamei și hotărâse că nu o tentează să încerce și ea. Locuia în apartamen tul mamei din oraș, situat la etajul doi al unei clădiri de cărămidă, unde mama stătea doar la ocazii speciale sau când venea să caute antichități pentru magazinul ei de pe Broadway. Irene înțelegea că nimeni din familie n‑ar fi fost de acord să trăiască împreună cu admiratorul ei. Ar fi fost scandalul secolului. Așa că nu s‑a mutat cu el. Ceea ce, bineînțeles, i‑a întărit hotărârea de a‑l strecura pe furiș în apartament ori de câte ori putea.

Acceptase cererea în căsătorie numai pentru că fuse se îmboldită de familie. Nu banii erau motivul – banii erau, în definitiv, ceva jenant. Nu că averea lui ar fi fost ceva rău, bineînțeles. Doar că asemenea lucruri nu se pomenesc într‑o conversație. Problema era diferența socială. Taică‑său, ofițer de marină, avea relații sus‑puse, fiind unul dintre consilierii apropiați ai lui Roosevelt. Iar fiul urma să fie un politician de succes. Familia își dorea să se mărite cu el, așa credea Irene. Cât despre logodnicul ei, acesta avea la rândul lui neamuri pe care
să le mulțumească – cu toții așteptau o nevastă bună, de același soi cu ei. Irene reușise să amâne nunta doi ani, iar acum uite ce se întâmplase.

Nu aveau să‑i privească cu ochi buni evadarea, și acest gând îi aduse un zâmbet pe chip în timp ce stătea ascunsă în penumbra taxiului. Aveau să fie revoltați, dar nu surprinși. Irene era bine‑cunoscută pentru eva dările ei – odată sărise pe fereastră de la etajul al doilea ca să evite un tată vitreg prea insistent, aterizând în zăpada de pe Staten Island, după care coborâse coasta ca să se refugieze în dumbrava ei secretă. Însă și mai spectaculoasă fusese următoarea zi de sâmbătă, când, după ce se certase la cuțite cu maică‑sa, golise cutia cu bani din cămară și plecase în oraș, de unde luase avionul până în West Virginia s‑o viziteze pe mătușa Sarah, pe care o sunase de la aeroportul din Charleston la aterizare. Avea treisprezece ani. Nimeni nu observase că lipsește până ce mătușa Sarah nu i‑a telefonat mamei s‑o întrebe câte zile are voie copilul să stea la ea.

Lui Irene îi scăpă un mic hohot de râs.

Călugărițele din Staten Island o îndemnaseră cândva să se autodepășească. Ce voiau să spună cu asta? Unde să pășească? Nu le luase în seamă. Așa cum nu luase în seamă nici sfatul de a scrie numele lui Isus pe o bucată de hârtie pe care s‑o pună în pantof, astfel încât fiecare pas să‑i fie o rugăciune. Ea nici măcar nu era catolică. Și iat‑o acum, de‑pășindu‑se.

Taxiul o purta prin întuneric în timp ce marginile nopții luau foc la răsărit și începeau să mocnească roșii printre clădiri.

Călătorea în tăcere.

Taximetristul o lăsă pe Seventh Avenue. O luă pe jos până la Penn Station, încercând să arate elegantă în timp ce se lupta cu bagajele. În cele din urmă dădu cu ochii de cele optzeci și patru de coloane făcute din tr‑un granit cu tentă rozalie. În această dimineață, vastul interior, proiectat după modelul băilor romane ale lui Caracalla, răsuna de zgomotul argintiu al pașilor și vocilor și al anunțurilor și al ușilor trântite. Avea să‑i lipsească New Yorkul.

Soarele se grăbise să se înalțe pe cer, în spate. Lumina se revărsa din bolțile tavanului, reverberând din pardoseală. Era o atmosferă străveche, de catedrală neștiută. Parcă redevenea copilul de șapte ani când intra acolo. Gara era bântuită de bătrâni și de băieți care vindeau ziare. Se perindau cu toții prin fața ei: multe pălării și multe accente și limbi stranii nemaiauzite. Pe bănci ședeau soldați și marinari care fumau. Cărucioarele cu bagaje împinse de hamali negri în uniforme ar fi putut trece drept chesoane militare. Privi lung labirintul acela mult îndrăgit. Ce Minotaur îi aținea calea? „Of, Irene, încetează cu prostiile astea pretențioase.“ Așa o mustrase el, cu un dispreț măsurat, în noaptea în care se dusese totul de râpă.

Îi dădu valizele unui hamal în uniformă pe holul principal și rămase cu geanta de piele pe umăr și cu poșeta pusă pe același umăr, una peste alta.

CE SPUN CRITICII

„În povestea echipelor din Autobuzele cu Gogoși… Urrea găsește mina de aur a oricărui autor de romane istorice: un spațiu gol dintr-o perioadă intens exploatată, în care poate să inventeze o poveste. Nu face caz de cercetările vaste pe care le-a întreprins, dar este limpede că a săpat adânc în arhive… Un povestitor de mare talent.“ THE NEW YORK TIMES BOOK REVIEW

„Un roman splendid, emoționant, care omagiază tăria și durabilitatea prieteniei feminine, în timp ce scoate la lumină una dintre poveștile pierdute despre participarea activă a femeilor la Al Doilea Război Mondial. Inspirat de istoria familiei sale, Urrea creează un portret de neuitat al curajului feminin în condiții de adversitate extremă.“ KRISTIN HANNAH

„Urrea valorifică o ramură plină de roade din arborele său genealogic în Un cântec pentru Irene, un roman de mare anvergură bazat în parte pe experiențele mamei autorului ca voluntară îndrăzneață și rebelă în echipele Crucii Roșii, așa-numitele Păpușele cu Gogoșele, pe câmpurile de luptă ale celui de-Al Doilea Război Mondial, precum și pe poveștile de dragoste – deopotrivă romantice și platonice – care au urmărit-o până acasă.“ ENTERTAINMENT WEEKLY

„Cu o veridicitate cinematică și o profundă înțelegere emoțională, Urrea le deschide ochii cititorilor față de voluntarele Crucii Roșii care au activat în Europa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, oferindu-le gogoși, cafea și prietenie ca acasă soldaților americani… Fanii ficțiunii istorice având ca temă perioada respectivă, care au o sumedenie de opțiuni, ar trebui să fie încântați de romanul viu și impresionant al lui Urrea despre realizările și curajul acestor eroine uitate.“ BOOKLIST

DESPRE AUTOR

LUIS ALBERTO URREA este finalist al Premiului Pulitzer pentru extraordinara carte de nonficțiune The Devil’s Highway, care a ajuns deja la a treizeci și patra ediție, și autorul a numeroase alte cărți de nonficțiune, poezie și ficțiune, inclusiv al romanelor de succes The Hummingbird’s Daughter și The House of Broken Angels, cel din urmă fiind finalist al Premiului Cercului Național al Criticilor. Pe lângă multe alte distincții, Louis Alberto Urrea este laureat al Premiului Academiei de Arte și Litere. Locuiește într-o suburbie a orașului Chicago și predă la Universitatea Illinois din Chicago.