Citește un fragment în avanpremieră din „Viața asta îți aparține” de Tatiana de Rosnay

Viața asta îți aparține de Tatiana de Rosnay a apărut la Editura Litera în luna septembrie, în colecția „Buzz Books” și spune povestea unei prietenii neașteptate.

El, optsprezece ani, băiat de familie bună, singur și visător. Ea, fără vârstă, fără adăpost, afectată de viață și de alcool. Totul îi desparte. Cu toate acestea, într-o zi, pe rue du Bac, la Paris, drumurile li se încrucișează. Contrar oricăror așteptări, între ei se leagă o prietenie extraordinară. Dintre cele care schimbă o viață. Dintre cele care făuresc pentru totdeauna o personalitate.

Să profite de șansă, să înfrunte misterul de familie care îl bântuie, acestea sunt lucrurile pe care Célestine i le va transmite lui Martin. Și multe altele…

Citește un fragment în traducere din limba franceză de Andreea Năstase

La optsprezece ani, pe Martin Dujeu nu‑l interesează prea mult fetele și cu atât mai puțin de examenul de bacalaureat. Nu pare să se bucure decât în prezența cățelului său beagle, Germinal, a prietenului său din copilărie, Oscar Duval, sau dacă aude numele lui Émile Zola.

Este un puști visător, înalt, cu părul blond‑platinat tuns periuță, cu mersul împleticit. Nasul coroiat, oche­larii groși și membrele interminabile îi dau aerul unui cocostârc letargic.

În fiece seară de marți Victor Dujeu își face o datorie din a‑și scoate fiul la masă în cartier, la restaurantul Mandarin de Jade, pe rue de Grenelle, unde încearcă, în van, să‑și înghită exasperarea pe care i‑o provoacă spectacolul găliganului prăbușit în fața pachețelelor de primăvară.

Nu atât somnolența aceasta îl scoate din sărite, cât faptul că întrevede pe chipul fiului său asemănări cu Kerstin. Martin a moștenit de la ea paloarea scandina­vă, care te face să te întrebi dacă posedă gene și sprân­cene. Tot de la ea a primit și această miopie jenantă (minus unu și jumătate la ochiul drept și minus unu la stângul), dar, pe cât de mult i‑a plăcut lui Victor Dujeu să se piardă în oceanul acelor pupile, pe atât de mult îl deranjează aceeași privire vagă la fiul său.

Kerstin și‑a pierdut viața într‑o catastrofă aeriană, la douăzeci și doi de ani. Corpul nu i‑a fost găsit niciodată printre cele ale celorlalți șaptezeci și cinci de pasageri. Martin avea doi ani pe atunci.

Își amintește silueta ei subțire și părul blond, alături de un parfum a cărui intensitate s‑a estompat cu tim­pul, aidoma unui buchet fanat, dar care apare uneori, la colțul unei străzi sau într‑un magazin, răscolind cu efluviile lui o rană niciodată pe deplin închisă.

Înălțimea de un metru și nouăzeci și opt de centi­metri, măsura patruzeci și șase la picior și nasul arcuit le‑a moștenit pe linie paternă, alături de ținuta cocâr­jată, cu umerii lăsați și toracele tras în spate, de parcă le‑ar fi fost interzis să stea drepți. Acestea sunt însă singurele aspecte unde tatăl și fiul se aseamănă, căci unul este bronzat, elegant și plinuț, pe când celălalt este slab, albicios și somnoros.

Martin îndură fără să pună la suflet batjocurile la adresa înălțimii sale și a ochelarilor groși, în spatele cărora abia distingi culoarea și forma ochilor. Adevărata diformitate, insurmontabilă din punctul lui de vedere, o reprezintă picioarele. Mai precis, degetele de la picioare.

Martin Dujeu are degetele de la picioare conecta­te între ele printr‑o peliculă fină de piele roz, atât de subțire încât ai putea s‑o tai cu foarfeca. În copilărie i s‑a povestit, cu cea mai mare seriozitate, că bizareria s‑ar fi datorat faptului că fusese conceput la Veneția. Într‑adevăr, părinții lui își petrecuseră luna de miere în cetatea dogilor, iar Martin văzuse lumina zile nouă luni mai târziu… O vreme, crezuse că toți copiii concepuți la Veneția se nășteau cu degetele palmate și se mândrise cu această particularitate.

Pe la cincisprezece ani, măcinat de complexe, alesese versiunea, mai credibilă, a medicului de familie, care pusese această ciudățenie pe seama „embriogenezei de­fectuoase“. Martin jurase să nu‑și mai expună nicio­dată picioarele în public, dar se văzuse nevoit să aleagă proba de înot la bacalaureat. Avea note mediocre, prin urmare nu putea rata ocazia să‑și amelioreze media. Timp de trei zile suferise ca un martir. În ziua probei de natație hotărâse să‑și păstreze șosetele, sub pretextul unei dermatite, ceea ce nu făcuse decât să atragă și mai abitir atenția asupra lui. Toți ochii păreau fixați asupra acestui gigant miop în șosete din lână bordo. Fusese invitat să le scoată imediat. O făcuse, cu moartea în suflet. Toate privirile se îndreptaseră spre picioarele lui, iar din mulțime se auziseră exclamații șocate.

– Dar ce se întâmplă cu picioarele dumneavoastră? Aveți labe de înot? îl întrebase indignat instructorul. Cum îndrăzniți să trișați la bacalaureat?

– Nu sunt labe de înot, răspunsese Martin resemnat. Așa sunt picioarele mele.

– Cum adică?

– Am degetele palmate.

– Aveți degetele… palmate?

– Da.

– Pot să pun mâna? Bărbatul se aplecase și ciupise pielea rozalie, apoi fluierase uluit: N‑am văzut nicio­dată așa ceva, dar este adevărat.

– Din păcate, suspinase Martin de‑a dreptul funebru.

Încă își amintește râsetele răutăcioase izbucnite din jurul lui. Râsete stinse rapid când oamenii văzuseră viteza cu care înota. Nota douăzeci din douăzeci, nici­odată acordată până atunci, le închisese pliscurile celor mai răi dintre ei.

Martin Dujeu plecase de la piscină cu capul sus, cu onoarea salvată, dar cu sufletul rănit.

„Am scris acest roman în 1990. Am pus manuscrisul într-o cutie, apoi l-am uitat. Până în ziua în care, cu ocazia unei mutări, ne-am regăsit. L-am recitit cu emoție și mi s-a părut că are o rezonanță specială astăzi. Iată-l, vi-l încredințez.“ (Tatiana de Rosnay)

Despre Tatiana de Rosnay

Tatiana de Rosnay, născută în 1961, în suburbiile Parisului, are origini engleze, franceze și ruse. Și-a petrecut copilăria la Paris și Boston, dar a studiat apoi în Marea Britanie. După terminarea facultății, s-a mutat la Paris, unde locuiește și astăzi. A lucrat o vreme ca jurnalistă pentru revista Vanity Fair, înainte de publicarea romanului de debut, L’Appartement temoin (1992), și a avut numeroase colaborări cu reviste precum Elle sau Psychologies.

A publicat mai multe romane în limba franceză, printre care Le Diner des ex (1996), Le coeur d’une autre (1998), Le Voisin (2000), La Memoire des murs (2003), Spirales (2004), Maka (2006). Succesul definitiv a venit odată cu apariția romanului Se numea Sarah (Sarah’s Key, 2007), prima carte scrisă de autoare în limba engleză. În 2010, romanul s-a bucurat de adaptarea cinematografică a lui Gilles Paquet Brenner, cu Kristin Scott Thomas în rolul principal.

A continuat să scrie în engleză și franceză, următoarele romane apărute fiind Vieți secrete (A Secret Kept, 2009), Rose (2011), A l’encre russe (The Other Story, 2014)și Anotimpul ploilor (The Rain Watcher, 2018).

De aceeași autoare: