Citește un fragment în avanpremieră din „Viața mea în libraria Morisaki“, de Satoshi Yagisawa

Viața mea în librăria Morisaki, de Satoshi Yagisawa, este noua apariție editorială Litera, colecția Folio. Cartea este disponibilă în librăriile din țară și pe litera.ro

Jimbōchō, Tōkyō. Cartierul librăriilor și al anticariatelor, un veritabil paradis pentru cititorii pasionaţi. Un colț de lume liniștit și atemporal, aflat la numai câțiva pași de metrou și de marile clădiri moderne ale capitalei. Şiruri întregi de vitrine pline de cărți, noi sau la mâna a doua. Nu toată lumea cunoaște cartierul, oamenii fiind atrași mai cu seamă de Ginza sau de miile de lumini din Shibuya.

Deși locuiește de ani buni în Tōkyō, Tatako – o fată de douăzeci și cinci de ani, cu o viață destul de monotonă – nu a frecventat niciodată acea parte a orașului. Totuși, aici este situată librăria Morisaki, care se află în familia ei de trei generații. O prăvălioară cu cărți, într-o clădire veche din lemn, cu o cameră la etaj, folosită ca depozit. Este regatul lui Satoru, unchiul excentric al lui Tatako. Entuziast și cam zăpăcit, el își dedică viața cărților și librăriei Morisaki, mai cu seamă după ce soția lui l-a părăsit. Spre deosebire de unchiul ei, Tatako s-a lăsat pradă depresiei și nu a mai ieșit din casă de când iubitul ei i-a spus că vrea să se însoare cu o altă femeie. Satoru este cel care îi aruncă un colac de salvare, propunându-i să se mute la primul etaj al librăriei. Tatako, o tânără câtuși de puțin interesată de lectură, se trezește brusc trăind printre munți de cărți gata oricând să se prăbușească și printre clienți enervanți, care o iau tot timpul la întrebări și îi citează scriitori necunoscuți.

Citește și: Bedros Horasangian despre „Viața mea în librăria Morisaki” de Satoshi Yagisawa

Printre discuțiile din ce în ce mai pătimașe despre literatura japoneză modernă, întâlnirea întâmplătoare, într-o cafenea, cu un necunoscut timid și secretele poveștii de dragoste a lui Satoru, Tatako va descoperi treptat un mod de a comunica și de a relaționa care pleacă de la cărți și ajunge la inimă și un stil de viață mai intim și mai autentic, fără teama de a spune ce gândești și de a lăsa în urmă trecutul.

Citește un fragment în traducere de Iolanda Prodan

„Am locuit în librăria Morisaki de la începutul verii până în primăvara anului următor. Instalată într‐o cameră liberă de la etaj, am trăit literalmente îngropată între munți de cărți. Întunecoasă, îngustă și sufocantă, odaia păstra un iz de cărți vechi și igrasie. Cu toate astea, nu am uitat niciodată zilele petrecute acolo. Fiindcă știu că viața mea adevărată a început în librăria Morisaki. Nu am nicio îndoială că, dacă nu aș fi trăit acolo o vreme, viața mea ar fi fost mult mai searbădă, banală și deprimantă.

Un loc important, de neuitat – asta înseamnă pentru mine librăria Morisaki.

Amintirile acelor zile mi‐au rămas proaspete și vii în memorie. Totul a început brusc, ca un fulger pe un cer albastru și senin.

Ba nu, adevărul e că, pentru mine, prologul a fost dramatic, mai șocant decât dacă aș fi văzut că plouă cu broaște. În ziua aceea, Hideaki, iubitul meu, cu care eram cam de un an, m‐a anunțat într‐o doară:

–Eu… mă însor.

Instantaneu, în minte mi‐au răsărit un milion de semne de întrebare. N‐aș fi fost uimită dacă ar fi spus: „Hai să ne căsătorim“. Chiar și un „Vreau să mă însor“ ar fi avut o logică. Dar „Mă însor“ suna, fără doar și poate, straniu. De vreme ce căsătoria e un angajament care presupune acordul a doi oameni adulți, eram convinsă că nu se exprimase corect. Și‐apoi ce era cu tonul ăla nonșalant, ca și cum mi‐ar fi spus: „Azi am găsit pe stradă o monedă de o sută de yeni“.

Era o seară de vineri, la jumătate lunii iunie. La sfârșitul săptămânii de muncă, luam cina la un restaurant italienesc din Shinjuku. Situat la ultimul etaj al unui hotel, era localul nostru preferat, căci puteam admira panorama orașului scăldat în luminile strălucitoare ale nopții. Eu și Hideaki lucram la aceeași firmă. Se angajase cu trei ani înaintea mea și mi‐a picat cu tronc de când m‐am angajat. Când era lângă mine, inima îmi sărea din piept, ca și cum ar fi făcut salturi de pe trambulină. Prezența sa era un motiv suficient pentru ca în seara aceea să mă simt într‐al nouălea cer, savurând un pahar de vin bun, la o întâlnire doar în doi, în sfârșit, după mult timp de când nu mai ieșiserăm împreună.

Dar a apărut imprevizibilul.

–Poftim?

Atât am fost în stare să bâigui, aproape pe negândite, căci eram sigură că nu auzisem bine.

–La anul mă însor, mi‐a repetat el, relaxat.

–Deci cine cu cine se căsătorește?

–Eu. Mă însor cu iubita mea.

„Ha?“, am făcut în sinea mea, încasând lovitura din plin.

–Și cine e iubita ta?

Fără nicio remușcare, a rostit numele unei colege din alt departament al firmei noastre, care se angajase odată cu mine. Era o dulceață de femeie, genul ăla care te face să o iei strâns în brațe de cum o vezi în fața ta.

Eu eram la polul opus: deșirată, cu trăsături prea banale. Practic, nu reușeam să înțeleg de ce mai era cu mine, dacă avea o relație cu o asemenea femeie adorabilă. Mi‐a explicat că relația lor dura de doi ani și jumătate. Cu alte cuvinte, fusese cu ea mai mult decât cu mine. Firește că nu știam că avea o iubită și nici nu bănuiam că ar fi fost posibil să aibă pe cineva. Nimeni din firma noastră nu știa că noi doi eram împreună. Discreția mi s‐a părut cea mai bună strategie, ca să evităm remarcile răutăcioase ale colegilor, însă, pentru el, nu am fost niciodată iubita oficială, ci doar o tipă cu care se distra. Fusesem eu naivă sau el, un nemernic? În orice caz, își cunoscuseră deja părinții unul altuia, iar peste o lună urmau să se logodească oficial. Mă luase cu amețeală, iar capul îmi vuia, ca și cum un călugăr budist ar fi tras un clopot uriaș în țeasta mea.

–Știi, familia ei insistă că ar fi bine să facem nunta în iunie, altfel nu o să reușim să ne căsătorim anul ăsta. Așa că, de acum…
Ascultam absentă cum turuia și aveam senzația că vorbele îi cădeau pur și simplu din gură.

–Mă bucur pentru voi, am mormăit, șocată eu însămi de propriu‐mi răspuns.

–Oh, thank you! Dar, Takako, noi putem să ne mai întâlnim, mi‐a spus, tot numai un zâmbet. Ca de obicei, chipul său surâzător trăda nepăsare și o aroganță caracteristică vedetelor sportive.

Dacă am fi jucat într‐o telenovelă siropoasă, ar fi fost scena perfectă în care să mă ridic și să‐i arunc un pahar cu vin drept în față. Însă eu nu am știut niciodată cum să‐mi exprim sentimentele.“

Despre „Viața mea în libraria Morisaki“

„Așteptând la semafor, am privit curioasă în jur. Peisajul mi s-a părut ciudat: de-o parte și de alta a bulevardului (unchiul îmi spusese că se cheamă Yasukuni), erau numai librării și anticariate, perete în perete. Oriunde aș fi întors capul, la dreapta sau la stânga, erau numai prăvălii cu cărți.

De obicei, abia dacă vedeai câte o librărie pe o stradă, dar, acolo, mai mult de jumătate din clădiri adăposteau prăvălii cu cărți. Firește, erau și librării uriașe, precum Sanseidō sau Shosen, dar cele care îmi atrăgeau atenția erau anticariatele mici și înghesuite unele în altele, care păreau strivite de clădirile impunătoare. În direcția opusă, spre Suidōbashi, câțiva zgârie-nori găzduind birouri făceau priveliștea și mai stranie.

Uimită de locul în care ajunsesem, am traversat strada pe la trecerea de pietoni plină de corporatiști ieșiți să mănânce în pauza de prânz și am început să merg pe trotuar, prin fața unui șir lung de librării. Pe la jumătatea drumului m-am oprit, așa cum mi-a spus unchiul Satoru, și am intrat pe o stradă mai mică, Sakura, plină și ea de prăvălioare cu cărți. «Am ajuns în raiul anticarilor», mi-am spus în sinea mea.“ Viața mea în librăria Morisaki, Satoshi Yagisawa

Despre Satoshi Yagisawa

Satoshi Yagisawa (Chiba, Japonia, 1977) locuiește în Tōkyō. Romanul său de debut, Viața mea în librăria Morisaki, a câștigat premiul literar Chiyoda și a fost ecranizat. În prezent, este în curs de publicare în 22 de țări.