Citește un fragment în avanpremieră din ,,Vila Secretelor” de Annes Jacobs

,,Vila Secretelor” de Anne Jacobs este noua apariție editorială Litera, colecția Blue Moon. Cartea este disponibilă pe litera.ro și în librării.

Augsburg, toamna anului 1913. O fată îmbrăcată sărăcăcios se apropie de impunătoarea Vilă Melzer. Este Marie Hofgartner, venită pentru a se angaja ca slujnică în bucătărie. Regulile de gospodărire ale fastuoasei vile o impresionează pe tânăra care a crescut într-un orfelinat. Familia fabricantului de textile Johann Melzer are o echipă completă de servitori, în rândul cărora Marie își va găsi cu greu locul la început. Dar într-o bună zi, Katharina, fiica de optsprezece ani a familiei Melzer, care așteaptă cu nerăbdare noul sezon al balurilor pentru a fi prezentată în societate, începe să o îndrăgească pe Marie. Și nu doar ea. Când Paul, moștenitorul industriașului, student la München, o întâlnește pe fata cu ochi mari și negri, pacea din Vila Melzer riscă să se destrame. Totuși, nimeni nu bănuiește motivele pentru care capul familiei a adus-o pe fată în propria casă…

Vila secretelor este o saga de familie emoționantă, pentru fanii unor autoare precum Kate Morton, Lucinda Riley sau María Dueñas, care a captivat deja milioane de cititori.

CITEȘTE UN FRAGMENT ÎN TRADUCERE DE VALENTINA GEORGESCU

CAPITOLUL 1

După ce lăsase în urmă Jakobentor, încetini pașii din ce în ce mai mult. Aici, la marginea dinspre răsărit a orașului, era o altă lume. Nu liniștită și adunată ca pe străduțele de la periferie, ci zgomotoasă și agresivă. Fabricile se înșirau ca niște cetăți medievale pe terenurile dintre cursurile pâraielor, fiecare înconjurată de câte un zid, ca nu cumva vreun nepoftit să‑i încalce teritoriul, iar vreun muncitor să treacă neobservat. În interiorul acestor fortărețe, existau o trepidație și o larmă neîncetate, coșurile împrăștiau în aer fum negru, iar în hale motoarele duduiau zi și noapte. Marie știa din experiență că cine muncea acolo se prefăcea într‑o pietricică cenușie. Asurzit de huruitul mașinilor, orbit de vârtejurile de praf, amuțit de vidul din propria minte.

„Este ultima ta șansă!“

Marie rămase pe loc și privi clipind în soare fabrica de textile Melzer din fața ei. Câteva ferestre sclipeau în lumina dimineții de parcă îndărătul lor ar fi ars un foc, deși zidurile erau gri, iar la umbra lor, halele păreau de‑a dreptul negre. În schimb, vila părea luminoasă cu cărămida ei roșie, un adevărat castel în mijlocul unui parc pătat de culorile toamnei.

„Este ultima ta șansă!“ De ce repetase domnișoara Pappert lucrul ăsta de trei ori seara trecută? De parcă altfel pentru Marie nu ar mai fi rămas decât varianta închisorii ori a morții, dacă și de data asta era concediată. Cuprinse mai bine cu privirea frumoasa clădire, dar dispăru deodată dinaintea ochilor ei, contopindu‑se cu pajiștile și cu copacii din parc. Nici nu era de mirare. Se simțea încă slăbită după hemoragia din urmă cu trei săptămâni, iar în dimineața aceea, de atâta emoție, abia dacă mâncase ceva.

„Așadar“, își spuse ea. „Măcar este o casă frumoasă, iar eu nu va trebui să cos, ci să fac alte lucruri. Și dacă o să mă trimită în fabrică, atunci o să fug și gata. Niciodată în viața mea nu mai am de gând să mă mai lupt douăsprezece ore pe zi cu o mașină de cusut neagră plină de ulei, la care firul se rupe tot timpul.“

Așeză mai bine bocceaua pe umăr și se îndreptă încet spre intrarea parcului. Poarta de fier învechită, cu lujeri de flori în tortocheați, era larg deschisă, invitându‑te parcă înăuntru. Aleea traversa parcul, terminându‑se într‑o piațetă pavată, în mijlocul căreia se găsea un rond de flori. Nu se vedea nimeni prin preaj mă, însă de aproape, vila părea și mai impresionantă, mai ales coloanele ei înalte cât două etaje, care sprijineau balconul cu parapet de piatră – probabil că de acolo, patronul fabricii ținea de revelion un discurs în fața muncitorilor. Aceștia se holbau cu venerație la el și la consoarta lui înfofolită în blănuri. Poate că primeau și câte‑o tărie, ori bere gratis în zilele de sărbătoare. Vin spumant sigur nu, căci patronul fabricii bea șampanie doar cu familia sa.

Of, de fapt ea nu voia să lucreze acolo. Când privi în sus la norii de deasupra, avu impresia că toată clădirea aceea de cărămidă vine peste ea, gata să o strivească. Dar era ultima ei șansă. Așa că nu avea de ales. Marie studie fațada vilei. În dreapta și în stânga coloanelor se afla câte o ușă, intrările pentru servitori și pentru aprovizionare.

În timp ce cumpănea pe care dintre cele două uși ar fi trebuit să intre, auzi în spatele ei huruitul unui motor de automobil. O limuzină neagră trecu foarte aproape pe lângă ea. Sări speriată într‑o parte și întrevăzu chipul șoferului. Era tânăr și purta un chipiu cu o cocardă aurie.

„Aha“, își zise ea. „A venit să‑l ia pe patron să‑l ducă la birou, deși fabrica e la doi pași, cel mult zece minute de mers. Dar un boier așa de bogat nu merge pe jos, că i se murdăresc pantofii scumpi și paltonul cel prețios.“

Curioasă și puțin invidioasă, se uită la ușa de sub coloane, care se deschise în clipa aceea. Apăru o slujnică în rochie neagră, cu șorț și bonetă albă peste părul frumos strâns la spate. Apoi, două doamne în paltoane lungi cu gulere catifelate de blană, una în roșu‑închis, cealaltă în verde‑deschis. Pălării de vis, cu flori și voaluri, iar când urcară în limuzină, li se văzură botinele din piele brună. Un domn veni în urma celor două – nu, nu putea fi directorul fabricii, era mult prea tânăr. Poate că era soțul uneia dintre dame? Sau fiul fabricantului? Purta un palton maro scurt de toată ziua și o geantă pe care o așezase cu un gest nonșalant pe plafonul automobilului, după care urcă. Cât de ridicol se agita șoferul de colo‑colo, deschizând portierele, oferindu‑le divelor mâna, de parcă, fără ajutorul lui, nu s‑ar fi putut așeza pe scau nele tapițate. Era clar că damele acelea erau firave ca niște bezele. Dacă s‑ar fi pornit din senin o ploaie torențială, le‑ar fi topit pe loc și ar fi dispărut. Ce păcat că azi nu ploua!

După ce urcară toți în automobil, șoferul porni și ocoli rondul de flori, în care se iveau asteri roșii, dalii roz și iarbă neagră. După manevra lentă, mașina se îndepărtă huruind în direcția porții. Trecu atât de aproape pe lângă Marie, că îi atinse cu scara ieșită în afară fusta fluturată de vânt. Ochi cenușii ai bărbatului o priviră cu o curiozitate nedisimulată. Tânărul își scosese pălăria, iar părul ondulat cu o tunsoare neglijentă și mustăcioara ce i se întrezărea deasupra buzei îi dădeau aerul unui student nepăsător. Îi zâmbi Mariei, pe urmă se aplecă și îi spuse doamnei în roșu ceva ce stârni râsul tuturor. Să fi fost oare vreun comentariu pe seama fetei prost îmbrăcate, cu bocceaua pe umăr? Marie simți un junghi în piept și trebui să se lupte din nou cu impulsul de‑a face stânga împrejur și de‑a fugi înapoi la orfelinat. Dar nu avea încotro.

Automobilul lăsă în urmă un miros de benzină și cauciuc încins, iar lui Marie îi veni să tușească. Ocoli hotărâtă răzorul de flori, se apropie de intrarea din stânga și bătu cu ciocănelul din fier forjat negru. Nu se întâmplă nimic – probabil că erau toți la muncă, la urma urmei, era deja aproape zece. După ce ciocăni de două ori fără nici un rezultat, se decise să intre pur și simplu, când auzi, în sfârșit, niște pași.

– Sfântă Fecioară Maria, a venit fata nouă. De ce nu‑i deschi de nimeni? Biata fată nu cutează să intre…

Vocea era tânără și subțire. Marie o recunoscu pe slujnica ce deschisese mai devreme ușa cucoanelor. Era blondă și rozalie în obraji, robustă și radiind sănătate, cu un zâmbet inocent pe fața mare, venită probabil din vreunul dintre satele învecinate, căci cu siguranță nu era copil de oraș.

– Intră, intră. Nu te sfii. Marie ești, așa‑i? Eu îs Auguste, a doua fată în casă. De un an de zile deja.

CE SPUN CRITICII

„O familie a unui mare industriaș de la începutul secolului XX: gelozie, intrigi, secrete întunecate și o mare dragoste. Vila secretelor este un roman care atrage cititorul de la prima până la ultima pagină.“ Sarah Lark

„Prin scriitura ei fluidă, Anne Jacobs știe să-și seducă cititorii și să-i transporte în lumea înaltei societăți din urmă cu un secol, cu toată strălucirea, dar și cu umbrele sale.“ Weilheimer Tagblatt

DESPRE AUTOARE

ANNE JACOBS s-a născut și a crescut în Saxonia Inferioară, iar mai târziu s-a mutat în zona munților Taunus, unde locuiește de mulți ani. A studiat muzica și limbile străine, a promovat examenele de grad I și II pentru a deveni profesoară de liceu și a lucrat într-o librărie. S-a căsătorit și are doi copii. A început apoi să scrie, mai întâi poezii și povestiri, iar mai târziu romane. A publicat peste treizeci de romane la diverse edituri importante, care au fost traduse în numeroase limbi și au devenit bestsellere internaționale. Consideră scrisul o meserie minunată, care îi oferă multă libertate, dar în același timp cere o autodisciplină dură. Dedică șase până la opt ore pe zi scrisului, lucrând chiar și în weekenduri și de sărbători.