Citește un fragment în avanpremieră din „Violonista de la Auschwitz” de Ellie Midwood

Violonista de la Auschwitz de Ellie Midwood este un roman Inspirat dintr-o poveste adevărată, ce prezintă istoria uneia dintre cele mai neînfricate și memorabile eroine, Alma Rosé, care prin curajul ei a salvat numeroase vieți, redându-le speranța celor care uitaseră până și sensul ei.

La Auschwitz, fiecare zi este o luptă pentru supraviețuire. Alma este deținuta cu numărul 50381, număr tatuat cu cerneală albastră pe pielea ei. Este înghesuită laolaltă cu zeci de mii de alți prizonieri, separată de cei pe care-i iubește și azvârlită într-un labirint de sârmă ghimpată. Aici, în fiecare zi, oamenii dispar și nimeni nu-i va mai vedea vreodată. Tragedia pe care o trăiește acum este la ani-lumină de viața pe care o ducea înainte. Violonistă de renume, Alma fascina publicul cu reprezentațiile ei. Dar când naziștii au luat cu asalt Europa, nici talentul și nici reputația ei nu au reușit s-o salveze… Atunci când șefa lagărului pentru femei o numește pe Alma în fruntea orchestrei feminine, care trebuia să susțină concerte pentru ofițerii naziști de rang înalt, precum și să-i însoțească în acordurile muzicii pe prizonierii care mergeau spre muncă silnică, Alma refuză inițial să joace acest rol ingrat. Curând însă se răzgândește, când își dă seama ce putere ar dobândi astfel: aceea de a salva multe tinere din gherele morții și de a obține rații suplimentare de mâncare pentru deținutele înfometate.

O carte pe zi: „Gemenele de la Auschwitz” de Affinity Konar

Așa ajunge Alma să-l cunoască pe Miklós, un talentat pianist maghiar. Și în mijlocul deznădejdii, cei doi reușesc să găsească împreună o rază de fericire, grație repetițiilor comune, a biletelor secrete și a concertelor pe care le susțin unul lângă altul – în timp ce se roagă ca, într-o bună zi, tot acel calvar să ia sfârșit. Dar la Auschwitz, moartea plutește în aer, iar suferința este unica certitudine… Va putea supraviețui dragostea lor într-un asemenea loc lipsit de speranță?

Citește un fragment în avanpremieră în traducere din limba engleză de Adina și Gabriel Rațiu

În după‑amiaza cețoasă, prizonierii din Blocul 10 așteptau în tăcere, toropiți de căldură. Din când în când, o deținută asistentă trecea agale printre ei, să verifice dacă a mai murit cineva. Nu era zi să nu apară cadavre noi. Alma nu le ținea socoteala – avea destu­le griji din cauza febrei care o chinuia – dar, printre frânturi de somn, le auzea pe asistente când le dădeau jos din paturi. Unii dintre acești oameni erau deja bol­navi când, asemenea Almei, fuseseră urcați în tren la Drancy, lagărul intermediar francez. Alții se îmbolnă­viseră pe drum, ceea ce nu era de mirare, căci fuseseră înghesuiți ca sardelele, câte șaizeci într‑un vagon pen­tru vite. Alții muriseră în urma experimentelor ratate, când erau deja la Auschwitz.

Alma își roti încet privirea prin cameră. Era mărișoară, cu paturi atât de apropiate încât asistentele abia reușeau să se strecoare printre ele. Dar cel mai insupor­tabil era mirosul, duhoarea cumplită și pătrunzătoare, de sudoare râncedă, respirație fetidă, carne putredă și haine murdare, care‑ți întorcea stomacul pe dos.

Spre deosebire de celelalte, grupul Almei nu fusese plasat în carantină la sosire. Nici nu fusese trimis di­rect la camerele de gazare. În schimb, avusese norocul îndoielnic de a ajunge aici, în Blocul Experimental – o clădire din cărămidă, cu două etaje și ferestre acoperite, ca să‑i ascundă secretele sinistre de privirile curioșilor.

Uneori, asistentele se milostiveau de ei și deschideau pentru câteva minute ferestrele, ca să mai aerisească sălile. De cele mai multe ori, însă, asta mai rău le făcea. Atrase de mirosuri, roiuri de muște și țânțari năvă­leau înăuntru și atacau trupurile costelive, împrăștiind boli și chinuindu‑le pe femeile suferinde cu bâzâitul și înțepăturile lor. Cu cât mai multe răni infectate, cu atât mai multe cadavre ridicate de infirmierele rase pe cap, dintre care una nota întotdeauna numerele decedaților în fișele ei, ca să le arate mai târziu superiorului lor, doctorul SS Clauberg. Sinistrul regulament german, aplicat de deținuții evrei. Alma remarcase rapid ironia acestei situații triste.

În prima zi petrecută în blocul ei, ceruse cu naivitate niște medicamente împotriva febrei, dar nu primi­se decât hohote de râs. Cu toată demnitatea posibilă în asemenea împrejurări – o sarcină complicată pentru un om care fusese tuns ca o oaie și primise un număr în locul numelui său – întrebase de aparatele radiologice pe care le observase în două săli de la parter, dar asis­tentele deținute o ignoraseră și de data aceasta.

– Vezi‑ți de treabă, fu singurul răspuns pe care‑l primi de la Blockälteste Hellinger, o femeie blondă, cu față severă și banderolă de responsabil de bloc pe brațul stâng.

Era destul de clar că asistentele, deși prizoniere la rândul lor, nu se grăbeau să se împrietenească cu nou‑venitele.

– Știu că nu suntem la Ritz, dar ospitalitatea lasă mult de dorit, îi replică sec Alma.

Luată prin surprindere, asistenta ridică ochii din fișă și se uită mirată la proaspăta deținută. Întregul bloc amuți numaidecât. Toți ochii se îndreptară spre ea. Reacția celorlalte îi dădu de înțeles Almei că aici nu prea se întâmpla ca cineva să dea replica.

– Deportată din Franța? întrebă Hellinger, măsu­rând‑o cu o privire de gheață.

Vorbea germana corect, dar cu un puternic accent unguresc.

– M‑am gândit eu. Toate pațachinele cu nasul pe sus vin de‑acolo.

– Din Austria, răspunse Alma, zâmbind.

– Și mai grozav. Aere de imperialiști. O să te pună SS‑ul cu botul pe labe rapid, Înălțimea Ta.

– Abia aștepți, nu‑i așa?

Spre mirarea ei, Hellinger ridică din umeri, indiferentă.

– Puțin îmi pasă. M‑au pus responsabilă de bloc ca să mă ocup de disciplină, nu ca să‑mi bat capul cu voi. Jumătate dintre voi o să dați ortul popii până la sfârșitul săptămânii viitoare, iar cealaltă jumătate o să fumege pe coș în următoarele trei luni, asta dacă aveți noroc și supraviețuiți atât după intervenție.

Intervenție.

Alma știa că există un salon postoperator alături, dar nu aveau voie să intre în el.

– În acest caz, mă ofer voluntar, zise ea, doar ca să‑i facă în ciudă.

Asemenea unui animal încolțit, mârâia și își arăta colții, într‑un ultim efort de a‑și păstra iluziile zadar­nice – nu atât ca să‑și rănească dușmanul, cât pentru a se convinge singură că nu îi e frică.

O carte pe zi: „Băiatul care l-a urmat pe tatăl său la Auschwitz” de Jeremy Dronfield

Despre Ellie Midwood

Ellie Midwood este o scriitoare de ficțiune istorică premiată, autoare a mai multor romane devenite bestselleruri, printre care se numără Violonista de la Auschwitz (The Violinist of Auschwitz), Fata care a evadat de la Auschwitz (The Girl Who Escaped from Auschwitz), The Girl Who Survived și The Girl on the Platform. 

Este poliglotă și pasionată de yoga și de istoria Germaniei naziste. Ellie locuiește în New York împreună cu logodnicul ei.