A.J.R. Waterston
Citește un fragment în avanpremieră din volumul „Istoria Holocaustului. Desființarea omului: de la ascensiunea lui Hitler până la execuția lui Eichmann“ de Ovidiu Raețchi
Volumul Istoria Holocaustului. Desființarea omului: de la ascensiunea lui Hitler pana la execuția lui Eichmann, scris de Ovidiu Raețchi și apărut la Editura Litera în colecția „Kronika“, este o sinteză a celei mai cutremurătoare crime din secolul XX: anihilarea deliberată, printr-o veritabilă „bandă industrializată a morții“, a unui întreg popor.
Cartea trece în revistă originile intelectuale ale nazismului, psihologia lui Hitler – pe care autorul îl numește „asasinul zero“, sursa absolută a Holocaustului – și politicile antisemite ale fiecărui stat european, din Germania până în România, din Scandinavia până în Italia, din Franța până în Grecia și în Ungaria. Un loc special îl ocupă etapele în care conducătorii celui de-al Treilea Reich au ajuns să conceapă Soluția Finală și modul în care aceasta a fost aplicată în lagărele de exterminare de la Chełmno, Bełzec, Sobibór, Treblinka, Majdanek și Auschwitz-Birkenau. „Holocaustul prin gloanțe“, comis de naziști cu precădere în Uniunea Sovietică, este reconstituit prin numeroase relatări ale supraviețuitorilor și ale martorilor, în vreme ce legile antisemite care pregătesc Shoah-ul sunt analizate în detaliu.
„Tot acest proces genocidal – discriminarea, eliminarea din societate, ghetoizarea, înfometarea, împușcarea, gazarea – a început însă prin discurs. Orice genocid este, la început, un genocid al cuvintelor“ – iată avertismentul oferit de această nouă istorie a Holocaustului. „Ceea ce nu au înțeles toți cei care îl aclamau pe Hitler – inclusiv Heidegger, care avea toate datele să înțeleagă – era faptul că desființarea unui om, așa cum o numește Primo Levi, însemna în fapt desființarea întregii umanități. Că acesta era chiar opusul principiului talmudic rostit ulterior în onoarea salvatorilor din Holocaust – precum Oskar Schindler sau Raoul Wallenberg: Cine salvează o viață salvează lumea întreagă. Cine desființează un om desființează umanitatea întreagă. Acesta a fost marele truc al Führerului. Toți ceilalți – proclamați de la Berlin ca fiind aleși, rase superioare, supraoameni – s-au năpustit la chemarea acestuia asupra evreului, care, spunea Hitler, era mai-puțin-om decât ei. Surpriză însă: evreul era un om ca toți oamenii, iar dezumanizarea lui era doar un șiretlic prin care oricine altcineva devenea dezumanizabil.“
Citește un fragment în avanpremieră
Pentru istoricii „structuraliști“, Holocaustul a reprezentat o radicalizare in spirală a celui de‑al Treilea Reich (sau un „radicalism cumulativ“). Nu a existat, conform acestei viziuni, un plan predefinit, limpede conturat și perfect centralizat care să conducă spre Soluția Finală, ci, mai degrabă, fiecare decizie antisemită implementată de naziști la nivel central și local a născut, in fapt, o problemă mai mare – care a impus o nouă decizie catastrofală. La inceputul acestui lanț, care a dus in final spre camerele de gazare, a fost cuvantul: discursul antisemit care l‑a făcut pe Hitler cancelar. Chiar dacă, prin cine știe ce miracol, naziștii s‑ar fi gandit să nu apeleze la politici antisemite din momentul in care au ajuns la putere, acest lucru era aproape cu neputință de evitat: electoratul din nucleul lor dur, fanatizat de violența verbală a Fuhrerului, aștepta măsuri impotriva evreilor, ba chiar trecuse la agresiuni individuale (Einzelaktionen) aflate in conflict cu nevoia de ordine a statului german – și nu intotdeauna dirijate de SA. Pentru că se ocupa de propagandă, Goebbels ințelesese mai bine decat alții acest proces cand arăta că „oricine spune A trebuie să spună și B… De la un punct incolo, Judenpolitik (politica in privința evreilor) iși urmează cursul propriu.“
Discursul a generat așadar un orizont de așteptare fatal pentru primele discriminări ale evreilor: boicotarea comerțului, interdicția de a practica meserii de prestigiu, izolarea. Discriminarea parțială nu a făcut insă decat să o pregătească și să o instige pe cea totală, pentru că se găseau intotdeauna cetățeni ultragiați de resturile de umanitate permise nonarienilor. Dacă nu ai dreptul să mergi la piscină sau la plajă, de pildă, pentru că ești considerat periculos, nu e la fel de riscant să poți urca in tramvai? O celebră dilemă a demnitarilor naziști era dacă evreii care călătoreau in Reich ar fi trebuit să beneficieze in trenuri de un compartiment propriu, segregat, pentru a nu se amesteca cu călătorii germani; dar ce se intamplă, se intrebau ei, dacă trenul e plin și arienii sunt nevoiți să stea in picioare, in timp ce evreii se bucură de locuri in cușeta lor izolată? Galceava dintre Goebbels și Goring pe acest subiect a fost atat de mare, incat a trebuit tranșată de Hitler. (Scandalul compartimentului evreiesc a fost, oricum, o secvență din etapa nazismului „moderat“, care accepta ideea că un evreu ar putea să trăiască și să circule prin Germania; la scurt timp, cand radicalismul a continuat să urce pe spirala genocidală, evreii din Reich au fost urcați in vagoane pentru marfă sau pentru vite și au fost trimiși in lagăre de exterminare. Nici un demnitar nazist nu a protestat impotriva acestor garnituri de tren rezervate acum exclusiv evreilor.)
Din astfel de dileme a apărut excluderea deplină din societate – interdicția de a mai călca in parcuri, restaurante, hoteluri, ba chiar de a mai merge pe stradă. Evreii au fost inchiși in ghetouri sau in lagăre și au fost marcați cu Steaua lui David. Și‑au pierdut drepturile civile și posibilitatea de a munci. Proprietățile lor au fost confiscate.
Numai că – intocmai ca in cazul cușetei segregate din tren – această politică impusă de naziști a sfarșit indignandu‑i tot pe ei. Erau acum in situația de a asigura hrană pentru ghetourile in care inchiseseră niște oameni cărora le confiscaseră proprietățile, precum și dreptul de a lucra. Deși evreii erau obligați să muncească in interesul Reichului și primeau mai puțin de jumătate din rația de calorii necesară pentru supraviețuire, naziștii considerau o ofensă ideologică faptul că tocmai ei erau nevoiți să ii hrănească. Nu erau dispuși să sacrifice o parte din caloriile destinate soldaților de pe front pentru evrei. Intr‑un memoriu intocmit de Rolf‑Heinz Hoppner despre situația din Warthegau, destinat lui Eichmann, acesta scria: „Există pericolul ca, in iarna care vine, să devină imposibil să hrănim toți evreii. Trebuie luat serios in considerare dacă nu cumva cea mai umană soluție nu ar fi să terminăm cu toți evreii nepotriviți pentru muncă prin niște mijloace rapide. Acest lucru ar fi, in mod categoric, mai plăcut decat să ii lăsăm să moară de foame.“
Totuși, pentru că erau prea ocupați cu Operațiunea Barbarossa, chiar asta au ales să facă: să‑i lase să moară de foame. Sau să‑i impuște in mari masacre – mii de oameni executați de un singur pluton in fiecare zi – pentru a economisi, in beneficiul Wehrmachtului, proviziile de hrană disponibile pe Frontul de Est. Dar ambele soluții li s‑au părut, din nou, tot lor, inumane. Nu pentru că evreii sufereau, ci pentru că SS‑iștii, polițiștii și soldații germani erau nevoiți să asiste la atata suferință, devenind luptători ineficienți și nevrotici. Din acest motiv – dar și pentru că lui Himmler i s‑a făcut rău cand a urmărit execuția unor femei din Belarus – naziștii au petrecut cateva luni studiind metode „mai umane“ de lichidare. Printre aceste soluții a fost și aruncarea oamenilor in aer, cu dinamită, in buncăre (rezultatele s‑au dovedit nesatisfăcătoare, pentru că trupurile pulverizate și rupte in două, care incă mișcau, erau greu de strans și de curățat). S‑au oprit la gazare – inițial gazarea cu monoxid de carbon imbuteliat, apoi cu monoxid de carbon produs de motoarele camioanelor, pentru ca, intr‑un final, să opteze pentru Zyklon B.
Tot acest proces genocidal – discriminarea, eliminarea din societate, ghetoizarea, infometarea, impușcarea, gazarea – a inceput insă prin discurs. Orice genocid este, la inceput, un genocid al cuvintelor.
Cărți de istorie pe care trebuie să ți le cumperi de Black Friday 2021 pe Litera.ro
Despre Ovidiu Raețchi
Ovidiu Raețchi este scriitor și istoric specializat în zona Orientului Mijlociu și a Mării Negre, care locuiește și scrie în România și la New York. A publicat lucrări precum Avangarda Califatului: Istoria intelectuală a jihadismului, Tzahal: o istorie a armatei israeliene, Russia and Turkey: Enemies with Benefits. An Unexpected Duopoly for the Caucasus and the Middle East, Soldatul Putin și filosoful Dughin: civilizația rusă în fața unei noi erori imperialiste. Raețchi are studii de științe politice și studii de securitate (la București și la Garmisch-Partenkirchen), precum și un master în cultura arabă și un master în civilizația ebraică. Susține o teză de doctorat în istorie despre intermedierea procesului de pace dintre Egipt și Israel prin filiere secrete de negociere și o teză doctorală în științe politice despre Frăția Musulmană. A fost parlamentar de Diaspora (Orientul Mijlociu-Israel), calitate în care a abordat problema Holocaustului în cadrul unor vizite la Auschwitz-Birkenau, la Washington sau în Knesset (Ierusalim). Lucrarea Tzahal: o istorie a armatei israeliene a primit premiul „Cartea Anului 2019“ din partea Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română din Tel Aviv.
